Într-o zi l-am văzut pe maestrul Ioan Cobâlă stând singur și îngrijorător de trist la o masă de la bodega Anacom, unde în ultimii ani își omora timpul, deși nu mai avea prea mult – și, oricum, până la urmă timpul l-a omorât pe el. M-am apropiat încet dintr-o parte, să-l observ mai bine. O, Doamne, ce-o fi pățit? – mă întrebam. Ținea paharul de vin în căușul palmelor, cu privirea înecată în micul abis de sticlă. Funinginea unei supărări adânci, care ardea în lăuntrul lui, îi înnegrea și mai tare fața și așa negricioasă, dar mereu luminată de un zâmbet atocuprinzător.
L-am smuls cu un salut vesel din hăul tristeții lui. Ne-am îmbrățișat, mi-a făcut semn să mă așez. Știa că nu beau, așa că a împins spre mine sticla de apă minerală din care-și făcea șpriț.
– Ce s-a întâmplat, maestre, ce-ați pățit? Niciodată nu v-am mai văzut așa de supărat.
– Dar nu-s supărat deloc!
– Cum așa? V-am urmărit din stradă până aici, n-ați clipit o dată măcar, cred că nici n-ați respirat, am zis că, Doamne ferește, ați pățit ceva rău.
– Nu-s supărat. Mă gândeam la ceva.
– Așa de profund? Parcă erați în transă.
– Da. Eram.
– La ce vă gândeați așa tare?
– Eh… Mă gândeam și eu așa… adânc… scormonind… să găsesc o zi, o singură zi din cei 40 de ani de când sunt la „Rapsozii Botoșanilor” în care să nu fi băut.
– Și?
– Și cât de tare mi-am stors mintea, n-am găsit, domnule, niciuna.
Am râs amândoi.
– Asta e, maestre, l-am consolat, meseria e de așa natură. Știți cum se spune, broasca nu cântă pe uscat. Dumneavoastră să fiți sănătos!
– Mda, a mormăit el.
Nu era prea vorbăreț, dar și când deschidea gura…
– Dacă bine-mi amintesc, mi-ați povestit că și tatăl dumneavoastră cânta pe petreceri, și el se cinstea des. Deci de la el ați moștenit și talentul muzical, și păhăruțul. De la el aveți genele.
– Genele și damigenele, a replicat instantaneu maestrul.
Mi-e dor de el, de marele Ioan Cobâlă, uriașul blând ca un copil, cel care auzea totul din muzică, nu doar sunetul.
1 comments
Mă faceți să mă doară zâmbind..
V-aș citi insă mereu, ca să am parte doar de durerea asta zâmbită…