Plec de la un lucru mărunt, ales la întâmplare: am fost sfătuit de multe ori să nu-i mai dau motanului „hrană umedă”, conservă adică, fiindcă e plină de „porcării dăunătoare”, și să-i dau numai din aia „uscată” și apă alături (neapărat din „fântâniță”, jucăria aia de plastic, ca să-i stimulez consumul, nu din castron), mai ales dacă motanul e castrat, chestie care îl predispune atacului dăunător al porcăriilor din conservele pentru pisici. Repet, de multe ori mi s-a spus. De ciudat de multe ori. Sfaturile au venit de la fel de fel de oameni, proprietari de pisici sau nu, de felurite meserii, studii, vârste, hai să zicem și sexe, că-s multe acum.
Mai în amănunt, sfaturile ziceau că produsele KiteKate sunt clar niște porcării, categoric n-ar trebui să-i dau așa ceva motanului, dacă îl iubesc. Ce să zic? Pisica mea, Aglăița, a mâncat toată viața numai și numai KiteKat și a trăit 19 ani. Gândul că ar fi putut trăi totuși mai mult, poate 25-30, de ce nu 40, m-a făcut să mă simt vinovat. Și atunci i-am schimbat meniul lui Motănel, căci și el se hrănise tot numai cu KiteKat pe lângă Aglăița, am început să-i dau Whiskas.
Mi s-a spus că Whiskasul de pui, la conservă, e plin de porcării, și să-i dau numai de pește. După mai multe încercări, cu diverse sortimente, Motănel s-a profilat cumva pe conserva de ton și de atunci nu mai vrea altceva nici dac-ar fi să moară de foame (am încercat de câteva ori să-i diversific meniul și chiar n-a vrut nimic altceva, a stat nemâncat câteva zile, până am cedat).
Îmi dau seama că nu există atâta ton pe lume, încât să ajungă la mine cu 7 lei cutia de 400 de grame, deci clar e altceva acolo, iar ton numai 3 la sută, chiar și acel procent însemnând poate numai reziduuri de la prelucrare, oase, cartilagii, nicidecum ton-ton, bucăți de carne, și totuși continui să-i dau motanului Whiskas de ton pentru că asta îi place lui și pentru că eu cred cu o înduioșătoare naivitate, în ciuda tuturor sfaturilor, că producătorii îmi vând o hrană comestibilă, ceva controlat, aprobat, care îl va ține pe Motănel în viață cel puțin 19 ani, cât Aglăița, nicidecum să mi-l omoare (la apus de soare, cu substanțe tare rău otrăvitoare).
Când am ajuns cu Motănel la veterinar pentru o afecțiune inexistentă (după numeroase analize scumpe ca transplantul de organe s-a dovedit că n-avea nimic), și-a revenit a doua zi din starea ce mă alarmase, veterinarul m-a certat că-i dau micului meu prieten hrană umedă, și nu orice fel de hrană umedă, ci porcăria aia de Whiskas!!! Mi-a zis (și el!) să-i dau numai hrană uscată, bobițe din alea, iar dacă motanul nu acceptă să fie privat de conservă, atunci măcar să-i dau altceva, o conservă sănătoasă, nicidecum Whiskas – și mi-a și indicat câteva mărci care, ce să vezi, se găseau expuse în vitrina cabinetului. Dar în principal să-i dau hrană uscată pentru că aceea conține tot ce-i trebuie pisoiului pentru un trai sănătos – și iar mi-a indicat câteva produse.
Înțeleg că pot fi diferențe de calitate între diferite mărci de conserve, fiecare cu prețul ei, așa cum există la toate produsele, căci nu-i totuna să conduci un Mercedes sau un Matiz, să porți încălțări de piele sau de mușama, să te dai cu parfum Tom Ford sau cu unul cumpărat la litru din Obor Veteranilor sau să mergi în concediu în Aspen, nu la Căciulata, la mofete. E limpede că așa e – și e normal să fie așa. Dar nu înțeleg de ce „hrana umedă” pentru pisici e o porcărie, în timp ce „hrana uscată”, chhair de la celași producător, e acceptabilă, chiar ideală.
S-au vorbit toți producătorii să bage porcării în conserve ca să le discrediteze? Ca să omoare pisicile? Parcă nu s-ar putea, dac-ar vrea ei, să bage porcării și în hrana uscată! Nu știu de ce, pur și simplu nu se poate include în compoziția bobițelor ceea ce se pune în conservă. Dintr-un motiv care îmi scapă, porcăria umedă e rea, în timp ce porcăria uscată e bună. Ca într-o alchimie modernă, trebuie doar să usuci hrana umedă, nocivă, ca să obții una uscată, sănătoasă. Asta nu pot înțelege.
E doar un exemplu de afirmație agățată din aer și însușită fără un minim control logic. Dau exemplul ăsta, cu hrana pentru pisici, fiindcă e o situație de care mă lovesc zilnic – și zic bine „mă lovesc” fiindcă întâlnirea cu gândirea comodă e întotdeauna contondentă.
Gândirea comodă e globală și exclusivă în același timp, ceva ce contravine bunului-simț al rațiunii. În fața ei mă predau instantaneu pentru că nu există nicio șansă de a înmuia tăria de fier a convingerii cuiva că un lucru e doar așa cum zice el și nu altfel.
Gândirea comodă lucrează numai cu prefabricate și e specifică nu proștilor, cum am fi tentați să credem, ci inteligenților neantrenați, adică „deștepților”, cei dotați cu o inteligență certă, dar ajunși nu știu cum într-un stadiu de lene a gândirii. Și nici măcar nu vorbim de gândirea înaltă, din sfera ideilor mari, ci de cea cotidiană, utilitară, care ne ajută să discernem și să ne orientăm în câmpul realității. E cel mai comun mod de gândire, răspândit într-o măsură îngrijorătoare, pentru că simplifică totul, ca metodă, e înțeles și transmis fără efort, așadar e firesc să fie adoptat cu ușurință în detrimentul unei atitudini carteziene. Decât să-ți încordezi neuronii ca să descâlcești cu mintea ta un mic nod al realității, e mai ușor să adopți soluția universală, clișeul devenit rezonabil prin repetiție și prin absența chestionării. Adică dacă zici mereu că hrana umedă nu e bună pentru pisici și nimeni nu te întreabă de ce susții asta, începi să crezi că enunți un adevăr. Orice fals repetat continuu și care nu întâmpină dubiul, controlul, antiteza, tinde să se instituie finalmente ca adevăr.
La o scurtă privire în jur, vedem că tot câmpul ideilor cotidiene e plin de bălăriile gândirii comode. Conservele pentru pisici sunt niște porcării. Tinerii de azi sunt niște proști. Toți fumează cânepă. Sunt niște destrăbălați. Politicienii sunt hoți. Vaccinul e bun, vaccinul e rău. Laptele nu e bun pentru adulți, pâinea îngrașă, semințele de quinoa sunt magice. Produsele românești sunt mai sănătoase decât cele din import. Bunicii noștri mâncau sănătos. Pe vremea lui Ceaușescu toată lumea avea serviciu și casă. Dacă ești bun, ești luat de prost. Femeile-s curve (și politicienii), bărbații nu caută decât sexul. Azi nu se mai scrie poezie. România e colonie a Occidentului. Bătrânii sunt înțelepți. Bucureștiul e plin de nesimțiți. Traficul din București e cel mai aglomerat. Moldovencele-s harnice și pricepute. Etc. etc. etc. Lista n-are sfârșit.
Dacă încerci să-i spui unui practicant al gândirii comode că, de pildă, numai unii dintre bunicii noștri mâncau sănătos, în timp ce alții poate exagerau cu alimentele sănătoase până se îmbolnăveau, sau că unii nu aveau ce mânca și se mulțumeau cu porumb stricat, făcând apoi pelagră, că bunicii noștri aveau totuși o medie de viață de 40 și ceva de ani, el se va ofusca și îți va zvârli mereu același argument, dincolo de care nu se mai poate trece cu discuția: „Lasă că știu eu!”
Gândirea comodă se bazează pe șabloane și refuză nuanța. E mai simplu să gândești în alb și negru. E și mai comod să faci asta într-o lume plină de nuanțe. De ce să-ți bați capul? Atâta timp cât nu ai nimic nou sau profund de transmis, merge și așa. Excepția, noutatea, sclipirea, maieutica sunt lucruri greu de acceptat în schema gândirii comode. De aceea adevărul comozilor nu se schimbă niciodată. De aceea comozii nu spun niciodată nimic, ei doar învârt flașneta cu șabloane creând o muzică monotonă, cu efect soporific. Le este lene să iasă din această somnolență, să spargă pojghița adevărului comun, instituit prin repetiție, poate le e și teamă că dincolo de pojghiță se poate găsi o realitate inconfortabilă.
Idioții nu pot procesa idei fiindcă nu au cu ce, n-au înzestrare naturală. S-a zgârcit Dumnezeu la neuroni. Proștii au doar atâta inteligență cât să înțeleagă ceva într-o mică măsură, dar li se pare că știu totul, fără a putea spune ce știu. Deștepții sunt ceva mai dotați, știu multe lucruri, dar fiindu-le lene să-și antreneze gândirea, s-o pună la treabă, explică totul prin clișee, emit tot timpul păreri și prin asta reușesc să păcălească pe foarte mulți fiindcă imită perfect inteligența activă. Cei care nu pot fi păcăliți spun când întâlnesc un asemenea tip: „Te crezi deștept?”.
Categoria deștepților e majoritară. Nu proștii, ci deștepții țin lumea pe loc. Inteligenții activi, genialii, temerarii gândirii, deși minoritari, trag mai tare și duc lumea înainte. Alături de aceștia din urmă, chiar dacă nu la același nivel, l-aș pune și pe motanul meu, o ființă deosebit de inteligentă, care-i ignoră pe deștepți și mănâncă doar ce-i place lui și care, într-o seară liniștită, după ce s-a ghiftuit cu conservă de ton, mi-a dictat aceste rânduri cuvânt cu cuvânt, mie lăsându-mi doar sarcina punctuației și a cratimelor, treabă la care el a recunoscut onest că nu se pricepe. Deștepții se pricep la orice.