Unchii mei din Africa

Primii africani din familia mea, pe care nu știu de ce n-am avut ocazia să-i cunosc, s-au stabilit în Nigeria. Aflând de mine, cum tot trag mâța de coadă pe-aici, toți unchii mei nigerieni s-au străduit („s-au zdrobit”, cum ar zice vicepremierul Raluca Turcan) să-mi lase fiecare câte o moștenire de o sută de milioane de dolari. Primeam cam o dată pe săptămână, pe mail, acest strigăt disperat al îndepărtaților mei unchiași, speriați că se sting prin aziluri și le ia statul averea, dacă n-o accept eu.

Ca să intru în posesia acestor sume trebuia să-i trimit fiecăruia câte 1000 de dolari pentru nu știu ce acte, formalitățile alea obligatorii în orice țară, care te fac să regreți că ai moștenit ceva.

O mie de dolari e o sumă uriașă pentru un biet ziarist fără ziar, dar nesemnificativă în raport cu suta de milioane pe care ar fi adus-o și nu imposibil de procurat de pe la prieteni sau cu un credit rapid la vreun IFN.  Însă în loc să mă zbat („zdrobesc”, cum ar turcaniza cineva) să fac rost de zece bătrâne, le-am răspuns unchilor mei negri să-mi trimită ei suta de milioane, din care apoi le voi returna nu o mie, ci zece mii de dolari. Evident, n-au fost de acord, nu puteau încălca riguroasa procedură nigeriană. Ce boșorogi inflexibili! N-au vrut nici să îngroape comorile sub un baobab, cum le-am propus, și să-mi dea coordonatele GPS, urmând să mă duc eu să le dezgrop. Am fost o dată în Maroc, cât ar mai fi fost până în Nigeria? Aș fi dat o fugă, chiar dacă în sinea mea am purtat mereu teama că averile ar putea să nu fie în dolari, ci în monede botswaneze. Merita încercarea, totuși.

Credeam că sunt deștept cu așa răspuns. Rezultatul a fost că au apărut și mai mulți unchi și bătrâni ai nimănui care voiau să mă îngroape în bani. Și asta fiindcă, răspunzând la acele mailuri, n-am făcut decât să confirm că adresa mea de mail e validă. Ba, pe lângă rudele nigeriene, au început să apară altele din America și din Anglia, plus câțiva milionari fără nicio legătură de sânge cu mine, dar care se gândiseră să-mi lase mie averea lor, în urma unei trageri la sorți. Cumva, din miliardele de adrese de mail puse în urna virtuală, a mea ieșea mereu, ceea ce la început nu m-a mirat peste măsură, fiindcă mă consider un om norocos.

Toți acești necunoscuți mărinimoși voiau de la mine sume modice în schimbul unor comori. Sau măcar numărul cardului, cu tot cu codul PIN, ca să verifice dacă au unde vărsa bănetul sau ca să-și ia singuri amărâta aia de mie de dolari, să nu mă mai obosesc eu. Știau ei că în România poate fi obositor să faci un transfer bancar, că sistemele băncilor sunt mai mereu în mentenanță, ba nu-ți vin la timp SMS-urile de confirmare, ba pică netul, ba – și asta se întâmplă cel mai des – nu dispui de fonduri suficiente.

Atunci, asaltat de mailuri, sufocat de avalanșa de bani, am început să blochez expeditorii, renunțând cu părere de rău la acele averi. Eram prea sărac ca să devin atât de bogat! Am rămas numai cu mândria că strămoșii mei moldoveni au fost așa de tari, încât au lăsat urmași pe trei continente. Ce prindeau, rupeau tot, ca Ștefan cel Mare, idolul lor și al tuturor moldovenilor de 500 de ani încoace. Nu iertau nimic.

Norocos cum sunt, când s-a mai potolit torentul moștenirilor uriașe, toate anunțate pe mail, ca și cum rubedeniile mele s-ar fi hotărât să moară numai după apariția poștei electronice, nu și pe vremea telegramelor, am început să câștig la tot felul de loterii din lumea largă. E drept, nici măcar nu participasem la acele loterii, dar mi s-a părut posibil să fi câștigat totuși potul cel mare, tot așa cum străbunii mei au putut lăsa urmași pe alte continente fără să fi ieșit vreodată din satul lor. Pentru câștigurile la loterie trebuia să trimit sume mult mai mici, taxe de care nu scapă nimeni, maximum 100 de dolari.

De data asta am răspuns, adăpându-mă din înțelepciunea poporului nostru, că nu dau vrabia din mână pe cioara de pe gard. Nu știu ce-or fi înțeles din asta organizatorii loteriilor, știut fiind că proverbele noastre au un grad ridicat de încifrare, nu-s accesibile oricui. În schimb, eu am înțeles încă o dată, cu tristețe, că nu dețin nici măcar vrabia, nici puiul de vrabie, și nici măcar oușorul de vrabie, poate cel mult un gândăcel mort, precum copilul din poezia Elenei Farago. N-avea niciun rost să le mai zic și de Farago.

Oricât de necăjit aș fi fost în realitate, norocul, sau mai bine zis umbra dulce a norocului, nu m-a părăsit niciodată. Când nu se pregătea un unchi să moară și-mi lăsa averea, sau vreun filantrop necunoscut, când nu mi se repartiza din oficiu lozul câștigător la o loterie la care nu jucasem, ce să vezi, câștigam un concurs oarecare, prin America de obicei, mi se oferea o limuzină contra unei taxe de 50 de dolari, eram ales pentru o călătorie în jurul lumii, mi se rezerva o cameră la Burj al-Arab. M-am abținut să primesc asemenea cadouri, temându-mă că-mi vor fi cerute cândva înapoi sau că-mi creez obligații, așa cum din nefericire (și ce nefericire!) mi se întâmplă și în viața reală. E riscant să primești daruri de la necunoscuți, mai ales de la greci, dar e și mai riscant de la prieteni, e de-a dreptul periculos.

Din când în când, parcă pentru a-mi întări prin contrast convingerea că sunt un om norocos, mi se aduceau la cunoștință diverse nenorociri.

De exemplu, aflam că îmi expiră contul PayPal, tocmai deschis de două zile, și că trebuie să-mi reconfirm numele de utilizator și parola. Avertizarea nu venea de la mailul oficial al PayPal, ci de la alesxmajhxi@gmail.com, de exemplu, și de la alte adrese la fel de frumoase, de bună seamă ale unor prieteni sau cititori care, cu discreție, se îngrijeau („zdrobeau”) să nu-mi pierd contul PayPal. Sau Western Union. N-am putut dat curs îndemnurilor binevoitoare fiindcă de fiecare dată când făceam click pe linkul de autentificare, Bitdefender îmi bloca pagina respectivă, iar cunoștințele mele reduse în materie de IT nu-mi permiteau să rezolv situația. Cred că, din greșeală, cei care voiau să mă ajute îmi trimiseseră niște linkuri greșite.

Nu i-am judecat, nu m-am supărat pe ei. Se mai întâmplă. Am pățit-o și eu. De pildă, am trimis fotografii și mesaje cui nu trebuia, greșind destinatarul din nebăgare de seamă.

Odată i-am scris unei distinse doctorițe din Iași, septuagenară, care voia să-i pun o pilă la Polirom pentru o carte cam bizară despre Eminescu: „Vreți o pilă de la mine? Cu plăcere!”, m-am oferit eu bucuros, fiindu-i îndatorat. Numai că nenorocitul de autocorect al telefonului a scris altceva în loc de PILĂ și nici n-am observat că mi-a schimbat sensul mesajului, de la sublim la scabros, am trimis așa. Noroc că doamna doctor avea umor și, dându-și seama ce se întâmplase, mi-a răspuns: „Tinere, având în vedere vârsta mea, o iau ca pe-un compliment”. V-am zis eu că-s norocos!

Altădată m-a sunat un domn binevoitor să-mi spună că fiul meu a avut un accident și că are nevoie urgent de o sumă deloc neglijabilă, chiar măricică aș spune, ca s-o dea la pace, pe loc, cu victima, căreia îi provocase oarece vătămări corporale. Nu grave, din moment ce rămăsese la fața locului și negocia, dar suficient de însemnate, cât să ajungă bietul meu fiu la închisoare și dator pe viață. Necunoscutul, vădit emoționat, după voce, zicea că e prieten cu fiul meu și se oferea să preia  banii de la mine și să-i ducă urgent la locul accidentului, stingând astfel conflictul fără intervenția poliției, care întotdeauna nu face decât să complice lucrurile, cum bine se știe. Am fost surprins să aflu că am un fiu, eu știind doar de artista de fiică-mea, dar n-am exclus posibilitatea, având în vedere că în tinerețe am băut cam mult și cine știe ce-oi mai fi făcut la beție! L-aș fi ajutat pe fiul meu, chiar dacă nu-l cunoșteam, urmând să lămuresc apoi cu el paternitatea, însă din nou, ca de fiecare dată, nu dispuneam de suma cerută. Cu inima frântă, mi-am lăsat unicul fiu, deocamdată, pe mâna poliției. Probabil asta l-a dezamăgit profund, căci n-a mai dat niciun semn. Aștept, poate mă va contacta din închisoare, văd eu atunci ce-i cu dânsul. Sunt tare curios cine-i maică-sa. Oare și-o fi refăcut viața?

Alți oameni preocupați de bunăstarea mea au încercat să mă ajute când banca pierdea datele mele – nume, prenume, număr card, cod PIN etc. – și încerca să le recupereze. Din nou, mailul venea tot de la cineva gen zkhwoc3d@cumva.com, nu de la bancă. Probabil, mi-am zis, banca nu mai face față și a externalizat peste noapte serviciul de recuperare a bazei de date, după ce aceasta a fost grav afectată în urma unei nefericite defecțiuni tehnice. Cu dragă inimă i-aș fi încredințat bunului samaritean datele mele de logare la bancă, dar mi s-a părut inutil, întrucât nu aveam niciun leu în cont, așa că de ce să mă strofoc („zdrobesc”) degeaba? În plus, nu voiam să-l țin ocupat cu o procedură superfluă, când putea mai bine să-i ajute să recupereze datele pe cei care chiar aveau bani pe card.

Pe 22 mai 2021 am comandat de pe eBay, de fapt din China, pentru că în altă parte nu se mai găsesc, nu se mai fabrică, o telecomandă pentru televizorul meu Panasonic, vechi de 12 ani. Conform indicațiilor de tracking, colețelul meu cu neprețuita telecomandă, fără de care folosirea televizorului devine o corvoadă, a ajuns în România în doar 19 zile (cât am stat eu la pușcărie pentru un articol), pe 10 iunie, și de atunci tot aștept să-mi fie livrat – suntem la sfârșitul lui august. Între timp, domnul Li Guen Ho din Shenzhen, Guangdong, mi-a returnat banii în contul de PayPal, urmând să i-i dau înapoi dacă voi mai primi vreodată telecomanda. Foarte corect domnul Ho și, vedeți, la fel de încrezător ca mine în oameni pe care nu-i cunoaște. Nu-i vorba de cine știe ce sumă, doar 16.86 dolari, dar când te gândești că poți, cu banii ăștia, să plătești taxele pentru a intra în posesia unui câștig fabulos la o loterie străină, parcă te uiți altfel la ei.

Ei bine, deunăzi, când credeam că nu voi mai primi niciodată mult dorita telecomandă, iată că îmi scriu cei de la Poșta Română:

Vă rugăm să rețineți că pachetul dvs. așteaptă livrarea.

Pachetul dvs. așteaptă livrarea. Confirmați plata de 4,99 LEI în următorul link, verificarea trebuie făcută online în următoarele 3 zile înainte de expirarea acesteia.

TRIMITE PACHETUL MEU

Sent to: viorel.ilisoi@yahoo.com

 UNSUSCRIBE

M-am bucurat nespus când am văzut mesajul cu sigla binecunoscută a Poștei Române. Numai ea se putea mișca atât de greu. Dar bine că în sfârșit mi-a sosit telecomanda și că am de plătit doar 4,99 lei taxe vamale, mi-am spus. N-am plătit pe loc, fiind miezul nopții, am lăsat pe dimineață.

Ceea ce nu am văzut la telefon când am citit mailul, pentru că aplicația nu arată asta, am văzut dimineață pe desktop: adresa de la care s-a trimis mailul, și pe care o verific mereu, de când milionarii lumii s-au pus cu averile lor pe mine, nu era una știută, a Poștei Române, ci valerijoamniko@gmail.com. Mai jos, ceea ce iar nu se vedea pe telefon, am citit:

rmsl. RUDZISI, Pavilosta LV3466, Latvia

Nu-l cunosc pe acest Valeri Jomaniko din Letonia, nu e nici măcar cititor de-ai mei. Nu poate fi decât unul dintre numeroșii simpatizanți ai Poștei Române, răspândiți pe tot globul, care încearcă s-o ajute când nu mai face față sarcinilor. Altfel credeți că s-ar fi deranjat vreun angajat al poștei să-mi scrie duminica, la miezul nopții, când ei nu te bagă în seamă nici la ghișeu, chiar dacă le bagi degetele în ochi?

De data asta nu am dat click pe linkul de plată pentru că eu chiar sunt un fan sincer al Poștei Române și nu-mi pică bine să văd că se bagă străinii în treaba ei, chiar plini de bune intenții fiind. E poștă națională, purtând în simbolistica ei ceva din suveranitatea noastră statală, și așa trebuie să rămână. Prin Poșta Română primeam pachete și telegrame de la mama, la cămin și în armată, mi-am trimis scrisorile de dragoste în tinerețe, poeziile pe la reviste, vederile către prieteni, de peste tot pe unde hălăduiam, iar acum cărțile către cititori. Lucrează mai încet, mai poticnit, mai birocratic, dar până la urmă își face treaba la jumătate din tariful companiilor private. Sper să se emancipeze într-o zi de sub jugul politrucilor venali și să devină o instituție de încredere, respectabilă, cu angajați corecți ca domnul Ho, din China, și care să scrie românește cel puțin la fel de bine ca domnul Jomaniko din Letonia (care a stâlcit totuși un acord de gen).

Deși n-am văzut niciuna din averile promise, și nici măcar un știft de telecomandă chinezească, continui să cred că sunt un om norocos și că voi primi în continuare oferte de nerefuzat. Și îi voi invidia din toți rărunchii pe miile de români care dau click pe linkurile trimise de unchii mei africani, scot banii de la saltea și-i dau unor necunoscuți ca să le scoată copilul de la ananghie, plătesc pentru pachete pe care nu le-au comandat, împart datele bancare tuturor, ca pe anafură la biserică. Într-o bună zi, unuia îi va intra cartea, va primi nu știu cum o sută de milioane de dolari și atunci îmi va crăpa inima de ciudă. Dar până se va întâmpla asta, să nu-i mai aud văicărindu-se peste tot că le-au furat banii tocmai cei care le promiseseră sume colosale.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!