Oricine şi-ar dori, în ţara frecatului de mentă, să fie plătit boierește ca să nu facă nimic. Sau, dacă tot ar trebui să miște puţin, atunci treaba asta să fie mai mult o joacă. Pe calculator. E visul puștimii majoritare din cafenelele Internet. Al generaţiei de mâine. Ei, bine, băieţi, staţi liniștiți la locurile voastre, pentru că e full la alea câteva firme din România care produc şi, fireşte, testează jocuri pe calculator. Pe un post de game tester – pilot de încercare pentru jocuri, cum ar veni – e bătaie ca la căpşuniadă. Şi, pe de altă parte, nu-i nicio aşa de great happiness să joci şi de o mie de ori un nivel, până-ţi pocnește capul. În România există vreo 200 de game testeri. Aleși pe sprânceană şi bine stimulați bănește ca să se joace cel puţin 8 ore pe zi. Dar asta nu mai este deja o joacă, nu mai are niciun farmec din momentul în care devine sarcină de serviciu. Dimpotrivă.
Pentru un joc pe calculator de complexitate medie, care poate costa între 40 şi 60 de milioane de dolari, lucrează echipe de 2-300 de oameni, timp de aproximativ doi ani.
Tăcerea face gălăgie
80 de tineri, la 80 de calculatoare transpiră la misiuni imposibile. Unul deleşte 3 teroriști dintr-un foc. Mânuiește – din butoane, adică – o superpuşcoace, ceva ce vezi numai în desene animate, cu gloanțe cât ouăle de prepeliță. Pe ecran curge sângele ca la abator. Altul, alături, e implicat într-o cursă de maşini rapidă și furioasă, tamponează tot ce mişcă, fără milă faţă de piloţii împăturiți între fiarele contorsionate – terminologia știriștilor se păstrează și aici. Mai încolo, unul dă la peşte cu momeli virtuale. Alături, se prepară o bombă. Cineva hrănește un dinozaur cu mormane de oameni morți. Dincolo, unul împinge o bilă. Bila îi cade în cap şi-l omoară.
Dinozaurul îl mănâncă pe furnizor. Peștele halește pescarul. Bomba bubuie în mâinile eroului cu faţă pătrată. Pilotul strivit între fiarele contorsionate îşi face o injecţie şi se umple la loc de viaţă. Fiecare jucător ia jocul de la capăt. Shit! Fuck! Se moare, la 80 de mese, în liniște. Toţi jucătorii au căști pe urechi. Nu se aude decât țăcăneala sacadată a tastelor care dau viaţă personajelor. Tăcerea asta face o gălăgie asurzitoare. Suntem la Ubisoft România, în studioul de testare a jocurilor, unde 80 de tineri de pe tură, adică aproape jumătate din angajații firmei, se joacă din greu punând la încercare viitoarele produse cu care Ubisoft va rupe piața.
După ce au trecut prin sita game testerilor, jocurile mai au un hop până să ajungă pe piaţă. Este aşa-numitul beta-testing: o testare făcută, în mare secret, chiar de viitorii beneficiari. Departamentele de marketing distribuie jocul câtorva mii de jucători, din toată lumea, aleși pe criterii precise. În funcție de observațiile şi sugestiile lor se fac ultimele retușuri. Odată apărute pe piaţă, jocurile intră pe mâna criticilor de la revistele de specialitate. Recenziile lor şi semnalele de la clienți provoacă, uneori, ediţii revăzute şi adăugite ale jocurilor.
Al naibii job!
Daniel Lazăr a pornit dintre game testerii de rând şi a ajuns şef de proiect.
– Am căpătat un reflex supărător, spune tânărul. Treaba unui game tester este să găsească defecțiuni, buguri în jocul pe care-l pune la încercare. Asta se lipește de tine. Sunt într-o continuă pândă și în afara serviciului. Am ajuns să mă surprind uneori căutând greşeli pe etichete, pe afișe, peste tot. Partea bună e că, aș zice eu, mi s-a ascuțit capacitatea de analiză în toate privințele, inclusiv în ce priveşte politica. Bineînţeles că dacă stai numai cu jocuri în faţă, 8 ore pe zi, ani şi ani, ceva din acele jocuri se insinuează în subconștientul tău. Asta se întâmplă și noi, care facem din joc o meserie, dar și cu gamerii care fac asta de plăcere și ajung dependenți de jocuri.
Într-o zi, un coleg de-al lui era la volan – asta se întâmpla după ce testase câteva luni un simulator de curse de maşini – şi aştepta la semafor. Deodată, l-a străfulgerat o idee: „Dacă i-aş lua pe ăştia în bot, pe capotă? Câte puncte aş face?“
– Este doar un job, spune Daniel. A fuckin’ hard job. Jocul vine la testare într-un stadiu uterin, ca să zic așa, incipient. Un game tester găsește cam 20 de buguri într-o oră. Uneori, câte 10.000 la un joc. Game-ul se construieşte, nivel cu nivel, pe măsură ce este testat şi curăţat de buguri.
La început, nimic nu merge cum trebuie. Gloanțele ies de pe țeavă ca un jet de fasole. Mașinile nu răspund la comenzi. Supereroii se împiedică de pietricele. Dai cu pumnul în nas, sângele e verzuliu. Tragi cu tunul într-un terorist, da’ nu se simte, zici că i-ai făcut doar o injecţie. Îi rupi unuia gâtul, dar continuă să vorbească, îi faci faţa pastă de mici şi încă ripostează. Într-un tufiş vezi că e o frunză pătrată. Frânele nu ţin. Luneta ţintește alături. Uneori durează şi câte doi ani de testare și îmbunătățire până jocul ajunge pe piaţă.
Daniel Lazăr a împușcat de 2.000 de ori acelaşi inamic, lucrând la un joc, până a început să vadă şi realitatea printr-o lunetă.
– Când termin programul, nu-mi mai vine să mă ating un calculator, zice el. N-aş putea să mai fac un joc acasă. Nu mai am emoțiile jucătorului.
– În România, un game tester nu primeşte sporuri pentru nocivitatea muncii lui. E o meserie periculoasă. N-am tratat niciodată un game tester, dar asociez teoretic posibilele lui disfuncții cu cele ale copiilor afectați de jocul intens pe calculator, care au confuzii grave între virtual şi realitate, spune dr. Mihai Costache, psiholog.
Miza pe atenție
Inginerul Marius Mardale bate o maimuță cu bâta în cap. Dă-i, dă-i, dă-i! De câteva ore o căpăcește. Tot ce nu e în regulă în bumbăceala asta se înregistrează automat într-o bază de date, apoi programatorii repară ce e de reparat. Marius e cel mai nou dintre testerii de la Ubisoft.
– Am terminat Facultatea de automatică-calculatoare, zice el lăsând puţin maimuța în pace, să mai respire și ea. Adică aș fi, zice-se, supracalificat pentru asemenea treabă. Însă nu mă consider ratat că fac jobul ăsta. Satisfacțiile vin mai repede. Nimic nu-i mai plăcut ca atunci când îţi vezi numele pe un joc pe care îl joacă două milioane de oameni. E adevărat, game testerul nu are un rol creativ, dar îi trebuie imaginație cât încape. Trebuie să-şi imagineze orice ar putea face un joc să nu meargă. Și atunci faci de toate. Urci personajul pe pereți, bagi maşina pe contrasens, bagi muniție de tun într-un pistol. Din astea. Nu înseamnă deloc că te joci. Trebuie să ai treze permanent imaginația, simţul de observație, spiritul cârcotaș, să te concentrezi, să apelezi la toate cunoștințele de care dispui, din toate domeniile.
O cultură generală solidă e obligatorie pentru un tester. Dacă nu observi că mişcarea unui submarin nu ţine cont de frecarea cu apa, că o umbră cade aiurea, că o frunză se mişcă împotriva vântului, că traiectoria unui proiectil nu ține seama de regulile balisticii, atunci eşti terminat. Vine altul şi-ţi ia locul, că așteaptă câte 50 de inşi la ușă pentru un post. De obicei, cam toți cred că a juca înseamnă să te joci.
Te joci, deci câştigi
– Meseria de game tester e cea mai vânată în România, spune Roxana Magdo, șefa testerilor. Game testerul român câştigă mai mult decât un doctor, aproape cât un ministru. Îşi permite un trai mai bun decât un game tester din Occident. Românii au, nu ştiu cum, o chemare pentru industria IT-ului. Aşa, cu şcolile noastre fără încălzire, cu profesori noștri plătiţi în bătaie de joc. La marile companii de soft din lume, indienii şi românii sunt cei mai căutați. Nu întâmplător o companie multinaţională ca Ubisoft a ales să-şi deschidă o filială în România. În industria jocurilor pe calculator, talentul e cel mai important capital.
Roxana a luat, până la vârsta ei aparent neserioasă, toate diplomele în materie de IT. Tor ce se putea. Conduce un departament cu vârsta medie de 23 de ani şi nici ea nu trage media în sus. 80 de jucători de profesie – calculatorişti titraţi şi câţiva studenţi.
– În meseria asta, zice ea, nu trebuie să vii cu știința de acasă. Trebuie doar să ai habar de calculator. Restul se învață.
Un criteriu la fel de important ca priceperea la calculatoare este onestitatea. Condițiile de confidențialitate din contractul de muncă sunt drastice. Nimic nu trebuie să se scurgă în afară, nici măcar o anecdotă la o bere, după serviciu. Producătorii de software pierd anual circa 20 de miliarde de dolari în toată lumea, din cauza difuzării de copii ilegale. În Europa de Est, românii sunt cei mai periculoși pirați ai softurilor, după bulgari.
Samuraii lumii virtuale
Unuia ca Emil Gheorghe, cel mai vechi game tester din România, nu-i poate face faţă niciun joc. E mai rapid, mai inteligent şi mai insistent decât oricare adversar virtual. Toţi testerii de la Ubisoft sunt de acord că e cel mai bun.
Ştie coduri secrete cu care poate bloca glonţul în ţeava inamicului, poate să rupă servodirecţia adversarului într-o cursă de maşini, poate să treacă direct la ultimul nivel al unui joc și câte și mai câte șmecherii. Sunt trucuri care se învață. De aceea, game testerii nici nu sunt primiţi în competiții, cum ar fi Campionatul de Counter-Strike, să concureze cu amatorii – care, de fapt, nu sunt chiar amatori, ci inși foarte bine antrenați. Dar nu ca un game tester, care numai asta face toată ziua. Dar nici nu s-ar înscrie. Au codul lor de onoare, ca nişte samurai.
Cotidianul, 24 dec. 2004
