Poetul Cornel Armeanu, Dumnezeu să-l ierte, mi-a povestit prin 2007 ceva ce m-a speriat.
El era un tip de un metru șaizeci, cam cincizeci de chile cu tot cu geantă. Era în Chicago (locuia în SUA atunci), aștepta la semafor. Deodată a simțit că un zgârie-nori s-a mișcat de la locul lui și i s-a așezat în dreapta, încet, răspândind bună mireasmă. A întors capul. O femeie neobișnuit de înaltă, cu picioarele până la primul strat de nori, se așezase lângă dânsul, așteptând și ea, cuminte și stratosferică, să se schimbe semaforul. Cornel a privit-o mirat de jos în sus, de la tocuri până la frizura învăluită în aurul soarelui. Ca un șoricel care se uită în sus la o girafă, zicându-și, oltenește, că așa ceva nu există.
Bietul de el, a încremenit pur și simplu în contemplare. Lunganca l-a văzut și a strigat la un polițist aflat în apropiere, a reclamat că micuțul a privit-o în mod insistent și nepotrivit. Polițistul a început să râdă, privind în jos, către poet. Râdea el, dar n-avea de ales, trebuia să ia în seamă reclamația doaaaaaaaaamnei. Așa că l-a luat pe Cornel la secție. Degeaba a încercat el să se dezvinovățească, spunând că tipa nu e genul lui, că a încremenit de mirare, nu de altceva, de supriza de a vedea alături o femeie uriașă, căreia la o adică n-ar fi putut să-i facă altceva decât s-o muște de cordonul pardesiului – nivelul la care ajungea el cu gura, săltându-se pe vârfuri… Polițiștii au râs, au făcut și poante pe seama lui, dar tot l-au ținut câteva ore la arest, să se răcorească. Pentru comportament obscen în public sau cam așa ceva.
Cornel mi-a spus atunci – și nu l-am crezut – că va ajunge și la noi acest gen de radicalism dus până la absurd. Nu l-am crezut. După ce Andrei Pleșu a povestit că o doamnă profesoară de la o universitate englezească l-a făcut cu ou și cu oțet pentru că a îndrăznit, galant cum îl știm, să-i deschidă ușa, mi-am zis: na, că a trecut oceanul! Și acum valul ajunge și la noi, începe să ne ude la picioare.
Va trebui să umblăm pe străzi cu ochelari de cal?
Vom mai putea să-i oferim locul unei femei, în autobuz, fără să luăm poșete în cap?
Vom mai putea să-i spunem unei femei că e frumoasă?
Într-o lume în care bărbații își fac unghiile cu lac, se depilează pe picioare și umblă cu gleznuțele goale, iar femeile îți spun „du-te-n pula mea” (am auzit asta într-un cântec la modă, un fel de imn sacru al momentului, despre care n-ai voie să zici nimic), eu voi continua să scriu poezii de dragoste, tot mai desuete, pe măsură ce confuzia sexelor și a rațiunii se accentuează. Pentru femei. Ca mama, de exemplu.
Iată și o poezie scrisă de Cornel Armeanu, în 2006, de față cu mine, la o bere. Nu știu dacă a apucat s-o publice undeva:
Femeia nu moare
Femeie, femeie, eternă scânteie,
Pe veci m-ai supus către moarte.
Să-ți fie păcatul ce va să mi-l deie
Cel Bun, să te port mai departe…
Apoi, să ne-ntindem pe pajiştea-aceea
Cu patimi şi taine divine
Şi-n zori să ne-ntoarcem din nou la ideea
Că sângele fierbe în vine.
De-aceea, ştii tu, femeia mea dragă,
Eu nu-s doar drumeţul de-o seară.
Mă lupt de-o vecie cu moartea întreagă,
Dar tu eşti sămânţa mea rară.
Cu tine, femeie, în cuibul iubirii,
Sămânţa va fi roditoare.
Departe de blestemul lumii şi-al urii,
Se ştie: femeia nu moare!
Cornel Armeanu
(4 iulie 2006)
1 comments
Dumnezeule Mare ! Îți mulțumesc Ție întîi, şi apoi Domnului ( Ştii Tu bine că ăsta e un titlu pămîntesc ) Ilişoi pentru că ne găseşte ŞI nouă ” cetitorilor ” un …talent: acela de a aprecia subtilul, frumosul, altora cu talent. ŞI MAI ALES faptul că Dl. Ilişoi este şi un ” detector ” politic al prezentului şi viitorului României atît de cocoşată de leprele comuniste ŞI de copiii lor cărora li s-a pus în ghiare proțapul cu care duc Patria în Prăpastie ! Asistați ŞI de o majoritate de ” fii ai lu’ Traian şi Decebal ” ! Pentru un kil de zahăr, un litru de ulei, o găină TBC-istă congelată – în aşteptarea Struțului siberian congelat, care le va cîta de-acolo din congelator Internațukala în dulcea limbă rusă.