Americanii or fi rămas cu maxilarele înțepenite de mirare că niște copii, chiar frați gemeni, se pot bate între ei. Copii scoși de curând din orfelinat, unde pumnul și viclenia fac ierarhiile. N-au încercat să repare produsul, ci l-au returnat furnizorului după numai patru luni de probă. L-au despărțit pe frate de frate.
* * *
Sâmbătă, 25 august 2012. Sunt în aeroportul Otopeni cu Cecilia Adamek, de la fundația Concordia. Îl așteptăm pe părintele Markus Inama, din conducerea Fundației. Vine de la Viena. Am ajuns prea devreme. Ne învârtim prin aeroport. Mergem spre magazinul Billa să cumpărăm apă. Îi povestesc Ceciliei drama fraților Costel și Vasilică Stupu, despărțiti de părinții adoptivi.
– Vino să-ți arăt ceva!, îmi spune Cecilia și întinde pasul spre magazin.
Când intră, un puștan negricios sare de după tejghea și i se aruncă în brațe. O strânge nebunește, o potopește cu pupături, își freacă fața de pieptul ei ca un motan bucuros că își revede stăpânul. Aproape se sufocă de bucurie. Strigă: „Mama! Mama!“. Și iar o pupă. Nu-i mai dă drumul din brațe. O femeie, care vinde cu puștiul la raionul de semipreparate, vine să vadă ce se întâmplă. Băiatul i-o arată cu mândrie pe Cecilia: „Ea e mama, vezi? Ți-am spus! E mama mea!“.
Cecilia poate să-i fie cel mult soră mai mare, nu mamă. Dar i-a fost ca un fel de mamă cât a stat băiatul la Concordia. Acum muncește, e pe cont propriu.
– Băiatul e Gheorghiță Chimu, îmi spune Cecilia mai târziu. A crescut la noi. Și el are un frate geamăn. Nici el nu mai știe nimic de fratele lui. Dar pe ei chiar mama lor i-a despărțit, nu niște părinți adoptivi. Gheorghiță s-a născut cu o problemă la un picior. Ai văzut? Șchiopătează. Maică-sa l-a păstrat doar pe fratele sănătos. Nu știm nimic despre ei. Gheorghiță era cu defecte. A fost abandonat în maternitate.
Reportaj gata citit
Viața amară a unui hoț de dulciuri
Lectura, efectele și montajul: Viorel Ilișoi
Muzica: Kevin MacLeod
Despărțirea brutală a fratelui de frate i-a dat lui Costel Stupu direcția spre pușcărie.
– Ceva a fost acolo. Degeaba nu l-au trimis înapoi. După ce s-a întors din America, foarte, foarte greu s-a putut comunica cu el. Evident, acest nou abandon l-a marcat puternic – spune Neculai Badea, director la Protecția Copilului din Ialomița. N-a venit direct la noi, ci a trecut întâi pe la o fundație din București. Nu știm ce s-a întâmplat cu el acolo. Presupunem că a fost o nouă tentativă de adopție. Nici măcar n-a fost la școală. În 2002, la vârsta de 10 ani, a ajuns din nou aici. L-am reînscris în clasa întâi, a luat-o de la capăt. Are o inteligență deosebită. Mergea foarte bine cu învățătura. Chiar l-am mutat la cea mai bună școală din oraș. Avea numai zece la matematică. Și deodată, în clasa a șasea, n-a vrut să mai meargă la școală. N-a mai vrut și pace! Zicea că vrea să muncească, să câștige bani.
Într-a șasea, Costel avea șaișpe ani. Tot umblând pe la părinți de ocazie, nu s-a îngrijit niciunul de școala lui. Îi era rușine să stea cu prichindeii din clasă ca măgarul între oi.
– Nu știam ce să ne mai facem cu el, spune directorul Badea. Politica era să încercăm reinserția în familie. Am luat legătura cu mama lui și cu greu, după mai multe vizite, am convins-o să-l ia acasă.
Firița Stupu era femeie de serviciu la școala din comuna Gheorghe Lazăr. Să ai un salariu, la țară, fie și unul de îngrijitor, înseamnă să stai cu o mână pe mătură, iar cu cealaltă să-l ții pe Dumnezeu de un picior. Concluziile din dosarul de anchetă socială arată că pe Costel îl aștepta acasă o viață mai frumoasă decât la casa de copii. Nu scria și că nu-și mai văzuse mama de dinainte de a fi adoptat. Redevenea brusc, la șaișpe ani, copilul unei mame căreia îi uitase și numele.
Îl vizitez pe Costel pentru a doua oară la închisoare. Tichilești, Strada Mihai Eminescu Nr. 1. Multe nepotriviri din povestea lui m-au făcut să mă întorc. Între timp am dat o raită prin Slobozia, de unde a fost arestat, și prin satul lui natal, la maică-sa. Dacă se mai face că a uitat ceva sau se mai furișează hoțește pe lângă adevăr, am hățuri să-l duc, hăis!, cea!, pe drumul bun. Suntem la vorbitor, față în față, cu o masă între noi. O punte mică pe care streptococii râiei penale – parcă-i aud! – tropăie dinspre el spre mine. Sau o fi ceasul din perete, măsurând secundele lungi ale anilor de pedeapsă.
– Mama a fost numai de două ori la mine, la cămin, când eram mic-mic, și pe urmă nu a mai venit niciodată. Când am revăzut-o, nici nu o mai cunoșteam. Ea n-a avut niciodată nici casa ei, nici pământ, nici nimic. Stătea și ea când cu unul, când cu altul. Când m-a luat pe mine acasă stătea cu unu’ care era ieșit de o lună din pușcărie. A făcut zece ani. Eram trei străini care trăgeam de un salariu de femeie de serviciu. Nu m-am înțeles deloc cu mama și cu ăla. M-am înscris la școală în sat, dar am abandonat-o într-a șaptea, după un trimestru. Tot de rușine. Păi eu mă bărbieream!
– De ce n-ai continuat școala aici, la închisoare? Făceai și tu opt clase…
– Mi-a convenit mai mult să muncesc. Ca să mi se scadă zilele-muncă din pedeapsă. Și mai făceam și eu un ban pentru țigări. Oricum cu școala nu rezolvi nimic azi. Contează să știi să te descurci.
El s-a descurcat. A plecat din sat, de la maică-sa, și s-a întors în Slobozia. Acolo crescuse. Avea prieteni prin oraș. S-a lipit de unul cu peste douăzeci de ani mai mare decât el. Adrian. Ăsta ducea în spate un cazier scurt, dar greu – ani mulți de condamnare pentru furt și tâlhărie. Dar Adrian se cumințise. Nu mai bea, nu mai dădea cu jula și cu parul. Își luase nevastă și îi făcuse doi copii. Stăteau toți patru într-o garsonieră confort 3, la G-uri – niște construcții înfiorătoare, asemănătoare blocurilor, de care nu se apropie decât disperații și curajoșii. Costel s-a oploșit pe lângă Adrian ăsta. S-a lipit de băiatul lui, Alex, ca de un frate mai mic. Mai târziu i-a luat și numele. Părea să fie făcut mai mult din goluri care abia așteptau să fie umplute cu un frate.
Aproape trei ani a dormit pe o canapea, pe hol, la ușa garsonierei. Ca un cățel. Mânca din mila vecinilor, se mai ducea pe la cămin și îi dădeau băieții câte o bucată de pâine, mai câștiga și el câte ceva muncind cu ziua pe lângă Adrian, prin piață, pe la oameni pe-acasă. Când se găsea de lucru. Când nu, mânca mai puțin sau deloc. De fumat, fuma constant.
Sectoriștii îl știau de băiat bun. Îl lăsau în pace pe canapeaua lui. Nu era un pericol pentru nimeni. Până într-o zi când, de foame, a spart un chioșc și a furat niște dulciuri și o sticlă de suc. Și țigări. Era pe 13 decembrie 2010. Capul răutăților a fost un puști de nici paișpe ani. El l-a învățat și l-a dus la rău pe Costel, așa cum arată rechizitoriul. Au intrat amândoi, și-au umplut buzunarele cu bunătăți și au tulit-o. Poliția l-a săltat pe Costel de pe canapea în mai puțin de jumătate de oră. Era murdar de ciocolată pe la gură. Paguba a fost doar ce apucase să înfulece. Nici n-a ajuns la țigară. Toate pachetele erau cu ambalajul neatins.
– Când ai furat din chioșc nu ți-ai dat seama ce faci? Nu te-ai gândit la urmări?
– Nu m-am gândit. Mi-era foame.
Salvezi un om, salvezi o lume
- Omul fără amintiri
- La cerșit, ca să bea tata
- Printre ciudații cu plămânii în afară
- Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
- Libertatea, ca un abur de mâncare
- Cu mâna întinsă la Dumnezeu
- Dintr-o închisoare în alta
- Patimile după Costel
- Rătăcit între Biblie și Codul Penal
- Frați buni, de mamă și de Facebook
- Și pâinea l-a făcut liber
- Băiatul care aduce pizza
- Cimitirul de pe perete
- Păsărică și alți guguștiuci
- Fratele de pe mâna dreaptă
- Secretul fraților gemeni
- Viața amară a unui hoț de dulciuri
- Libertate, haine grele
- Un continent de speranță
