Gazeta „Atitudinea” a apărut pe la începutul lui 1990 în Botoșani. Câțiva tineri au tipărit-o într-o noapte, cu texte de adunătură. Era penibilă, dar a devenit tot mai bună de la un număr la altul; după un an, când a devenit ziar adevărat, a încetat din viață. Un an era destul de mult pentru o gazetă liberă în Botoșaniul acelei perioade, fesenist până la isterie.
Era atunci, la început, o armonie paradisiacă între noi, ziariștii tineri, ajunși peste noapte păstori pe tarlaua de hârtie, și cititori: noi nu știam să scriem presa, ei nu știau s-o citească. Până prin mai, la alegeri, oamenii își smulgeau gazeta noastră din mâini, orice prostie am fi scris. Pe urmă au mai apărut și alte ziare, foamea de informație s-a mai potolit, lucrurile s-au mai așezat.
În oraș era o singură tipografie. Până la Revoluție tipărise numai „Clopotul“, ziarul județean al Partidului Comunist Român, și în continuare tipărea același ziar, acum cu nume schimbat: întâi „Clopotul poporului“, apoi Gazeta de Botoșani“. Ca să scoatem și noi gazeta noastră, plăteam la negru, cu sacoșa, ca Gigi Becali. Tipografii câștigau numai de la noi, tipărind patru numere pe lună, mai mult decât salariul lor, pentru care trudeau zi de zi la cotidianul fesenist.
Noi, tinerii, am fost de la început împotriva tuturor. Dădeam cu nădejde și-n stânga și-n dreapta. Oamenilor le plăcea să vadă că îndrăznește cineva să se ia de toți. Dar de la o săptămână la alta Botoșaniul devenea tot mai fesenist, aproape irespirabil. Primii au reacționat tipografii.
‒ Ce-i cu asta? De ce scrii așa de domnul Iliescu? ‒ m-a întrebat într-o zi un linotipist în timp ce îmi culegea textul. Eu așa ceva nu bag în mașină.
M-am dus la alt linotipist. Nici ăla n-a vrut. Păi cum ne permitem noi să ne luăm de tovarășul, pardon, de domnul Iliescu, să-i spunem bolșevic? Sau de conducătorii locali? Vânduți lui Rațiu și Câmpeanu ce suntem!
Ce era să fac? Am tăiat fraza care îl deranja pe tipograf, că trebuia să apară ziarul. Oricum, și până atunci mai tăiaseră linotipiștii, fără să ne întrebe. Ne pomeneam cu textele mutilate în ziar.
Data următoare n-am mai dat înapoi.
‒ Treaba ta, meștere, e să culegi textele pe care noi ți le dăm, nu să-ți dai cu părerea. Pentru asta vărsăm căciuli de bani peste voi.
Dar n-au cedat nici tipografii. S-au adunat toți la zețărie, într-o ședință de urgență, și au hotărât că nu mai tipăresc „Atitudinea“, că ei nu se pot face părtași la mizeriile noastre.
Ne-am dus la Petrea Curcă, președintele Consiliului Județean al FSN:
‒ Domnu’ Curcă, ăștia nu mai vor să ne tipărească ziarul. Asta e cenzură. Unde e libertatea presei?
‒ Cuuum? Lasă că vorbesc eu cu ei!
Și a vorbit ‒ ce-or fi vorbit; că a rămas tot așa, că nu vor tipări. Dacă tipografii nu vor, ce să le facă?
Atunci am declarat greva foamei. Toți.
Era iarnă, frig. Am ieșit încolonați din redacție și ne-am aliniat în fața Consiliului Județean, cu pancarte la gât, pe piept, pe spate, în mâini. Jos cenzura! Libertatea presei! Greva foamei.
Stăteam unul lângă altul, un lanț de tineri îmbrăcați în hîrtie de ziar, cât era peronul de lung. Oamenii se opreau și se uitau nedumeriți la noi. Cei mai mulți nici nu știau ce înseamnă greva foamei. Era pentru prima oară când se întâmpla așa ceva în Botoșani. E drept, nici noi nu știam prea bine cu ce se mănâncă; cică era de fapt ceva cu ce nu se mănâncă.
Puțini treceau pe-acolo, pe la Consiliu. Se uitau, comentau ceva și plecau.
Pe la amiază ni s-a făcut foame. Dar nu ne-am mișcat de acolo. Seara deja nu ne mai țineau încheieturile. Nu era ușor să stai atâtea ore în picioare. Am fi fost doborîți și dacă ne hrăneam zdravăn. Dar noi nici apă n-am băut, nu știam că e permisă în greva foamei. Era și frig, eram și speriați…
Ne rugam în gând să vină cât mai repede de la tipografie vestea că ziarul nostru reintră în lucru. Dar nu, gutenbergii lui Iliescu, cu burțile pline, n-aveau de gând.
Îmi sugeam limba de foame. Erau momente când aș fi dat dracului toată libertatea presei pentru un cartof. Dar ne sprijineam unul pe altul. Încă mai rezistam.
Seara a venit o echipă de la TVR, singura televiziune atunci, și ne-a filmat. Știrea a apărut în aceeași seară, ceva mai târziu. Atunci au aflat toți botoșănenii ‒ căci televizorul era marele câștig al Revoluției ‒ că niște ziariști din orașul lor fac greva foamei. Acei ziariști al căror ziar și-l smulgeau din mâini.
Au început să se adune oameni în jurul nostru. Puțini. Mai ales femei de la „Confecția“, care ieșeau din schimbul doi. Stăteau în fața noastră, destul de departe, dincolo de cordonul polițiștilor. Erau solidare cu noi. Am stat așa un timp, față în față. Apoi câteva femei au îndrăznit să treacă printre polițiști și să urce pe peronul clădirii, lângă noi. Au strigat mânioase spre geamul lui Curcă:
‒ Huo, comuniștilor! Gios cenzura! Libertatea presei!
Le-am aplaudat. Atunci ele s-au apropiat de noi, s-au aplecat și ne-au pus la picioare pungi cu de-ale gurii.
‒ Bieții de voi, n-aveți ce mânca!
Credeau că asta înseamnă greva foamei: că nu aveam ce mânca. Așa tineri și așa de săraci! Ele voiau să ne sprijiine. Scările palatului administrativ s-au umplut de pachețele cu mâncare.
Am salivat brusc și abundent. M-am clătinat, era să leșin.
În momentul acela am cedat.
În secunda dintre cedarea mea și întinderea mâinii spre covrigul din pungă a venit vestea că tipografii s-au răzgândit. Ei credeau în Televiziunea Română ca în Dumnezeu ‒ am văzut asta mai târziu, la alegeri, apoi la mineriada din iunie ‒ și apariția la televizor i-a cam speriat, așa că s-au apucat să culeagă „Atitudinea”.
Am plecat toți la tipografie și am stabilit niște reguli cu meșterii. De atunci nu și-au mai băgat nasul în textele noastre. Era o victorie importantă pentru libertatea presei. I-am simțit gustul și mi-a plăcut.
A doua zi, susținătorii noștri ne-au felicitat pentru curajul nostru, pentru gestul nostru curajos, pentru victoria istorică.
Nimeni nu știa de momentul meu de slăbiciune, de cedarea aceea în fața mâncării, de o secundă, când am simțit că mâna se întinde fără voia mea spre un covirg. Dar eu știu. Am un covrig pe conștiință!
