Portocala – O copilărie de neuitat (7)

CONTINUARE DIN PARTEA A ȘASEA

Ne-am întors din vacanța de iarnă, suntem iar la cămin, la Trușești. Am venit mai devreme cu o zi și ne-am luat în primire ținuta, ghiozdanul, rechizitele pentru trimestrul doi din clasa a treia. Apoi a venit frizerul, nenea Vicol, și ne-a tuns zero pe toți. La plecare a luat părul nostru într-o față de pernă. Noi am măturat bine în urma lui, ne-am pregătit ghiozdanele pentru mâine și acum stăm în bănci și așteptăm darurile de la Moș Gerilă.

Moș Gerilă a venit cu daruri de Anul Nou, când noi eram în vacanță. Orfanii care nu mai au pe nimeni pe lume au rămas la cămin și au făcut serbarea pomului de iarnă. Lor le-a dat Moș Gerilă darurile atunci, la pom. Noi, ceilalți, care am avut la cine merge în vacanță, abia acum le primim.

Cică a fost serbare mare în sala de mese, cu un pom frumos, încărcat cu beteală și cu beculețe. Băieții au spus poezii despre iarnă, acest anotimp frumos, și au cântat cântece patriotice. Moș Gerilă a împărțit daruri la copiii din sală, iar pe ale noastre le-a pus deoparte pentru când ne vom întoarce la cămin.

Noi știm că nu există Moș Gerilă, dar nu avem voie să spunem asta. La serbare, Moș Gerilă a fost domn’ Horodenciuc, îmbrăcat așa. Toți băieții l-au recunoscut. N-a venit ca Moș Crăciun, cu sania, a venit cu Dacia lui Horodenciuc. Și vorbea ca el. Și avea exact dinții lui stricați.

Moș Gerilă nu e adevărat, e cineva de la cămin, educator sau altceva. Dar Moș Crăciun e chiar Moș Crăciun, nu e un educator cu barbă de vată. Pe el nu-l vezi când vine.

Eram acasă în noaptea de Ajun. Moșul a intrat pe hogeag și mi-a lăsat darurile sub pernă, că mama nu mi-a făcut brăduț, să mi le fi pus acolo. La mine în sat îi zicem brad de Crăciun, nu pom de iarnă sau de Anul Nou, cum îi zicem la cămin. Că dacă e pom, trebuie să facă fructe. Și niciun pom nu face fructe iarna. Bradul nu e pom, e brad. La cămin trebuie să învățăm să spunem în două feluri la același lucru.

Mama, dacă n-a făcut brad, a pus doar o lumânare în geam. Ca să vadă Moșul unde să vină. Pe ulița noastră, când te uitai în lung, pâlpâia câte o lumânare la fiecare casă. Luna zvârlea beteală de aur peste sat ca să vadă Moșul să meargă prin zăpada mare cât gardul și la cei care n-aveau nici măcar lumânare de pus în geam.

Moș Crăciun mi-a lăsat sub pernă bomboane, biscuiți, un colac și o carte de povești. Colacul cred că l-a halit Moșul din coș, de după sobă, că prea seamănă cu ceilalți, copți de mama. Iar biscuiții, de la aprozar, de la Țațana. Ce contează de unde a luat Moșul darurile? Bine că le-a adus.

Dar nu la daruri m-am gândit eu prima oară când m-am trezit. Pe mama am căutat-o cu ochii încă somnoroși. Și când am văzut-o, a fost ca toate darurile de pe lume la un loc. Pentru că pe ea o văd așa de puțin, numai în vacanțe.

A scos de sub pernă punguța de la Moș Crăciun, cu ce-a avut și el, și mi-a dat-o. M-a strâns în brațe, m-a pupat tare pe obraji, pe frunte, pe urechi, și a șoptit: „Căposul mamii căpos, dragul mamii…”. Nici nu-mi mai trebuie să-mi aducă Moș Crăciun alt dar, vreau doar să vină mai des, că avem liber de la școală când vine el și merg acasă, la mama. Cu bilet de voie.

Acum trebuie să stăm cuminți în bancă, ne spune doamna Amariei, educatoarea noastră, până pregătește ea darurile. Ea zice că e mama noastră, dar ce fel de mamă e? Că mereu ne bate. E rea. Îi spunem Zmeoaica. Toți ne temem de ea. Dar nici de frică n-ai cum să stai cuminte, adică țeapăn, când Zmeoaica tot mută dintr-un sac în altul tot felul de daruri frumoase. Întoarcem capul, când unul, când altul. Sunt mai mulți saci de pânză, cusuți din cearșafuri vechi, înșirați în fundul clasei.

Din tot ce e prin sacii ăia, doar portocalele ne interesează. Mirosul de portocale vine peste noi, ne face să fremătăm. Ne trage de nas. Ne gâdilă pe limbă. Ne dă bobârnace.

E singura dată din an când mâncăm o portocală. Moș Crăciun nu ne aduce așa ceva acasă, iar mamele noastre nu ne cumpără pentru că n-au cu ce – și am auzit că și dacă ar avea niște bani, că ar vinde o găină sau ceva, tot degeaba, că de unde să cumpere portocale? Nu se găsesc. La cămin avem portocale de Crăciun, câte una de fiecare. Deci aproape 300. Un munte de portocale! Avem pentru că Moș Gerilă e mult mai bogat decât Moș Crăciun. Chiar Tovarășul Nicolae Ceaușescu îi pune portocalele în sac. Tot ce avem la cămin e de la partidul și de la statul nostru în frunte cu Tovarășul Nicolae Ceaușescu.

Începe trimestrul doi. Dar pentru noi se și termină tot azi, când ne primim portocala. Restul nici nu mai contează, sunt doar zile.

Portocalele au în ele ceva fermecat. Le ții în palme și ți se pare că ai căușul plin, dar în același timp simți și un gol. Așa ține Dumnezeu pământul în mâini când li-l dă oamenilor. Așa am văzut în icoane. La biserica din sat am văzut icoanele, că la biserica din Trușești nu avem voie. Luăm bătaie și dacă se aude că am umblat cu colinda prin satele noastre, în vacanță. Iar Marcel Ciobanu a luat bătaie numai pentru că s-a închinat la culcare. Doamne-ferește să zici de Doamne-Doamne!

Portocala are pielea ca de om. E moale și are pori prin care iese mirosul ei. Mirosul de portocală nu se duce pe nas ca toate mirosurile, ci se împrăștie în tot capul, îl simți și cu tâmplele, cu maxilarele, cu pomeții. Îți împinge ochii în sus. Se înfige la rădăcina urechilor. Tragi mirosul în piept și simți până în stomac, parcă ai și mâncat portocala, dar ea e tot neatinsă și continuă să te ațâțe și să te sature pe nemâncate.

Nenea Luca, supraveghetorul, e un nene bun, nu ne bate. Are o cheliuță în vârful capului. Pentru că e un nene bun, noi îi spunem nea Portocală. I-am dat un nume frumos de la ceva frumos. Mai sunt îngrijitori și educatori cu cheliuță, dar ei sunt răi și nu le spunem Portocală, le dăm porecle de rău. Portocala e pentru cei buni. Portocala e pentru cei necăjiți. Portocala e pentru cei care pot pune totul într-o portocală.

Portocala e mai bună decât merele. Merele le culegem noi din livadă de la Buhăceni, toamna, și pe urmă tot anul mâncăm din beci. Furăm și de pe la oameni, din grădină. Dăm cu jula și prin piață, pe tarabe. Dar portocalele nu le găsești pe toate drumurile. De una singură pe an ai parte, atât. De aceea e așa de bună. Și pentru că în mirosul ei, în gustul ei simți și altceva, nu doar miros și zeamă… nu știu cum să spun… simți depărtarea de la care vine, tocmai din Portocalia, de la capătul lumii… simți vântul din țara aceea, și iarba, și soarele, lumina strânsă în ea, simți și marea fără capăt, simți ploaia caldă peste livezile de portocali… Și nu cu limba simți, ca la mere, ci simți cu inima, cu mintea, cu tot trupul… Când mănânci o portocală simți depărtarea. Simți că fugi de la casa de copii. Departe, departe. De asta e așa bună portocala. E fermecată.

A terminat doamna de numărat portocalele. Dar nu începe să le împartă. Se așază la catedră și se apucă de scris ceva. Trage linii cu rigla. Hâșc, hâșc! Pe urmă umblă cu tabelul de la bancă la bancă și ne pune să semnăm că am primit darurile. Semnez plin de nerăbdare în dreptul meu. Mi-e gura apă. Stiloul doamnei, cu care mi-a dat să semnez, scrie gros, cu multă cerneală, parcă ar saliva și el.

Zmeoaica ne dă întâi darurile mici, adică pixul, creionul, carnețelul. O cutie de creioane colorate la doi. O cutie de acuarele la doi, o cutie de guașe la trei. Sunt și câteva jocuri în niște cutii de carton. „Dacii și romanii”, „Nu te supăra, frate”, „Să țesem frumos”, cuburi, șah. Astea sunt pentru toată clasa. Ar trebui să ni le dea când terminăm lecțiile, să ne jucăm în timpul liber, dar adevărul e că nu prea punem noi mâna pe jocurile alea. Sunt pe inventar și doamna se teme că le stricăm. Așa e aici. Acasă era altfel. Când îmi aducea tata o jucărie, dacă n-o stricam în câteva zile, zicea că nu-mi place.

Educatoarea vine cu un săculeț de portocale din fundul clasei și-l pune pe catedră. Când trăgeam cu ochiul în spate, păreau mai multe. Acum parcă nici nu ar ajunge la toți. Număr zece prin sac, după umflături. Iar noi suntem douăzeci. Și când privim drept în față, la tablă, lustruită ca o oglindă, parcă am fi patruzeci. Clar nu ajung portocalele la toți. Soarele șterge de pe tablă douăzeci de copii, cu o simplă aplecare spre apus, dar tot rămânem mulți, atât de mulți la atât de puține portocale. Ne uităm speriați unii la alții. Cine va rămâne fără?

Zmeoaica ne ia după tabel. Când ne auzim numele, venim în față, la catedră, luăm portocala și o zbughim în bancă. Unsprezece portocale. Câte una pentru cei care n-au fost la serbarea pomului de iarnă. Ceilalți și-au primit portocala chiar de la Moș Gerilă, adică de la Horodenciuc.

În fața mea, Atodiresei și-a înfipt degetele în portocală și a tras coaja de pe ea cu nerăbdare, cu furie. Flămângiosul! A mâncat-o pe loc, hap! hap! Ca pe un măr!!! Păi așa se mănâncă portocala?

Eu o țin pe a mea cu amândouă mâinile între picioare. E rece. E fină. E rotundă, plină, parfumată. E și grea, și ușoară. Alunecă palma pe coajă, parcă aș mângâia un obraz.

– Ia fiți atenți la Atodiresei! A făcut foarte urât că a mâncat portocala de unul singur, strigă Zmeoaica în timp ce umblă prin clasă, pe la fomiști, și adună cojile de portocale într-o punguță. Le ia acasă și le usucă, pune la prăjituri, la ceai. El a dovedit că nu este un bun coleg. Să le dați și colegilor voștri o bucată. Chiar dacă au primit în vacanță, așa e frumos, să le dați și lor. Tu să împarți cu Sergiu, că și lui îi este poftă, zice ea oprindu-se în dreptul meu.

Las capul în jos, mă cocoșez, mă fac o carapace cât mine de mare în jurul portocalei.

– Dar Sergiu a mâncat portocala lui la serbare. Asta e portocala mea, mârâi eu, cu capul lipit de bancă, strângând fructul la piept pe sub flanea, mai-mai să-l storc.

Trag cu coada ochiului la colegul meu de bancă. Mă privește cu ochii aprinși de poftă. Buzele i s-au umezit. Stă întors jumătate spre mine, așteaptă să-i dau și lui. E prietenul meu cel mai bun, dar acum simt că îl urăsc. Aș împărți orice cu el, dar nu și portocala.

– Hai, dă-i, insistă Zmeoaica. Dă-i și lui. Hai, toți care aveți portocală împărțiți cu cei ce n-au.

Se aud mârâieli din clasă. Parcă nimeni n-ar vrea să renunțe la vreo feliuță din portocala lui.

– Nu-i dau, mă aud zicând printre lacrimi.

– Dar e prietenul tău.

Într-adevăr, Sergiu e prietenul meu. Împărțim mereu tot ce avem. El nu are pe nimeni acasă, că nu are acasă, așa că n-are unde se duce. Nu pleacă niciodată de la cămin. Nu-i aduce nimeni nimic. Dar e șmecher și face rost de orice, îmi dă și mie. Iar eu, când vin de acasă și aduc ceva bun, sau când vine mama la mine și îmi aduce, îi dau și lui. Nuci, mere, turte, scovergi, cozonac, friptură, ouă fierte, de toate. Când i-a furat cineva ghetele, i-am dat o gheată de-a mea și am mers amândoi într-un picior, prin zăpadă, până la școală. Am sărit să-l apăr când l-a încolțit Ungureanu ca să-i ia suplimentul cu forța. I-am dat să copieze la aritmetică. Împart cu el și binele, și răul. Împart totul. Dar portocala nu se împarte. Asta o știe și el.

Zmeoaica mă împunge cu degetul în scobitura cefei, zice:

– Hai, zgârciobule, calicule, dă-i și lui! Dă-i! Nu face prietenia ta cât o jumătate de portocală?

Mă uit pieziș la Sergiu, dar el a întors capul, îi văd numai bărbia tremurând, parcă s-ar porni să plângă. Zmeoaica mă tot trage de mână, vrea să-mi smulgă portocala, s-o împartă ea. Eu o mut în cealaltă mână și i-o întind pe toată lui Sergiu, pe sub masă, adică ia-o, bă, pe toată, fir-ai al naibii, dar el îmi împinge mâna înapoi și se întoarce de tot cu spatele la mine.

Zmeoaica mă prinde de mână și reușește să-mi smulgă portocala. Se duce la catedră și o taie în două cu un cuțitaș pe care îl poartă tot timpul în geantă.

Iat-o, vine spre banca noastră, a mea și a lui Sergiu, cu câte o jumătate de portocală în mâini. Nici nu le-a cojit. Ne dă fiecăruia câte una.

Amândoi punem capul în piept și începem să mâncăm, spate în spate.

Privesc jumătatea de portocală pe sub bancă, în ultima lumină a zilei, și mi se pare că un ochi mare și umed se uită la mine cu o privire galbenă, stinsă, de animal bolnav. Un fior necunoscut mă umple. Mănânc feliuță după feliuță, încet, în două cu lacrimi, și de data asta nu mai simt nimic fermecat. E doar un fruct. Ațos și fără gust. Nu simt decât gustul amar al rușinii. Mi-e rușine că am început să-l urăsc pe Sergiu. Îl urăsc fiindcă există și pentru că trebuie să împart portocala cu el.

Mănânc orbește, cu mâinile pe sub bancă, înghițind cu noduri. Degetele mi-s lipicioase. Parcă ar fi năclăite de sânge.

Seara, în dormitor, Sergiu se face nevăzut. S-a schimbat repede în pijamale și a dispărut pe undeva, nu-l mai văd. Dormim în paturi alăturate și parcă mai bine așa, că s-a cărat. Mi-e rușine să-l văd. Mi-e și ciudă pe el că mi-a mâncat o jumătate de portocală.

Trag pătura peste cap și dau drumul plânsului. Plânsul mut, de căminar, să nu-l știe nimeni. Mă cert în mintea mea cu toată lumea. „Nu știu dacă mâine vom mai fi prieteni”, îi zic lui Sergiu în gând, pe jumătate adormit.

Și acum îl aud culcușindu-se în pat, alături. Vesel, de parcă nici portocală n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Bagă capul sub pătura mea și-mi lipește ceva rece de obraz:

– Pst, uite-aici jumatea ta de portocală. M-am prefăcut că o mănânc și ți-am păstrat-o. Cum să mănânc eu din portocala ta? Doar sunt prietenul tău.

Mănânc bucata de portocală în pat, pe întuneric. Jumătatea de la Sergiu e fermecată. Are acel gust. Mănânc încet, spărgând cu vârful dinților celulă cu celulă, ca și cum aș face câte un pas temător către o țară însorită, departe de cămin, la capătul lumii. Iar la sfârșit împart coaja cu Sergiu, jumi-juma, așa cum fac doi buni prieteni. Miezul nu se împarte, asta știe și el, tocmai pentru că suntem ca frații.

P-S: Mulți ani de la această întâmplare, în 2014, am primit de ziua mea un mic pachet de la un necunoscut din Italia. Era un telefon mobil Samsung. Primul meu smartphone. Expeditorul anonim m-a sunat după câteva zile. Era chiar fostul meu coleg și prieten de la cămin, Sergiu Sârbu. Ne regăseam după mai bine de 30 de ani. O portocală din copilărie poate să țină o viață! Astea de azi una-două se strică.

Continuare în partea a opta

O copilărie de neuitat
Partea 1
Partea 2
Partea 3
Partea 4
Partea 5
Partea 6
Partea 7

The orange

(Translated by Iarina Albu)

We had just returned from winter holiday to the orphanage in Trușești. We arrived a day early and were welcomed by the outfit, the backpack and the school supplies for our second term of third grade. Then came the barber, old man Vicol, who gave us all buzzcuts. As he was leaving, he gathered all our hair into a pillow case. We swept thoroughly what he left behind, prepared our schoolbags for the next day and then took our seats awaiting the gifts from Moș Gerilă[1].

Moș Gerilă brought gifts during the New Year’s Celebration, while we were gone on holiday. The orphans that have no one left in the world stayed at the orphanage and had a Celebration of the Winter Tree[2]. They got their gifts from Moș Gerilă then. The rest of us would only get them now.

They say the celebration was great. It took place in the dining hall, where they put up a beautiful tree, decked with tinsel and glowing lights. The boys said poems about winter and sang patriotic songs. Moș Gerilă gave all the children in the room gifts, and set ours aside.

We know there is no Moș Gerilă, but we aren’t allowed to say that. During the festivity, Moș Gerilă  was Mr. Horodenciuc in a Moș Gerilă costume. All the boys recognized him. He didn’t arrive on a sleigh, like Moș Gerilă does, he came in Horendenciuc’s Dacia. And he spoke like him. And he had his rotten teeth.

Moș Gerilă isn’t real. But Father Christmas really is Father Christmas, he isn’t a teacher with a cotton beard. Him, you don’t see coming.

I was home on Christmas Eve. Father Christmas came in through the chimney and left the gifts under my pillow, because mum didn’t set up a tree. In my village, we call it Christmas Tree, not Winter or New Year’s Tree, like we do at the orphanage. There, we have to learn to call many things using two different names.

Because mum didn’t set up a tree, she put a candle in the window in order for Father Christmas to know where he should come. On our street, in every window there shone a candle. Over the snowdrifts that reached the fences, in the windows of people that didn’t even have a candle shone tinsel made of moonlight, so Father Christmas wouldn’t miss any houses.

Father Christmas left candy, cookies, a colac[3] and a story book. I think he stole the colac from the basket behind the stove, because it looks too much like the ones mum made. And the cookies are from the corner store, from Țațana. What does it matter where he got the gifts? The important thing is that he brought them.

But the gifts weren’t my first thought as I woke up. It was mum that I was searching with my eyes still half-closed. And when I saw her, it was like all the gifts in the world, all wrapped up into one. Because her I get to see so little of, and only during the holidays.

She got out from under the pillow the satchel from Father Christmas, and she gave it to me. She wrapped me in her arms, kissed my cheeks, my forehead, my ears and whispered: “My stubborn little baby boy, my darling…” I don’t need any other gift from Father Christmas, I just want him to come more often, because when he comes I get to skip school and come home, to mum. With a permission slip.

Now we have to sit still in our seats, Mrs. Amariei, our teacher, tells us, so she can prepare the gifts. She says she’s our mum, but what kind of mum is this? She is always hitting us. She’s mean. We call her the Hydra. We’re all afraid of her. But even if you’re afraid you can’t stand still, when the Hydra keeps moving all kinds of presents from one bag to another. We turn our heads around, one by one. The smell of oranges overcomes us, makes us fidget. Pulls our noses. Tickles our tongues.

Out of all the things in the bags, only the oranges interest us. It’s the only time in the year we get to eat one. Father Christmas doesn’t bring us such things, and our mums don’t buy them because they don’t have the money – and I heard that even if they did, if they sold a chicken or something, it doesn’t matter, because oranges are nowhere to be found. In the orphanage we get them for Christmas, one each. So almost 300. A mountain of oranges! We have them because Moș Gerilă is way richer than Father Christmas. Comrade Nicolae Ceaușescu himself puts the oranges in his bag. Everything we have in the orphanage is from the Party and our state, which is led by comrade Nicolae Ceaușescu.

The second term is just now beginning. But for us it’s ending today as well, when we get our oranges. The rest is irrelevant, it’s just days.

The oranges have something magical to them. You hold them in the palm of your hand and it feels as though it’s full and empty at the same time. This is how God was holding the Earth as He was giving it to the humans. That is what I saw in the icons. I saw this at the church in the village, because the church in Trușești is off limits. We get a beating even if they hear we went caroling at home, during the holidays. And Marcel Ciobanu got a beating just because he prayed before bed. God forbid you mention something about Him!

The orange has skin just like a human. It’s soft and it has pores through which its smell escapes. The smell of orange doesn’t go in through the nose, like all other smells, it gets diffused all around you head, you can feel it with your temples, with your jaws, with your cheekbones. It pushes your eyes further into your skull. It stabs you at the base of your ears. You breathe the smell in your chest and you feel it all the way to your stomach, as if you already ate the orange, but it’s still sitting there, intact, tormenting and filling you to the brim without you having taken one bite.

Old man Luca, the supervisor, is a good man, he never hits us. He has a bald spot on top of his head. Because he is such a good man, we call him Mr. Orange. There are also teachers and caretakers with bald spots, but they’re mean, so we don’t call them Orange, we call them bad names. Orange is only for the good ones.

Oranges are better than apples. We pick apples ourselves, from the orchard in Buhăceni, during autumn, and afterwards we eat them all year round. We also steal them from people’s gardens. But you can’t find oranges anywhere. You only get one once a year, that’s it. That’s why it’s so good. And because in its smell, in its taste, you feel something else, not just the scent and the juice… I don’t know how to put it in words… You feel the distance it travelled all the way from Orangeland, from the edge of the world… you feel the wind from that country, and the sun, the light gathered up like honey in the peel, you feel the endless sea, you feel the warm rain pouring over the orange orchards… And you don’t just feel it on your tongue, like you do with apples, you feel it with your heart, with your whole body… When you eat an orange you feel the remoteness. You feel like you’re running away from the orphanage. Far, far away. That’s what makes the orange so good.

The lady finished counting. But she’s not sharing the oranges yet. She sits down at her desk and starts writing something. She’s drawing lines using the ruler. Swish, swish! Afterwards she passes the list around from child to child and makes us sign that we received the gifts. I sign impatiently, awaiting what is rightfully mine. My mouth is watering. The lady’s pencil draws thick lines, leaving behind a lot of ink, like its mouth is watering as well.

The Hydra gives us the small gifts first – the pen, the pencil and the notebook. A box of colored crayons to share between two of us. A pack of watercolors to share between two us, a pack of acrylics for three. There are also some games in some carton boxes. “The Dacians and the Romans”, “Trouble”, “Let’s learn how to weave”, building blocks, chess. These are for the whole grade. They are supposed to give them to us when we finish the lessons, to play in our free time, but we don’t really get to lay our hands on them. They’re mentioned on the inventory and the lady is afraid we’re going to break them. That’s just how it is here. At home it was different. When dad brought me a toy, if I wouldn’t break it in a few days, he would say I didn’t like it.

The Hydra comes with a bag of oranges from the back of the class and sets it on her desk. When I would peak to the back, it seemed like there were more. Now it looks like we wouldn’t even get one each. I count 10 through the cellophane pouch. And there’s 20 of us. As we stare straight ahead at the black board polished to look like a mirror, it seems as though we were 40. The sun erases 20 kids off of the black board with a simple lean towards sunset, but we’re still so many, and the oranges are still so few. We look at each other frightened. Who’s going to be left out?

The Hydra calls us by the list. When we hear our name, we go up to the front, we take our orange and we run back to our seat. Eleven oranges. One for each kid that didn’t make it to the Winter Tree Celebration. All the others got their orange from Moș Gerilă himself – Horodenciuc.

In front of me, Atodiresei stuck his fingers in the orange and peeled it back impatiently, furiously. Glutton! He ate it on the spot, too! gulp! gulp! Just like an apple!!! That is NOT how you eat an orange!

I’m holding mine with both hands in between my legs. It’s cold. It’s full of mystery and remoteness. It’s round, full, fragrant. It’s heavy and light at the same time. It’s like stroking a cheek.

“Look at Atodiresei! It was very impolite of him to eat the orange all by himself” the Hydra shouted as she was patrolling the class, going ‘round the hungry children that already devoured their orange and picking up the peels in a bag. She takes them home, dries them and puts them in the cakes she bakes for tea. “He proved that he’s a bad classmate.” Stopping in front of me, she says, “You should share with Sergiu, he’d like some too.”

I put my head down, bend my back, and turn into a boy-sized shell around the orange.

“But Sergiu ate his at the festivity. This one is mine.” I growl with my head glued to the desk, holding the orange tightly to my chest under my jacket, almost squeezing it.

“Go on, give him some.” Insisted the Hydra. “Let him have some, too. Go on, everyone that has an orange, share with the ones that don’t.”

The whole class erupts in discontented grunts. No one want to give up a slice of their orange.

“I don’t want to give him any.” I hear myself saying through the tears.

“But he’s you friend.”

It’s true, Sergiu is my friend. We always share everything. He has no one at home, because he has no home, so he doesn’t have where to go. He never leaves the orphanage. No one ever brings him anything. But he’s cunning and he can get his hands on anything, and whatever he finds, he gives me too. And when I come back from home and I bring something good, or when mum comes and brings me something, I give him some too. Nuts, apples, crepes, cozonac[4], roast beef, boiled eggs, everything. When someone stole his boots, I gave him one of mine and we both got to school jumping on one leg through the snow. We’re together through thick and thin. We share everything. But oranges aren’t for sharing. He knows that.

The Hydra pokes me in the nape of my neck and says:

“C’mon you cheap skate, give him some, too! Do it! Isn’t your friendship worth half an orange?”

I look at Sergiu sideways but he has his face turned away, I can only see his chin trembling, like he’s almost crying. The Hydra keeps pulling at my arm, she wants to snatch away my orange. I move it in my other hand and give it to Sergiu under the table, in a ‘here, take it all, God damn it’-kind-of-way, but he pushes my hand away and turns his back towards me.

The Hydra catches my arm and manages to snatch my orange. She goes to her desk and cuts it in half with a small knife she always carries in her purse.

There she is, approaching our seats, Sergiu’s and mine, with half an orange in each hand. She didn’t even peel them. She gives one to each of us.

We both sink our heads in our chests and start eating, back to back.

I look at the orange half under the desk, in the last glimmer of light of the day, and it looks like a big watery eye that is staring at me with a yellow, mellow look, like a sick animal. An unknown tremor gets a hold of me. I eat slice after slice, slowly, tears streaming down my face, and this time I feel no magic. It’s just a fruit. Stringy and tasteless. I only feel the bitter taste of shame. I’m ashamed that I started hating Sergiu. I hate him for existing and for having to share my orange with him.

I eat blindly, with my hands under my table, swallowing with a lump in my throat. My fingers are sticky. It’s like they’re covered in blood.

At night, in the bedroom, Sergiu is nowhere to be seen. He changed in his PJ’s and he disappeared somewhere, I can’t see him anywhere. We sleep next to each other and it feels better this way that he took off. I’m ashamed to see him. I’m also bitter that he ate half my orange.

I pull my blanket over my head and I start crying. A mute cry, the cry of someone used to sleeping in the orphanage, a cry that no one hears. In my mind, I’m having an argument with everyone. “I don’t know if tomorrow we’ll still be friends.” I tell Sergiu in my head, half asleep.

And now I can hear him getting into the bed next to mine. Happy, like nothing happened. He sticks his hand under my blanket and puts something cold on my cheek:

“Psst, here’s you half. I pretended to eat it and I kept it. How could I eat part of your orange? I’m your friend.”

I eat the half in my bed, in the dark. Sergiu’s half is magic. It has that taste. I eat it slowly, savoring every bite like it’s a step towards a sunny country, away from the orphanage, somewhere at the edge of the world. And at the end I eat the peel, too. I share it with Sergiu, like good friends do.

Many years after this story took place, in 2014, I received a small unknown package for my birthday, from somewhere in Italy. It was a Samsung mobile phone. My fist smartphone. The anonymous sender called me a few days later. It was my former classmate and friend from the orphanage, Sergiu Sârbu. We were reunited after more than 30 years. An orange from childhood can last a life time! The ones we get today go bad in the blink of an eye.

[1] In Romania, during the Communist Regime, there was no Father Christmas (Moș Crăciun), as that was associated with religion, while the Communist State was fiercely atheistic. Thus, Father Christmas became Moș Gerilă, which would roughly translate to Old Man Cold.

[2] As stated in the previous footnote, during the Communist Regime, Romania was enduring a forced secularization, thus the Communist Party was trying to replace Christmas with a secular celebration called ‘The Celebration of the Winter Tree’.

[3] A special type of Romanian Christmas bread

[4] A traditional Romanian sweet bread that is usually served around Christmas.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!