Ți-am rămas dator cu o poezie
pe care n-am scris-o atunci
când tu i-ai făcut loc în tine.
Acel gol ce aștepta un vers
ca marca pe scrisoare
mă absorbea cu totul.
Am chemat cuvintele la mine și ele au venit
disciplinate ca niște orfani încolonați
la frizer, să fie tunși zero.
Le-am tot frecat între degete
până li s-a tocit sensul.
Ce să mai scrii cu niște cuvinte goale?
Poezia aceea a rămas undeva între noi,
plutește așteptându-și cuvintele și ține
o ușiță deschisă în tine, în dreptul
ușiței din inima mea și de atunci
spunem ca proștii că ne trage curentul,
în loc să recunoaștem că ne iubim
și că poezia ar putea strica totul.
24.03.2026
