Jurnal de afront

Aceste texte au fost publicate pe pagina mea de Facebook. Având o temă comună, le adun aici, ca să fie mai ușor de frunzărit și accesibile inclusiv celor fără cont de Facebook. Împreună, postările constituie nu un „jurnal de front”, că nu particip la lupte, ci un „jurnal de afront”, adică al unuia „fără front”, precum și modul meu de a injuria războiul și pe cei care l-au pornit. Textele sunt așezate în ordinea publicării pe Facebook (cel mai recent text de pe Facebook e la coada jurnalului). Pe măsură ce mai postez ceva, aduc aici și adaug la sfârșit. Nu tot ce e pe Facebook e și în jurnal, iar aici mai sunt și însemnări care n-au apărut și pe Facebook. Jurnalul se va încheia odată cu războiul. Am inserat fotografii acolo unde textul nu are sens sau nu poate fi deplin înțeles fără ele. Data postării n-o mai pun, nu contează. Totul se întâmplă într-un timp rece, fără repere, timpul morții.

*
Dumnezeule, ce discurs delirant are Putin acum, în direct pe tot globul! Arturo Ui n-a fost oprit la timp.

*

A mai rupt Putin o bucată din Ucraina. Iar or să-i arate ăilalți obrazul.

*

Ce obiect de producție rusească aveți prin casă?

*

*

Ne va fi tot mai greu. Sunteți pregătiți? Generațiile care n-au cunoscut războiul sunt pregătite? Nu zic că vor cădea bombe peste noi, dar cu siguranță suflul războiului va ajunge până aici. Nu mai suntem în vecinătatea unui război mic, local, ca-n Iugoslavia, ci ținta unui monstru rănit, ieșit să zdrobească totul în jur. Acum vom ști să ne prețuim mai bine libertatea – măcar asta să-nvățăm: că mereu trebuie să lupți pentru ceea ce iubești.

*

Astă-noapte am adormit cu televizorul deschis și, cum se tot dădeau știri despre războiul din Ucraina, deodată un țipăt de copil s-a desprins din televizor și mi s-a înfipt ca o țepușă în inimă. Am adormit așa, rănit, am visat ca răniții.

Am adormit cu televizorul deschis astă-noapte,
la știri zicea tot de războiul din Ucraina, război-boi-boi.
Țipătul unui copil a sărit ca o așchie din ecran
și mi s-a înfipt în inimă.
Așa am dormit, cu țepușa înfiptă adânc,
somnul fără somn al răniților
ce-și aud inima bătând.
Televizorul s-a închis singur pe la o bucată de noapte,
dar războiul a continuat, dum-dum,
trăgeam cu inima gloanțe de lemn
în avioane lente și moi. Piloții
priveau nepăsători cerul albastru și zvârleau
peste lume stoluri de păsări moarte,
striveau cu ele totul pe pământ.
Atunci am făcut dintr-o poezie un boț
frământat în pumn, ca de lut,
și l-am întins cu palma pe pământ așa cum
lipea mama pereții casei, mângâindu-i,
dar nu ca să astupe crăpături, ci ca să
locuim într-o dezmierdare.
Peste boțul de poezie am întins altul, apoi altul,
strat după strat. Nici nu știu de unde
găseam atâtea poezii molcuțe, numai bune de-ntins,
căci de mult nu mai scriu, de când
mi-am dat seama ca poezia nu folosește la nimic,
dar în somn doar întindeam mâna și, nu știu cum,
poezia venea la mine ca la un îndrăgostit,
mi se așeza cuminte în palmă
dând din versuri ca din arípe.
Și repede-repede am înălțat până la cer
un zid de poezii puse una peste alta, încă umed,
ieșeau cornițe de iarbă din el.
Avioanele veneau, veneau, se înfigeau lin
cu botul în peretele ăla moale și gata,
rămâneau așa agățate sub cer,
nicio pasăre moartă nu mai cădea din burta lor.

Iarba creștea, tot creștea,
până la carlingă,
pân’ la motorașe,
pân’ la aripioare,
lent mi le strângea,
iarbă le făcea.

Și atunci mi-am zis în somn: ia uite ce lecție frumoasă
pentru clasa a doua și pentru toată suflarea omenească,
fără șmecherii, fără înjurături sau chiuvete îndrăgostite de draperie,
hai că e bună și poezia la ceva, dacă știi s-o frămânți
bine în palmă și s-o lipești pe pământ
mângâind, mângâind, mângâind.

Fericit am deschis ochii în întuneric, doar cât
să mușc o dată cu pleoapele din el,
și m-am întors repede în somn
ca s-o scot pe mama din zid.

*

Am tot sperat într-un miracol, că Ucraina va rezista. Am sperat că ucrainenii vor rezista măcar câteva săptămâni, dacă nu luni, fiindcă Rusia nu e capabilă de un război de durată. Am sperat că rușii vor ieși cu sutele de mii în stradă să ceară oprirea războiului. Am sperat că Putin va crăpa în somn, din pedeapsă divină, sau va fi înlăturat de o Valkirie pravoslavnică, poate chiar suprimat. Am sperat prostește că Ucraina ne va da înapoi Bucovina de nord, că Basarabia va sări în brațele României printr-o adunare națională întrunită scurt, sub curcubeiele rachetelor rusești. Am sperat că lumea civilizată va lua și măsuri imediate, nu doar de perspectivă. Când Rusia putinistă va începe să gâfâie din cauza sancțiunilor economice, ea va fi demult înstăpânită peste Ucraina și nimeni n-o va mai scoate de-acolo. Am tot sperat. Dar n-a fost să fie. Rușii intră la ora asta în Kiev. Lumea imaginației mele, care e lumea normalității, e departe de realitatea insuportabilă. Nu vreau în altă țară, nu vreau pe altă planetă. Vreau să mă mut într-o pisică.

*

Miracolul înmugurește. Rușii stau la periferiile Kievului, trag cu artileria. Nu intră fiindcă așteaptă ceva sau nu pot să intre fiindcă ucrainenii se apără. Mă trezesc noaptea și mai deschid televizorul să aflu noutăți.

*

Mi se pare de prost-gust să te lauzi, tu, televiziune, că ai fost numărul unul la audiență în ziua când ai transmis drama Ucrainei măcelărite de ruși. Există un prag al decenței, fără o linie vizibilă, trasată de bunul-simț, de unde încetezi să te mai bați cu pumnul în piept, îți faci treaba cu onestitate și atât. Bătaia ta cu pumnul în piept, gorilă glorioasă în bătălia pe cifre, acoperă plânsetul copiilor din Ucraina, speriați de explozii, unii și răniți, alții – am văzut asta! – mutați de la secția de reanimare a unui spital într-un subsol, la un iluzoriu adăpost de bombardamentele rusești. Acoperă mieunatul sfâșietor al unei pisici care se învârte speriată pe lângă ruinele casei în care a trăit.

Ia uite, neamule, ce suferință pe poporul ucrainean, dar lăsați asta, priviți ce-am fost noi în stare, am convertit toată suferința asta în locul 1 pe podiumul audiențelor, suntem tari!

Există, cum spuneam un prag al decenței și un moment al empatiei chiar și pentru ziariștii echidistanți. Ești om, nu robot, e normal să nu fii echidistant, ci de partea binelui și parte a lui. Dar când vii să te lauzi cu recorduri clădite pe cadavre și suferință, nu ești nici echidistant, nici empatic, nici de partea binelui, ești doar tu de partea ta, animal mediatic.

Nu știu dacă scrie asta undeva, că se face sau nu se face, zic asta doar pentru că așa simt eu. Nu m-aș lăuda cu așa ceva. Până și reclamele comerciale la bunătăți mi se par nepotrivite după știrile cutremurătoare din război. Oamenii ăia mor acolo, își pierd țara, își pierd destinul, noi mâncăm biscuiți cu cremă, rânjind de plăcere, și suntem chemați la promoții.

*

Sloganul lui Putin: „Vreau o țară și afară!”

*

(Poetul Marius Grama, din Galați, publică pe pagina mea.)

nou-născutul nu-și caută mama

nici lumina

nici măcar căldura din sacul amniotic

el trăiește cinci minute de fericire

pentru care-i pregătit să plătească preț de o viață

cu respiraţia ascunsă sub cagulă

*

Despre cum a ajuns Cernăuțiul oraș ucrainean nu se spune nimic, ca și cum istoria ar fi început la 1775, iar Uniunii Sovietice i-ar fi crescut din coaste un ținut numit Bucovina de Nord. Ce să faci cu această furie care te cuprinde în fața neadevărului pus în piatră? Într-un gest prostesc, dar făcut cu toată inima, am scris pe o bancnotă de un leu, cu chipul lui Iorga pe ea, „Vrem Bucovina înapoi!“ – și am prins bancnota în panoplia cu sute de bilețele, toate în ucraineană și rusă, dintr-un bar frecventat de studenți și profesori, pe lângă Universitate.

(Urmează fotoreportajul „Lacrima Cernăuți”)

*

Botoșaniul, tărâm al culturii, are și soluții pentru rezolvarea în stil mai puțin cultural a conflictului ruso-ucrainean. Temuții războinici botoșăneni îl provoacă pe Putin.

*

Mă doare inima de vecinii ucraineni. Dar mă doare și mai tare, încă de când nu eram născut, de frații români din Ucraina.

Aici, cu poetul Vasile Tărâțeanu, în Cernăuți, demult, când era pace la granițe, dar nu și în interior. Poetul e născut în Sinăuți, sat tăiat în două de granița trasă de Stalin cu creion roșu pe o hartă.

*

Războiul de țesut e singurul război acceptabil.

*

Sunt impresionat de reacția plină de omenie a românilor față de refugiații ucraineni, cu atât mai mult cu cât mă așteptam la asta. Locuitorii din preajma vămilor dau în cel mai înalt grad măsura empatiei, a solidarității. O bătrână care face acasă gogoși (apropo, pentru colegii ziariști: nu se zice un gogoș/doi gogoși, e pe invers) și iese cu ele în calea refugiaților contează pentru sufletul nostru mai mult decât deciziile oficiale de ajutorare. Dar să nu vă așteptați ca din tot acest val de omenie să se întoarcă o singură picătură asupra românilor din Ucraina, când se va sfârși războiul. Fiindcă politica nu o fac acești urgisiți, care lăcrimează de emoție când primesc o gogoașă caldă de pe marginea drumului, de la un român, ci, ca peste tot, o clasă politică ruptă de popor, care-și hrănește cu ură „câinii războiului” (ca să-l citez pe Frederick Forsyth). Suntem datori, omenește, să-i ajutăm pe ucraineni. Dar, la fel, trebuie să le cerem conducătorilor noștri să n-o mai facă pe morții în păpușoi când minoritatea românească din Ucraina va fi și după război năpăstuită.

_____

PRECIZARE PENTRU IDIOȚI ȘI TROLI. Această postare NU îndeamnă populația românească să nu-i ajute pe refugiații ruși! Dimpotrivă, această postare laudă solidaritatea românilor, deci încurajează. Această postare afirmă teamă (nemulțumirea) că solidaritatea românilor nu va cântări nimic în discuțiile de după război, când se va vorbi despre drepturile românilor din Ucraina, fiindcă nu refugiații care primesc acum ajutor se vor ocupa de problemă, ci clasa politică ruptă de popor (clasa politică de la ei și de la noi).

Dacă nici după asta idioții nu vor înțelege ce am scris mai sus, le voi face un desen.

Dacă în continuare trolii vor comenta în disprețul evidenței, îi voi băga undeva, apoi îi voi bloca acolo.

*

Ce-i cu Moldova de Nord (Bucovina), cu Basarabia, cu Ucraina, cu toată zona asta de la marginea fostelor imperii, cât rău le-au au făcut rușii românilor de-a lungul timpului și de ce trebuia să fim mereu cu un ochi deschis spre ei – e foarte greu să explici toate astea unuia care nu știe istorie. Dar e și mai greu să-i explici unuia care știe doar un pic.

*

*

Domnul Valentin Ștefan, director al Poștei Române, a afirmat că pune la dispoziția refugiaților spațiile de cazare (de serviciu) pe care compania le deține, vreo 200. Foarte frumos. Tot el a mai spus, citez: „În asemenea situații, întregurile fluxe logistice sunt date peste cap”. Și mai frumos!

*

Dacă ce văd eu acum căzând din cer nu e cenușă nucleară, înseamnă că ninge acum, în sfârșit, în ultima zi dintr-o iarnă fără zăpadă.

*

Am preluat de pe site-ul televiziunii Antenei 3 acest dialog tulburător dintre un soldat rus, Alexei, căzut în Ucraina, și mama lui, de acasă. Dialogul ar fi fost găsit în telefonul lui Alexei, fie-i țărâna ușoară, dacă nu cumva a fost ars într-un crematoriu mobil, cum se aude că fac rușii cu morții lor de pe frontul ucrainean.

 

Mama: Alexei, ce mai faci ? De ce nu răspunzi atâta timp? Sigur mai sunteți la antrenamente ?

Alexei: Mama, eu nu mai sunt în Crimeea, nu sunt la antrenamente.

Mama: Dar unde??? Tata întreabă dacă putem să-ți trimitem un colet.

Alexei: Ce fel de colet, mama ? Tot ce îmi doresc acum este să mă trezesc din coșmarul ăsta!

Mama: Despre ce vorbești? Ce s-a întâmplat?

Alexei: Mama, eu sunt în Ucraina. Aici este un adevărat război. Mi-e frică, îi atacăm pe toți la rând, chiar și pe oamenii pașnici. Pe toți la rând. Ne-au spus că ei ne vor saluta, dar ei se aruncă sub vehiculele noastre, nu ne lasă să trecem. Ne numesc fasciști. Mamă, mi-e foarte greu!

 

Grija mamei, felul în care ea se interesează de soarta băiatului plecat la armată (nu știa că la război), vrând să-i trimită pachet, înduioșează pe oricine. Iubirea ei de mamă e dublată, la nivel emoțional, de frământarea soldatului când, trezindu-i-se conștiința, își dă seama că face ceva rău, că este o unealtă folosită la ucis otova civili și militari, bătrâni și copii, femei și bărbați. Rezultă un „document” de război de o forță uriașă.

Ceva mă face să cred că schimbul de mesaje e „aranjat”, că e o făcătură a propagandei ucrainene.

Am făcut armata în stil ruso-sovietic și știu ce strictețe era, pe timp de pace, paranoică, în legătură cu „secretul militar” în comunicarea cu exteriorul. În scrisorile trimise acasă nu aveai voie să dai niciun indiciu despre cazarmă, nici măcar dacă era văruită sau nu, despre armă, numele comandanților, programul de instruire, trageri sau, Doamne ferește, despre aplicațiile militare, rute, hărți etc. De aceea îmi vine greu să cred că soldații ruși (nu ofițerii), păcăliți că sunt duși la exerciții tactice, dar de fapt împinși în război real, au telefoane la ei și o ard în blindate pe WhatApp, SMS, Telegram. Numai poze pe Facebook n-am văzut de la trupele rusești, selfie-uri cu cadavrele ucrainenilor. Și dacă ar fi un dialog vocal, înregistrat automat de telefon, problema e aceeași: telefonul.

Întreb: știe cineva ce se întâmplă cu adevărat? Au voie trupeții cu telefoane la dânșii, pe front, într-o invazie ținută la secret chiar față de ei până în ultima clipă? Doar nu folosesc fix rețelele ale căror relee le-au distrus ei înșiși.

Ceva nu se leagă. Dar chiar dacă dialogul e „fabricat”, asta nu-i scade cu nimic valoarea umană. E ceea ce în teoria literară se numește „imaginarul veridic”, ceva ce se poate întâmpla în limitele, în spiritul realității. E ceva „ca și cum”, după spusa lui Vaihinger. Și cu siguranță se întâmplă în realitate ca soldații să aibă asemenea străfulgerări de conștiință, chiar dacă e mai greu de crezut că le pot împărtăși în felul ăsta, pe telefon.

De multe ori faptul literar (artistic, în general), ne tulbură mai tare decât realitatea nudă. Poate pentru că venim mai des în contact cu realitatea și cumva ne tocim sensibilitatea, în timp ce actul artistic ne atinge mai rar și penetrează zone mai profunde ale simțirii noastre. De câte ori n-am trecut nepăsători pe lângă un maidanez care cerșea din ochi ceva de mâncare, dar am lăcrimat văzând aceeași privire într-un film?

Demult, prin clasa a patra, am pățit așa ceva citind „O scrisoare din Muselim-Selo”, de George Coșbuc. Eram la casa de copii și parcă i-aș fi scris eu mamei acele rânduri din tranșeele singurătății. Am recitit-o azi și din nou m-a emoționat, chiar dacă în alt fel, fiindcă nici mama nu mai e, nici eu nu mai sunt copilul de-atunci. Arta e nemuritoare: păstrează în ea emoțiile pe care noi le pierdem cu timpul. Dacă în artă ceva nu te emoționează, consider că e pierdere de timp. Tot ce e în afara emoției se poate exprima prin mijloace științifice.

Dacă dialogul dintre Alexei și mama lui e real, în sensul că a avut loc, e tulburător fiindcă redă într-un mod simplu, direct, o uriașă dramă umană. A mamei, a băiatului ei, a victimelor războiului, dar și drama noastră, cei care privim cu durere la ce se întâmplă în jurul nostru.

Dacă e inventat, las la o parte utilitatea lui propagandistică și mă gândesc că e un document încă și mai valoros prin aceea că arată nevoia noastră de a trăi asemenea povești care să ne răscolească sufletele împietrite, nevoia noastră de a ne întoarce mereu la ceea ce suntem: oameni. Când simțim că ne dezumanizăm, inventăm așa ceva.

Alexei, tuturor ne e foarte greu fără tine!

*

Înainte de război au fost sondaje care ziceau că jumătate din populația rusă ar fi de acord cu o intervenție militară în Ucraina (sau că nu n-ar avea nimic împotrivă). Mă tem că statistica, poate inexactă, spune totuși ceva. Nu bag mâna-n foc că mujicului nu-i surâde să pună laba pe Ucraina, despre care crede că-i aparține ca pielea de pe propriul corp, pentru că așa a fost învățat de mic.

Clasa mijlocie, foarte subțire, nu are putere să se revolte. Mujicimea – putem să-i zicem și prostimea, în sens negruzzian, sau pulimea, în sens sorinoprescian – tace, poate-i și place. Mujicimea, uriaș majoritară în Rusia, nu vede ce distrugeri face Putin în Ucraina pentru că se uită numai la ce-i dă Putin la televizor. Acești oameni din pătura de jos ar trebui să știe că, dacă Ucraina nu dispare ca stat, pe umerii lor vor cădea despăgubirile de război. Cât sunt de săraci, cu cei 150 de dolari ai lor pe lună, vor plăti fiecare viață luată, fiecare bloc distrus, de nu le va mai rămâne nici de vodcă. Vor fura antigel de la mașini ca să bea și ei ceva.

*

Sprijin economia ucraineană!
O bombonică pentru fiecare în prima zi de primăvară. Iarna vrajbei noastre se va sfârși.

*

Un convoi de blindate, purtătoare de rachete, artilerie, tancuri etc., lung de peste 60 de km (!!!), se îndreaptă de ceva vreme spre Kiev. Se va da asaltul final. O asemenea forță uriașă e capabilă să radă de pe pământ tot orașul și n-am nici cea mai mică speranță că Putin se va feri să facă asta. Convoiul e vizibil din satelit, din când în când apar imagini cu el avansând.

Ce nu înțeleg e de ce ucrainenii se uită la poze ca și noi, cei din afară, și nu atacă din aer cu dronele Bairaktar, care până acum s-au dovedit eficiente. Măcar pentru a-l încetini, fiindcă pe drumul ăla destul de îngust, orice vehicul avariat devine un obstacol. În felul ăsta s-ar câștiga timp prețios ca să fie pregătit orașul pentru atac – căci va fi fără îndoială un atac nemaivăzut, distrugător, nu un asediu. Kremlinul l-a anunțat, ca să spună apoi că le-a dat timp civililor să fugă. Semn că sceleratul are de gând să radă tot.

La fel, nu înțeleg de ce Zelenski a decretat mobilizarea generală abia când rușii erau deja la porțile Kievului. Cazărmile erau distruse, la fel aeroporturile, căile de legătură. Unde să aduni trupele, unde să le înarmezi, să le organizezi?

E vreun strateg pe-aici, pe bune, să ne lămurească?

*

Mâine sau poimâine voi pleca să duc niște ajutoare pentru refugiații ucraineni din județul Botoșani, ce-am putut și eu să strâng de pe la prieteni. Le transport până la Roman, de acolo le va prelua fratele meu, Danut Mirza, și le va distribui personal refugiaților care intră în țară prin vama Lipcani-Rădăuți-Prut. Pe aici se trece numai cu mașini, având fiecare câte două-trei familii la bord. Dacă proprietarul o ia într-o direcție, ceilalți rămân pe loc și au nevoie de transport către locurile de cazare din Botoșani și mai ales către gările și aeroporturile din zonă (Suceava, Iași). Sătenii se oferă să-i transporte gratis, dar nu strică să fie ajutați și ei cu benzină, că n-au sonde în grădină. Benzina se dă pe bon, deci fondurile sunt ușor de gestionat. E nevoie și de hrană pe drum și până la plecarea din țară spre vest (cam într-acolo se duc cei mai mulți).

Dacă mai are cineva ceva de oferit din București, în special conserve, alimente greu perisabile, dulciuri (fiindcă nu pot transporta ceva foarte voluminos, gen pături, haine, hârtie igienică) să mă contacteze pe WhatsApp 0770376997.

Donații în bani puteți face în contul Asociației Grupul Reporterilor Independenți, RO80INGB0000999905662719, deschis la ING București, cu mențiunea PENTRU REFUGIAȚI. E mai ușor să fie cumpărate ajutoarele din zonă, decât să fie transportate de nu știu unde.

Prefer să lucrez cu fratele meu și cu prieteni în care am absolută încredere fiindcă, îmi pare rău s-o spun, numai așa am certitudinea că ajutoarele ajung unde trebuie – ca să nu zic altceva și altfel.

*

Îmi amintesc din poveștile nemuritoare ale copilăriei de nelipsita lupta dintre Făt-Frumos și zmeu, cum se băteau ei zi de vară până-n seară și erau sleiți de puteri, atunci venea o păsărică având o picătură de apă în cioc și fiecare se ruga: dă-mi mie picătura aia, că o să-ți dau așa și pe dincolo, o să-ți aduc, o să-ți fac. Atunci păsărica, invariabil, lăsa picătura pe buzele lui Făt-Frumos, el prindea putere, îl apuca pe zmeu de mijloc, îl înfunda în pământ până la jumătate și-i reteza capul cu paloșul gros.

În nicio poveste nu apare varianta că zmeul supraviețuiește, după care o ia la rost pe păsărică: de ce l-ai ajutat pe frumușel, haimanao? Și poate îi trage una, poate o jumulește, poate chiar îi sucește gâtul. În situația asta, păsărica ar fi bine să stea departe de zmeu, pe cât posibil, pitită într-un stol ocrotitor, pregătită să zgârie. Și din când în când să-i mai scape câte un găinaț în cap așa, la mișto, dacă are tupeu.

*

Într-o armată, moralul trupei contează poate mai mult decât înzestrarea tehnico-tactică. Un soldat motivat face cât 10 bine înarmați, dar care nu știu prea bine pentru ce luptă.

Când mă gândesc la moralul rușilor în acest război, mă gândesc că și eu am fost instruit ca și ei, în stil sovietic. Eu și camarazii mei din compania de vânători de munte ne-am jurat că dacă vreodată vom fi trimiși la luptă, în primul și-n primul rând îi vom împușca pe la spate pe nenorociții de lt. Gligor, care ne futea aiurea la instrucție, din simplă plăcere sadică, sărind peste regulamentele militare, și pe lt. Atomi, care ne fura conservele din valize. După care, sărind peste leșurile lor, ne-am fi năpustit spre inamic.

Comandantul Iacob Cristea (Iacob era prenumele, ca îngerul), era un tip parcă din altă lume. Toți îl respectam, chiar îl iubeam, pentru că ne trata omenește, nu ne cerea să facem nimic din ce nu putea face. Dacă ne punea să alegăm cu masca, își punea și el masca și alerga umăr la umăr cu noi, nu venea agale din spate, mâncând semințe, punându-ne să ne învârtim în cerc ca să nu ne depărtăm prea tare. El ne spunea că în război mor întâi superiorii ticăloși, care s-au purtat mizerabil cu trupa, apoi proștii, adică neinstruiții. Pe urmă mor eroii, cei care cad luptând. Iar ultimii mor comandanții buni, pe care soldații îi vor apăra până la ultima lor picătură de sânge.

De aceea îl ascultam și ne instruiam cât puteam de bine, ca să nu murim din prima, în rândul ticăloșilor și al proștilor, ci poate mai târziu, eroic, sau, cu ajutorul lui Dumnezeu, să supraviețuim.

Armata m-a învățat multe lucruri care nu mi-au folosit la nimic, că n-am fost chemat la arme, nu m-am cățărat pe munți, n-am devenit radiotelegrafist în civilie. Aș putea spune că a fost pierdere de vreme, dar n-ar fi drept. Printre altele, am învățat să nu-mi bat joc de oameni. Însă nu de teamă că mi-ar băga cuțitul pe la spate, ci pentru bucuria de a vedea respectul, poate chiar dragostea lor.

Domnule căpitan, oriunde-ați fi, viu sau mort, aveți respectul meu până la ultima coborâre a steagului!

*

Crainicul anunță la știri: „În curând vom intra în direct cu un român prins în mijlocul Kievului”.

Obișnuit cu isprăvile de pomină ale românașilor noștri, peste tot pe unde se duc, mă aștept să aud mai departe ce infracțiune a comis, pentru ce a fost prins. Dar el, bietul, e prins în mijlocul Kievului de bombardamentul rusesc.

Mi-am format în timp, și nu fără motiv, niște șabloane de gândire în privința românilor răspândiți peste tot prin lume, șabloane cu care judec mai rapid situațiile fără să greșesc prea mult.

De exemplu, nu mă miră că oriunde în lume s-ar întâmpla un eveniment oarecare, mai ales catastrofe, e și un român implicat sau doar în trecere, a și filmat. Cutremur în Chile, incendiu în Noua Zeelandă, luare de ostatici pe o navă din Oceanul Indian, incident ecologic în jungla amazoniană, explozie în Congo, hopa! e și-un român pe-acolo, intră în direct și ne spune ce și cum.

Dacă e vorba de catastrofe mari, Dumnezeu e de vină; dar astea mai mici au și un român printre autori: un jaf, o crimă, o escrocherie. Rar vine și câte-o veste bună: un camionagiu din Italia salvează pe cineva de la înec, un barman ia premiu la campionatul de cocktailuri, o cântăreață de pe un vas de croazieră seduce un star de la Hollywood…

În concluzie, România e mare, planeta e mică.

De data asta, românul prins în mijlocul Kievului m-a prins cu șablonul descentrat. I-am ținut pumnii. Hai acasă, tinere, viu și nevătămat!

*

Agenția Națională pentru Protecția Consumatorului (ANPC) a dat iama prin benzinăriile rusești din România și, ce surpriză, a găsit o grămadă de nereguli. Inspectorii au aplicat amenzi de două milioane de lei. Controalele continuă.

Nu zic, e bine să ni se apere interesele nouă, consumatorilor, dar parcă e prea heirupistă acțiunea. Neregulile astea existau și până acum și ne loveam de ele. Dar na, asta e forța purificatoare a războiului.

Nu vom intra niciodată în conflict armat cu Franța, Austria, Germania etc., astfel încât trupele ANPC să între în hipermarketuri, să facă ordine. Dar putem să intrăm în război cu România, ne declarăm singuri, și vom vedea marșul victorios al inspectorilor prin buticurile și aprozarele noastre.

*

42.000 de refugiați se află pe teritoriul României. Alți 60.000 doar au trecut prin România în drum spre alte țări.

Nu știu de ce, văzând cum crește cifra asta, m-am gândit că la un moment dat va egala, apoi va întrece numărul morților noștri de covid.

*

Ce m-a impresionat cel mai mult până acum din război sunt ucrainenii simpli, neînarmați, care se pun cu piepturile în fața tancurilor. Cât de mult trebuie să-ți dorești să fii liber în țara ta, așa nenorocită cum e, încât să te așezi în fața tancurilor invadatoare? Chiar dacă vor ocupa Ucraina, rușii nu vor avea viață ușoară aici și în timp vor fi alungați.

Imaginea cu acel chinez așezat în fața coloanei de tancuri din Piața Tiananmen, cu niște sacoșe în mâini, a devenit un simbol universal al libertății. Și era unul. Dar acum sunt sate întregi de oameni care ies cu mâinile goale în fața inamicului. Câtă răutate e în om, ca specie, e contracarată de spiritul de libertate și de sacrificiu al acestor oameni.

Însuflețirea asta nemaivăzută, care mă mișcă până la lacrimi, le vine fără îndoială și de la conducătorii lor, în special de la acest senzațional Zelenski. Dacă ar veni rușii peste România, noi cum am reacționa? Noi, româniștenii, nu armata. Inspirați de Iohannnis, vom ieși în fața tancurilor cu crosele.

*

Convoaiele militare rusești merg cu girofarul în față fiindcă armata nu mai impresionează pe nimeni, dar poliția…

*

Putin îl cheamă pe comandantul armatei ruse:

– Moi gheneral, în câtă vreme putem ajunge cu nașa glorioasă armia în Bucarest?

– Gaspadin prezident, dacă românii opun rezistenția, în două săptămâni ajungem la Bucarest, defilați pe Kiseleff. Dacă nu opun rezistenția, cam într-o lună suntem la Bucarest.

– Dar kakaia diferenția? De ce ajungem mai greu fără rezistență?

– Știți, gaspadin Putin, sunt festivitățile alea pe traseu, pâine și sare, stegulețe, discursuri de întâmpinare… Na, durează!

*

În toamna lui ’86, imediat după încorporare, înainte de jurământ, când nu știam nici pe unde iese glonțul din armă, într-o noapte a sunat alarma. Era a nu știu câta, dar am simțit că era totuși altfel. De obicei, ieșeam până pe platou, echipați, se făcea prezența și ne întorceam în dormitoare.

Buimaci, ne-am echipa la repezeală. Gradații ne-au mânat în goană la magazie, unde am primit ranițele de luptă, având în ele hrană, și tot echipamentul de front, cu patru încărcătoare, foaie de cort, sac de dormit, ceea ce se întâmpla prima. Era o forfotă nebună, acoperită de zgomotul armelor, gamelelor, lopeților de infanterie, al motoarelor pornite. De data asta era clar că voim ieși din unitate, nu era doar joaca obișnuită.

Am urcat în camioane. Făceam prima oară asta. Nu știam unde vom merge, pentru ce, cât va dura. Nici gradații nu știam nimic, iar ofițerii nu ne ziceau. Unii ne-am simțit mai bărbați, că ne jucam foarte realist de-a războiul, alții aveau fețele sluțite de sperietură.

La vreo 20 de minute după ce-am ieșit din unitate, la marginea orașului Alba Iulia, camionul a oprit și am fost dați jos. Un sergent-major ne-a încolonat și ne-a verificat încă o dată echipamentul. Apoi am așteptat. Șoferul, un subofițer, a coborât și s-a pișat mult, înjurând, pe botul camionului.

Am înțeles că matahala se stricase. Motorul murise. În scurt timp am fost urcați în alt camion. Am mai mers și cu ăla încă vreo oră. S-a stricat și ăla pe o șosea lângă un sat. Habar n-aveam pe unde ne aflam. Ni s-a dat voie să ne întindem în șanț, la marginea drumului, și să tragem un pui de somn.

Cu al treilea camion am ajuns în sfârșit la destinație, undeva prin Satu Mare. Am stat două săptămâni acolo, jucându-ne de-a războiul, chiar se trăgea, dar noi, pifanii, nu participam la tragere fiindcă încă nu depuseserăm jurământul. Am săpat tranșee și am întins cabluri telefonice până n-am mai știut de noi. Am dormit în tranșee, pe câmp, în pădure, mâncare pe sponci, am fript șerpi și broaște, am furat găini din sat, alergătură 14 ore pe zi. Un coșmar. Am muls o vacă rătăcită în câmpul tactic, trezind uimire în rândul camarazilor de la oraș, care se mirau că pot extrage lapte din animal.

Ce vreau să zic? Ne-au trebuit trei camioane să ajungem de la Alba Iulia la granița cu Ungaria. Se vor fi stricat și altele, nu știu, că se deplasau independent, nu în coloană. Camioane exact la fel am văzut acum la armata rusă. Unele dintre ele vor ajunge la granița României. Mașina rusească de război troncăne, pufnește, se-mpotmolește, gâfâie, tușește, fumegă, țiuie, se dezmembrează, dar, încet-încet, merge înainte. Să nu ne facem iluzii.

*

În univers, Pământul nu cântărește nici cât o părticică dintr-un atom. Oare Dumnezeu a făcut tot universul ăsta doar pentru a-i asigura o vecinătate vastă, poate chiar infinită, acestei miliardimi de miliardimi de atom? El e ocupat cu mersul universului, un sistem destul de complicat, nu cred că observă sau că-L interesează prea tare ce se întâmplă în Ucraina. Așa că baza rămâne în ce putem face noi. În caz că se uită încoace, măcar să-i arătăm Tatălui că am început ceva, că ne străduim, și atunci poate ne ajută și El.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!