Mihaela stătea la margine, spre interval, eu stăteam la perete. De câte ori mă scotea doamna la tablă, se ridica să-mi facă loc – și atunci parfumul ei de lăcrămioare se trezea dintre cutele cămășii albe, se urca pe mine și mă cuprindea tot, într-o clipă, ca o iederă nebună. Iar eu, băiețelul tuns zero, de la casa de copii, cu hainele mirosind a toate felurile de mâncare din ultimele săptămâni, fremătam bărbătește, stăpânindu-mă cu greu să nu amețesc. Sticluța, când a golit-o, mi-a dat-o mie – și am dormit cu ea sub cap multă vreme, până nu mai mirosea a nimic. Au vrut unii să le-o vând pe o napolitană sau pe o eugenie, însă n-am dat-o. Țineam mult la ea. Am îngropat-o adânc. Și azi, după atâția ani, dacă m-aș duce acolo, în grădina orfelinatului din Trușești, cred că aș pune degetul fix pe acel loc, unind dintr-o mișcare inima mea cu sticluța ascunsă.
Doamna Onciu a strigat-o pe Mihaela să vină în fața clasei ca să o facă pionieră. A pus-o să jure nu știu ce, să spună o poezie, apoi i-a legat cravata la gât. Ochii Mihaelei s-au umezit ca lăcrămioarele încărcate de roua dimineții când a salutat, pentru prima oară, pionierește, cu fața la drapel. Ce mândră era!
Unul câte unul, colegii mei ieșeau din bănci și se înghesuiau lângă catedră, în clasa îngustă, primindu-și cravata. Cătălin Alupoaei a fost făcut comandat de detașament, cu șnur galben, iar Mihaela, comandantă de grupă, cu șnur roșu. Și așa s-a constituit detașamentul de pionieri al clasei a III-a B de la Școala Generală Trușești. Cei mai slabi la învățătură și încă vreo doi noi-veniți, printre care și eu, am fost făcuți pionieri în seria a doua – și parcă n-a fost la fel de frumos, nici măcar n-am ieșit din bănci, doar am primit cravatele în mână, ni le-a împărțit doamna ca pe extemporale, după ce le corecta. Numai găliganul Demco n-a fost primit în detașament, el având vreo 14 ani în clasa a treia; pe la jumătatea anului a fost mutat la o școală ajutătoare din Dorohoi ca să învețe cizmăria.
Era așa de frumoasă Mihaela cu cămașa ei albă, cu panglicuță pe cap, apretată, cu cravata de foc la gât și cu șnurul roșu curgându-i pe piept! Parcă era decupată de pe coperta revistei Cutezătorii. Dar cravata parcă nu-i ședea chiar bine. Cum fusese legată în fugă de învățătoare, cu nod, stătea alandala, un capăt fugea într-o parte, altul o lua în sus, parcă Mihaela avea pe piept o elice roșie, cu tiv tricolor. Și atunci ea, în loc să tot refacă nodul, cum se chinuiau ceilalți, a scos din buzunar un ineluș de plastic, nou-nouț, strălucind ca un diamant, și-a deznodat cravata și a prins-o cu acel ineluș, ridicându-l până sus, la guler. Strălucea. Părea că soarele patriei a întins degetul prin geam în clipa aceea și a așezat pe pieptul Mihaelei o bobiță de lumină.
În prima pauză, pionierii au ieșit cu cravatele în curte ca să-i vadă toată lumea. Să se mândrească. Dar școala noastră era în vechiul Comisariat, cu gard înalt, nici nu prea trece lume pe-acolo, așa că nu-i vedea nimeni, doar ei între ei. Se mândreau unul la altul. Eu n-am ieșit la joacă, am plâns cu capul pe bancă de supărare că nu devenisem pionier. Voiam și eu cravată, cămașă albă cu epoleți, să pot saluta și eu voios cu mâna la tâmplă, dar mai ales îmi doream un ineluș de plastic, cum avea Mihaela și numai ea. Ceilalți umblau cu nodul la gât.
– De unde ai tu așa ineluș? am întrebat-o. Că nu se găsește nici la magazin, nicăieri.
– Cum nu se găsește? Știi tu?
– Uite că nu se găsește. Ai observat că numai tu ai?
S-a uitat în spate, la cravatele celorlalți, toate legate cu nod.
– E doar o bucățică de plastic, nu o bijuterie. Ar trebui să fie peste tot, a zis ea.
– Partidul ar trebui să ne dea și inele. Hai, spune-mi de unde ai. Că vreau și eu pentru când voi fi pionier ca tine.
– Îmi aduce mama de la oraș, știe să facă rost – s-a dat ea mare.
Păi da, că mama ei era profesoară, tatăl inginer. Pentru ea se găsea un inel. Și pentru Cătălin, că tatăl lui era șef la Ocolul Silvic. Ceilalți, copii din sat sau de la cămin, cu nod! Și noduri înghițeam.
La a doua pauză, fiindcă urma ora de educație fizică și doamna ne scotea la joacă pe terenul din spate, Mihaela și-a lăsat cravata și inelul pe bancă. Peste cămașa albă a tras o flanea de trening scoasă dintr-o pungă.
– Ce mult îmi doresc și eu un inel ca ăsta! Dă-mi-l și mie să pun un pic mâna pe el, am rugat-o.
Mi l-a dat. Era mic, lucios, parcă atingeai un dinte. Când îl priveai în lumină, strălucea. Se vedea un punct mic și alb în miezul lui, cât vârful de ac, un gol de aer minuscul. Era ca o inimă mică acolo.
Mihaela nu mi l-a lăsat mult. A întins mâna. Tremurând, i-am pus inelul în palmă. Chiar pe mijloc, unde liniile vieții se ating. Și, o secundă, i-am ținut mâna ei subțire în palma mea aspră, de copil adus la orfelinat direct de la prășit și de la muncile gospodăriei. Ea a închis ochii. Eu am închis ochii. Pentru o clipă, în întunericul nostru s-a făcut lumină.
Când ne-am întors în clasă, după sport, eu veneam chiar în spatele ei. S-a oprit brusc în dreptul băncii noastre, cât pe ce să ne ciocnim. A scos un țipăt scurt și ascuțit, cum fac fetițele când se sperie de ceva, și a încremenit. Inelul nu mai era la locul lui! Îl lăsase, doar am văzut și eu cu ochii mei, în găurica pentru călimară de la marginea băncii. Și acum nu mai era!
– Doamna, doamna, am strigat, cineva i-a furat inelul lu’ Mihaela!
– Văleu!
Toată clasa a amuțit. Copiii se uitau unii la alții surprinși, speriați, zicând din priviri, din buze, din umeri: nu eu, nu eu, nu eu!
Doamna Onciu a venit direct la mine. M-a controlat în buzunare, în bancă, în ghiozdan. M-a pus să mă bag sub bancă și să caut cu atenție, poate a căzut pe jos. M-am târât în patru labe, am căutat. Unde privea ochiul, cădea și lacrima. De ce mă credea hoț? La cămin învățasem să plâng fără lacrimi, în mine, ca să nu arăt că sunt slab, dar atunci nu m-am putut abține. Lacrimile-mi curgeau pe piept până la brâu ca un șnur de comandant de pionieri, numai că incolore. Mihaela plângea și ea, cât de lipsa inelului, cât de plânsul meu, dar măcar ea era fată, nu era nicio rușine pentru ea să se smiorcăie. Gica și Doinița au venit s-o îmbrățișeze, ca s-o liniștească. Și s-au molipsit și ele de plâns.
Toți elevii am căutat pe sub bănci. Apoi ne-am controlat unii pe alții prin buzunare. Doamna a căutat și în sobă, pe dulap, pe la cuier, în ghivecele cu flori. N-a rămas locșor neverificat, nici măcar crăpăturile din parchetul străvechi. Dar inelul nu era nicăieri! Am început să dăm vina unii pe alții.
– Strungaru se uita lung la inel!
– Budurache a ieșit ultimul din clasă!
– Cine a venit primul de la sport?
– Controla-ți-l pe Ungureanu, el fură mereu!
– Ba pe Fulga! Fulga adună tot felul de bujderii.
„Bujderiile”, în limbajul nostru de căminari, erau tot felul de mărunțișuri fără o utilitate clară sau chiar evident inutile, cum ar fi o șaibă îndoită, un nasture spart, un capăt de sârmă, o cutie de vitamina C, niște ață, chițibușuri pe care le strângeam și le păzeam cu grijă fiindcă altceva în afară de hainele de pe noi și de rechizite, primite de la cămin, nu aveam nimic al nostru. Nimica-nimicuța. Așa că orice flecușteț era bun de păstrat, dacă nu și de folosit. Rostul lui principal era să-l ai. Cât de mărunt și neînsemnat ar fi fost, era averea ta. Cel mai tare era Anton, care avea o lanternă pătrată. Adomniței avea o cheie de 16. Chelaru avea un cuțitaș cu lama ruptă. Acsinte avea un cozoroc de șapcă. Îl lega pe cap cu o ață și se făcea căpitan când ne jucam de-a nemții și românii, mereu era el comandantul și noi soldații. Sergiu avea un zar. Iar eu aveam o sticluță de parfum de lăcrămioare. Goală.
Așa a trecut ora. Parcă am fi jucat Ineluș-învârtecuș, jocul la care copiii își dau repede din mână-n mână un inel și, când se strigă stop, cineva trebuie să ghicească la cine e inelul. Îl jucam și noi, mai ales în clasa întâia și a doua, numai că în loc de inel foloseam un nasture. Însă de data asta, când în sfârșit puteam avea chiar un inel, iată că nu era de găsit, nimeni nu știa unde era. Și nu, nu era un joc.
A doua zi Mihaela a venit la școală cu cravata înnodată, ca toți ceilalți. Cu dreapta scria, iar cu stânga, în loc să țină caietul, cum ne învățase doamna, ea își acoperea nodul de la cravată, parcă i-ar fi fost rușine s-o poarte așa.
– Te rog să mă crezi că nu eu ți-am furat inelul, i-am zis în pauză. Mă jur pe ce am eu mai scump, pe mama mea, pe frații mei, pe patrie, pe inimă, pe cravata ta de pionier, pe onoarea mea de elev, pe tovarășul…
– Jură pe roșu!
– Jur!
Am pus degetul pe cravata ei și am jurat. A zâmbit. N-avea nevoie de jurământul meu. Știa că n-aș fi făcut o asemenea mârșăvie. Doar eram colegi de bancă. Doar eram zi de zi umăr la umăr. Și în clasă, dar și după ore puțin, când îi căram ghiozdanul până în centru. Acolo, la poarta casei de copii, ne despărțeam: eu intram în cămin, neavând voie mai departe, ea își cotinua drumul până în celălat capăt al satului, unde locuia. Alergam într-un suflet la spălător și de acolo o urmăream un timp, pe geam, până dispărea după căminul cultural. Îi știam mersul. Îi știam gestul cu care-și așeza părul. Îi știam mișcările coatelor, văzute din spate, cum își ținea curelele ghiodanului cu mâinile. Știam și cum îi saltă ghiozdanul în spate: în ritmul inimii mele.
După ce am jurat, mai mult de formă, Mihaela a scos sendvișul cu margarină și, ca aproape în fiecare zi, l-a rupt în două și mi-a dat jumătate. Eu i-am dat doi biscuiți, jumătate din suplimentul meu de dimineață. Toți băieții mâncau suplimentul pe loc, la masă, fiindcă nu se săturau cu o felie de pâine și cu o cană de ceai, dar eu, chiar dacă eram la fel de flămând, îl păstram ca să-l împart cu Mihaela.
– Mama ta nu poate să-ți dea alt inel?
– Nu mai are. Unul singur sa avut.
– Ai zis că știe să facă rost. Să mai facă.
– Nu știu când mai pleacă la oraș. Și nu știu dacă mai găsește. Crezi că e așa de ușor? Mi-a zis să am răbdare până în vacanță, că atunci vine pe la noi sora ei de la Suceava, care ar putea să-i facă rost…
– Of…
– Cică aduce și salam, dar nu e sigur…
– Of, of…
După aceea nu am mai vorbit cu ea despre inel și nici colegii n-au mai zis nimic, întâmplarea a fost uitată după câteva zile. Eram copii, nu puneam la inimă. Dar eu n-aveam liniște. Voiam să devin erou, să-i găsesc inelul Mihaelei și să i-l dau, așa cum Făt-Frumos reușea să-i aducă prințesei, după grele încercări, oul de aur al Păsării de Foc sau cine știe ce alt lucru greu de găsit. Și să-i ating iarăși linia vieții, înfiorându-mă, când i-aș fi pus inelul în palmă. Dar exact inelul ei, cu inimă de aer la mijloc, nu altul la fel. Și astfel să-i câștig definitiv inima.
Inspirat de aventurile detectivului Dorel, din Cutezătorii, am început investigațiile. Aș fi vrut să am și eu o lupă, asemenea lui. Nu știu dacă mi-ar fi folosit la ceva, dar îmi doream. Toată săptămâna am vorbit cu toți colegii, pe rând, luându-i pe departe, ca să nu se prindă ce urmăream. Părea că nimeni nu știa nimic. N-a apărut nicio bănuială.
Dacă am văzut că nimeni nu știe nimic sau că nu vrea să spună, am dat sfoară printre băieți că am o monedă de 3 lei și că aș fi interesat să cumpăr un inel de cravată. Banul îmi rămăsese dintr-o excursie cu clasa la fabrica de sticlă din Dorohoi. Primeam o monedă la plecare, de obicei câte un leu, rareori 3, ca să ne cumpărăm o înghețată. Directorul Onciu venea la ușa autocarului cu o punguță de stambă plină cu monede și ne dădea la fiecare câte una, la fel cum împărțea părintele anafură la biserică. În excursia aceea de la Dorohoi s-a terminat înghețata chiar când am ajuns eu la rând și am rămas cu moneda, am păstrat-o. 3 lei însemna o sumă imensă pentru un căminar, dar eu mă arătam dispus să-i dau în schimbul unui inel de plastic de numai 25 de bani. Vestea ofertei nebunești a ajuns ca fulgerul la fiecare căminar, de la țâncii de-antâia până la hăndrălăii de-a opta. După câteva zile a venit șmecherul de Ungureanu cu un inel să mi-l vândă: vechi, ros, ciobit – cine știe de pe unde-l șterpelise sau cum făcuse rost de el. L-am refuzat.
– Ce crezi, că s-a găsit hoțul cu prostul? i-am spus. Pleacă de-aici cu gioarsa ta! La banii ăștia vreau un inel nou-nouț.
O săptămână am strâns suplimentul și felul trei de la masă și am ridicat miza: banii, plus bunătățile. Aveam două mere, o plăcintă cu brânză, doi biscuiți cu cremă, o eugenie, trei pătrățele de rahat, o bucată de halva. Dar nici așa n-a apărut inelul.
M-am întors la notițele mele, ca Dorel. Poate-mi scăpase ceva? La un moment dat, recitind cu atenție, am remarcat că Budurache mințea. El spusese că a ieșit printre primii din clasă, când Mihaela mai era încă în bancă, deci nu avea cum să-i halească inelul chiar de sub ochi, dar Strungaru și Vieru susțineau că de fapt el a ajuns ultimul pe teren, când echipele de fotbal erau deja făcute.
L-am luat tare pe Budurache. Nu personal, că era mai vânjos decât mine, ci prin văru-meu, Costel Tănăsucă. El era băiat mare, de-a opta, și mai făcea și lupte greco-romane. A venit seara la patul lui Budurache și fără bonsoar sau ceva, jap! jap! două palme peste urechi, direct, plus una cu dosul peste gură, o porție destul de mică în meniul nostru de căminar, dar suficientă, mai ales prin elementul surpriză, să-i descoase gura mincinosului. Pe urmă Costel a venit la mine:
– A mărturisit nenorocitul! Cică el a furat inelul și i-a dat drumul, la ieșire, în grătarul de la ușa școlii. Știa că după-amiază va fi elev de serviciu pe hol. Atunci a săltat grătarul oleacă și a luat inelul. I l-a dat lui Solonaru pe un măr.
A doua zi ne-am dus amândoi, eu și vărul Costel, la Solonaru.
– Scoate inelul, banditule! l-a somat văru-meu, prinzându-l zdravăn cu mâinile de ambele urechi.
Solonaru s-a făcut mic, a început să tremure.
– Nu da, nu da, to’arșu elev! – așa trebuia să ne adresăm elevilor mai mari. I l-am dat lui Bordiciuc.
– De pomană?
– Nu. Pe un ac și o papiotă.
Câteva zile a durat căutarea. Adică seri, că numai la dormitor se putea acționa, după ce plecau educatorii. Am aflat că, de la Bordiciuc, inelul a ajuns la Mutu. Pe o agendă de buzunar. Mutu i l-a vândut lui Filip, zis Bouțu, pe o mână de chiștoace. Bouțu i l-a dat lui Bălan, zis Friptu, pe un supliment. Friptu i l-a plasat lui Curcă pe niște nuci. De la Curcă a ajuns la Dascălu. Pe urmă la Amarandei. Amarandei i l-a dat lui Dărângă. Dărângă lui Cucu, iar Cucu lui Chihaia. Trecuse prin multe mâini, nu mai știu câte. Lanțul se termina la colegul meu, Atodiresei.
Când am ajuns la el, era așa de speriat, aflând dinainte că-l caută nebunul de văru-meu, încât se învinețise la față, tremura, nici nu deschidea gura, doar scotea niște mârâieli, răspundea mai mult dând din cap.
– Bă, ai cumpărat un inel?
A făcut din cap că da.
– E la tine?
A făcut din cap că nu.
– Sigur?
A făcut din cap că da. A scos și un „Îhî” din fundul gâtului.
– Ia treci la control!
L-am luat amândoi la puricat. Nimic. Unde să fie?
– Bă, dar tu de ce nu vorbești, zice deodată Costel, luminându-se. Ia cască gura!
Atodiresei a făcut din cap că nu. Că nu vrea să caște gura. Și atunci, fără să mai stea la discuții cu bibanul, văru-meu i-a altoit o cârjoabă peste bombonieră. Bietul Atodiresei a făcut o dată hâc!, a belit niște ochi cât pumnul și a strigat:
– Văleu, l-am înghițit!
Îl ținea ascuns sub limbă. Și când a primit ciocanul în pufarină, s-a dus inelul pe gât în jos.
Vai, toată investigația mea se sfârșise! Ce eșec! Adio, moment eroic, adio, magică atingere a palmei, adio, frumoasă Mihaela! Un junghi otrăvit mi-a mușcat inima. Dar când să izbucnesc în plâns, îl aud pe Costel:
– Fii atent, băiețaș! De azi înainte nu mai ai ce căuta la veceu, ai înțeles? Când îți vine, te duci frumos în grădină, după grajduri, la stoguri, treaba ta unde, faci gogoloiul, pe urmă scociorăști cu bățul și cauți inelul, clar? Îl speli, îl lustruiești și i-l predai lui văr-miu. Hai, dispari din fața mea!
A doua zi am stat numai pe lângă Atodiresei, de la deșteptare până la stingere.
– Hai, nu ți-a venit?
– Doar pipi.
– Hai odată, nu te mai ține atât!
– Dar dacă nu-mi vine, ce vrei să fac?
– Strică-te la burtă.
Prostul a mâncat o cretă, dar asta mai rău l-a constipat. I-am dat porția mea de borș, la amiază, să se umezească. Pe urmă mi-a mâncat margarina de dimineață, să se ungă. La următorul prânz mi-a halit ghiveciul, să se umple. Ardeam de nerăbdare să-l vad ducându-se la veceu, dar el tot băga într-însul ca-n sac și nu scotea nimic pe partea cealaltă. Trecuseră câteva zile de când încerca să-și facă plinul, slăbănogul parcă făcea fălcuțe, mi se părea mie, era mai rozaliu, în timp ce eu nu mai puteam dormi de foame. Dar până la urmă i-a venit! Eram chiar la repetițiile pentru o serbare patriotică când i-a venit și s-a cerut „până afară”.
La prima ispravă, pe podeaua veceului din curtea școlii, s-a dovedit că inelul nu făcea parte din rezultat. Pe urmă, într-o seară, Atodiresei s-a pitit sub un gard. Eu îl păzeam la câțiva pași mai încolo, plin de speranță. Dar el a venit tot cu rezultat negativ. Abia la a treia încercare, pe malul Jijiei, într-o duminică, a ieșit vesel din tufiș, cu inelu-n vârf de băț. Spălată și lustruită bine, cum ceruse Costel, micuța bijuterie strălucea în soare ca-n ziua când s-a constituit detașamentul de pionieri în clasa mea. Și, privită de aproape, lăsa să se vadă în carnea ei de plastic dur un punctișor argintiu de cer.
Seara, după stingere, am spălat inelul cu săpun Cheia și l-am frecat bine cu pastă de dinți Super Cristal, să miroase frumos. De teamă să nu-l pierd, l-am ținut strâns în pumn toată noaptea.
Dimineață, aproape de școală, am zbughit-o din rând și m-am năpustit spre clasă. Voiam să pun inelul la locul lui, de unde fusese furat, și să urmăresc reacția Mihaelei când va veni și îl va vedea. Și să mă umflu în pene. Și să îndrăznesc mai mult, nu doar să i-l așez în palmă – of, pielea ei ca o petală! – ci să i-l pun cu mâna mea la cravată, pe piept. Iar ea, uluită de surpriză, să mă pupe pe obraz, așa cum, dintr-o pornire de moment, o făcuse de ziua mea, când mi-a dat o felicitare pictată chiar de dânsa și cusută pe margini cu ață roșie.
Dar când am dat buzna în sala îngustă, cu două rânduri de bănci, Mihaela era deja acolo, la locul ei. Ca niciodată atât de devreme! Doar ea în toată clasa, privegheată de pe perete, părintește, de tovarășul Nicolae Ceaușescu. Îmbujorată și mirosind frumos ca o floare, ca o sticluță de parfum, ca o radieră chinezească. Plăpândă ca o păpădie. Și cu acel zâmbet ghiduș care mă făcea de fiecare dată să uit că sunt cerșetorul de lângă prințesă.
– Ți-am adus ceva! mi-a zis ea înainte să apuc să deschid gura ori să desfac pumnul ca să-i arăt oul de aur căutat și găsit după atâtea peripeții peste mări și țări, în munți și prin văi, în înaltul cerului și-n fundul pământului… mă rog, că doar nu era să-i spun că pământul era Atodiresei…
Privindu-mă cu mult drag, mi-a întins un pachețel făcut, se vedea bine, cu mâna ei, din coală de desen, ceva mai groasă. Cu numele meu scris deasupra și cu o inimioară desenată cu carioca roșie – ea avea și așa ceva; avea tot felul de carioci li de creioane colorate, doar mama ei era profesoară de desen.
– E pentru tine, mi-a șoptit, întinzându-mi cutiuța, apoi prinzându-și obrajii în palme, de emoție, ca le domolească dogoarea. Știu că îți doreai mult.
Cu mâna dreaptă, pentru că stânga era amorțită, încă strângând inelușul recuperat cu atâta bătaie de cap, și nu numai de cap, am desfăcut pachetul. Era plin de inele de cravată! Cât pentru toată clasa. Am simțit că soarele cade brusc de pe cer și se îneacă, negru, în inima mea. Dar m-a prefăcut încântat de cadou, ba chiar, din toată durerea, am scos și un zâmbet.
– Am și eu ceva pentru tine, am îngăimat.
Și i-am dat doi biscuiți.
În ziua aceea am vrut să înghit un pumn de inele și să mor.
O copilărie de neuitat
Partea 1
Partea 2
Partea 3
Partea 4
Partea 5
Partea 6
Partea 7
Partea 8
Partea 9
