 |
| Fotografii de Marin Raica |
Casa clanului Codreanu din Paşcani, o hudubaie cu odăi şi săliţe puse alandala una peste alta, mirosind a funingine şi a mucegai, adăposteşte 80 de suflete. Cum-necum, într-un fel greu de înţeles, oamenii aceştia trăiesc. Numai ei știu cum răzbesc de la o zi la alta.
Drumul până la cuibul acestei ciudate comunităţi urbane, pe strada Fântânele 49, mi-l arată o trâmbă de fum ce se înalţă din curte. Mereu iese fum de la Casa Poporului. Aşa îi spun păşcănenii. O căsoaie cu un cat, plină până în tavan cu locatari de toate vârstele, şi încă una mai mică alături, într-o curte strâmtă, plină de gunoaie, de câini veșnic flămânzi şi de copii care ţipă întruna şi se fugăresc fără astâmpăr ca să-şi tragă unii altora cu nişte pocnitori de hârtie în cap. Fug și strigă cu o bucurie nepotrivită pentru un asemenea loc, cum numai copiii se pot bucura.
Primul lucru pe care vrei să-l faci când intri în casa Codrenilor e să te sprijini de ceva, ameţit de praf şi de mirosul de slin, de transpiraţie de om impregnată în pereţii lipiţi cu balegă de cal, dar în jur nu vezi nimic ce ar putea să semene a mobilă, să te reazemi, doar o sobă, un morman de cartofi într-un colţ şi un vraf de bulendre în loc de pat, direct pe podeaua de pământ. În odaia scundă, cu un ochi de geam pâclos, se desluşesc siluete de oameni lipite de pereţii goi. Sunt treizprezece umbre cocârjate. Când trag din țigară, câteva umbre capătă chip în lumina precară a jarului.
În capul şirului e Viorica Codreanu, o femeie de 40 de ani, apoi concubinul, cei şapte copii ai lor, ginerele, nora şi doi prichindei de nepoţi îngropaţi până la gât în găurile din podea. Încerc, în gând, să-i aranjez pe toţi la dormit în camera aceea strâmtă şi mi se pare imposibil să încapă altfel decât unii peste alţii. Viorica îmi confirmă că ei chiar aşa dorm, claie peste grămadă, pe nişte ţoale destrămate şi înveliţi cu nişte plăpumi găsite la gunoi prin oraș.
‒ Şi cum, Doamne, iartă-mă, faceţi copii? Că văd nepoți, o fată gravidă…
‒ Păi, na, pe-aicea… arată femeia în jurul ei, cumva ruşinată. Că copchiii îs obosiţi de umblat, ei doarme… Şi ne învălim cu oghealul.
COOL GENERATION
Următoarea cameră are vedere, la fel de tulbure, spre curtea vecinului. Dincolo, câteva găini grase ciugulesc prin ogradă. Văzute prin sticla slinoasă, păsările par să înoate într-un sos mucegăit. Încăperea are în plus o poliţă cu un ceaun, o oală şi două castroane. Dar azi această veselă sumară şi afumată gros nu foloseşte la nimic, pentru că Ileana, stăpâna camerei, încă nu s-a întors din oraş cu de-ale gurii. Toți o așteaptă cu urechile lungite de foame.
Copiii nu fac focul de capul lor, să-şi fiarbă nişte cartofi, de când vreo doi s-au jucat cu chibriturile şi au dat foc la şura vecinului. Omul a cerut despăgubiri, nici acum nu s-a terminat procesul. Şi, când se va termina, mai mult decât castroanele şi oala n-ar avea ce să primească. Însă mama se teme că va face închisoare şi le-a spus copiilor că le taie mâinile dacă se mai ating vreodată de chibrituri, iar această ameninţare cruntă a făcut din ei prima generaţie de ţigani neobişnuiţi cu scânteia. În rest, toţi ceilalţi fac focul şi în sobe, şi afară, zi sau noapte, cu sau fără un motiv anume. E ceva la care se pricep şi le place.
POFTĂ MARE
În odaia în care foamea se face auzită şi o simt şi prin tălpi, Marian, un ţânc de vreo 10 ani, rupe cu toţi dinţii dintr-un cartof crud. L-a şters de tricou şi-l ronţăie aşa, cu tot cu coajă, parcă ar mânca un măr. E tot numai un zâmbet.
Nu-mi vine decât o întrebare stupidă:
‒ Dar tu de ce mănânci cartofi cruzi? Cum poți?
‒ Fiindcă mie nu mai îmi place pătlăgelele. Lu’ Elvis îi place! răspunde copilul. Şi se tot înfige în aparatul de fotografiat. Îi spun că degeaba face poze, nu le poate vedea dacă nu are calculator.
‒ Nu-i nimic, să ai şi tu o poză cu mine, zice repede Marian, căruia amidonul pare să îi priască la trup şi la minte.
Elvis, o mogâldeaţă blondă, stă pitit după sobă şi roade o pătlăgea crudă. Gogoneaua e amară ca veninul, dar el pare că ronțăie o acadea.
‒ Are o ladă, poate să mănânce cât vrea, spune Daniela Mihalcea, mătuşa copiilor. Dar să-i vezi cum mănâncă grăunţe de păpuşoi! Na, îs tineri, au dinţi ‒ zice ea aproape cu invidie, dezvelindu-și cioturile din gingiile vinete. Amu, toamna, noi muncim cu ziua şi oamenii ne plăteşte cu cartoafe, cu gogonele. Asta avem, asta mâncăm.
Vorba ceea: soc avem, soc ardém. Codrenii stăpânesc bine filozofia austerității și a resemnării.
Am nişte mărunţiş pregătit în buzunar, mă aşteptam să-mi ceară copiii bani, dar n-aud pe niciunul să zică de bani, de mâncare, de dulciuri.
‒ Nenea, ne-ai adus jucării?
‒ Când ne aduci jucării?
‒ Ai jucării în maşină?
Întreabă când unul, când altul. Şi tot timpul pleoscăie din pocnitorile lor de hârtie.
SANITARII PERCEPUŢI
Codrenii par puţini şi discreți, lipsiţi de orice însemnătate pentru oraş atât timp cât stau strânşi în curtea lor din Strada Fântânele 49. Însă cum ies de-acolo şi se răspândesc prin Pașcani în căutare de fier vechi, resturi de mâncare şi orice lucru cu o cât de mică întrebuinţare aruncat la gunoi, deodată par înzecit mai mulţi şi forfota lor te poate face să crezi că au umplut oraşul, într-atât sunt de agili şi neobosiţi. Dacă n-ar răscoli cu atâta sârg şi tenacitate zi de zi prin tomberoanele de pe la blocuri, n-ar avea din ce trăi. Unii, puţini, îi înjură şi-i iau la ţintă, de la etaj, cu sticle, pietre, pungi cu apă. Fiindcă, spun ei, ţiganii împrăştie gunoiul, urâţesc locul, inclusiv cu prezenţa lor, fac gălăgie şi trezesc duhori şi gândaci din pubele. Alţii, cei mai mulţi, dimpotrivă: îi aşteaptă cu borcanul cu mâncărică la intrarea în bloc, cu fel de fel de lucruri de prin casă, încă bune; îi percep ca pe un fel de sanitari ai urbei: îi scapă de fleacurile de care, altfel, s-ar împiedica la tot pasul.
VII CU MINE SAU TE IAU
E drept, Codrenii mai şi cerşesc, mai ales când ceea ce aruncă oraşul nu le oferă destul pentru supravieţuire, dar păşcănenii sunt oameni buni la suflet şi, chiar dacă nu varsă puhoi de bani în mâinile întinse pe la colţuri, măcar tolerează această practică deloc lăudabilă pentru un oraş cu aşa bun renume. Până şi poliţiştii, trecând cu omenească înţelegere peste cerşit, peste nişte ciordeli de biciclete, peste mărunte furturi de prin curți şi peste nişte încăierări în sânul clanului, spun că romii Codreni nu-ţi dau prea multe şi nici foarte serioase motive să te plângi de ei, ci mai degrabă să le plângi de milă.
‒ Nu avem decât doi Codreni cunoscuţi cu antecedente penale, amândoi pentru furt de fier vechi, spune comisarul Tiberiu Dogaru. În rest, e vorba despre patru-cinci făptaşi minori, tot cu furturi, că ei cotrobăiesc prin gunoiul de la blocuri şi, dacă văd că un obiect nu e bine pus la adăpost, nu refuză să-l ia.
AI CARTE, N-AI PARTE
Eugen Peliancă este singurul ştiutor de carte din toată familia. Copiii merg la şcoală, e adevărat, însă numai pentru porţia zilnică de corn cu lapte. Vişinel, Davinci, Superman au ajuns până-ntr-a şasea şi tot nu ştiu să scrie, copiază literele de pe tablă ca pe nişte desene.
Eugen are 21 de ani şi tocmai a terminat un liceu industrial în Iaşi. Cu un cinism care îl face pe el însuşi să se cutremure spune că, într-un fel, norocul lui a fost că maică-sa a rămas de tânără fără picioare din cauza arteritei, i-au fost tăiate de la genunchi. Altfel nu l-ar fi dat la casa de copii şi el n-ar fi învăţat carte.
‒ Dar, şi dacă ai învăţat, ce folos? ‒ sare maică-sa cu gura.
Băiatul ere un atestat de tehnician mecatronist, dar nimeni nu-l angajează.
‒ Din trei motive, spune el: unu ‒ sunt ţigan, doi ‒ nu am experienţă în câmpul muncii şi trei ‒ e criză. Sunt şi absolvenţi de facultate fără job.
Acum munceşte cu ziua în Iaşi, la un depozit de legume.
SPOVEDANIA UNUI ÎNVINS
Eugen are o voce frumoasă, de popă, cântă şi visează să devină cântăreţ de muzică populară, dar lumea nu vrea să audă de la el decât manele, îl alintă Guţă, şi atunci manele cântă, daca asta se cere. E invitat la câte o petrecere şi mai câştigă şi de acolo câte o sută-două de lei. Sâmbăta vine acasă cu toţi banii şi i-i dă măică-sii în mână. Cu ce mai adună ea din cerşit, cu pensia de handicapat, în câţiva ani va putea să-şi ia proteze. Acesta e alt vis al lui Eugen: să o vadă într-o bună zi pe mama lui mergând.
Când vine acasă, în Paşcani, uneori Eugen închide ochii încă de la poartă şi merge aşa, ca orbii, să nu vadă mizeria şi sărăcia din jur. Familia lui, parte din marea familie Codreanu, este formată din zece persoane şi ocupă două camere cât de cât mobilate şi cu pereţii acoperiţi cu nişte imense carpete turceşti cu păuni înfoiaţi şi cu „Răpirea din serai” ‒ o variantă sepia, ușor intelectuală. Maică-sa are și diabet și iese de multe ori afară. E un fel de a spune. Pentru că, de fapt, ceilalți ies afară din cameră ori de câte ori trebuie să-şi facă ea nevoile, tăbârcită de concubinul ei şi folosindu-se de un scaun de lemn cu tăblia decupată. Ies toți, buluc, fie noapte, fie ger sau furtună, oricând. Numai Eugen scapă de acest du-te vino. El are spaţiul lui separat, un fel de debara unde şi-a pus un pat lat de două palme şi o ladă de lemn în care-şi ţine încuiate diploma de bacalaureat, certificatul de calificare şi un teanc de cărţi religioase. Când nu e acasă, nici nu poate dormi de grija actelor şi a cărţilor sale, ştie că nimic pe lume nu are un sfârşit mai rapid şi mai sigur decât ceva de hârtie lăsat la îndemâna familiei lui. Ar vrea să aibă o slujbă, orice, undeva, departe, să se smulgă din acest smârc, dar simte că o mână nevăzută îl trage înapoi şi-l ţine acolo, prizonier în casa aceea mirosind a pişat, unde el se ruşinează să o invite pe fata din Iaşi, căreia îi scrie poezii şi îi dedică melodiile cele mai frumoase.
LEGENDA ÎNTEMEIETORULUI
Eugen are vise mari. Părinţii, fraţii, surorile, verişorii, cumnaţii, nepoţii lui nu au decât un vis, unul mărunt, dar tot atât de greu de realizat: ei vor să aibă un veceu.
Codrenii îl pomenesc toţi cu respect pe răposatul Ion Codreanu, întemeietorul clanului. Chiar şi cei care nu l-au cunoscut vorbesc despre el cu mândrie ca despre un înaintaş vrednic, angajat cu carte de muncă. Ispravă pe care nici un urmaş nu a mai repetat-o. Toată viaţa a lucrat la Gospodărirea Comunală, astupa gropile din asfalt prin Paşcani, şi a apucat să ia şi câteva pensii.
Mai strângea şi fier vechi, şi hârtii, a adunat nişte bani din asta, a mai împrumutat de la bancă şi, în anul când Ceauşescu a venit la putere, a cumpărat locul de casă din strada Fântânele 49, fix 850 de metri pătraţi. A construit o căsuţă din chirpici, la care apoi a adăugat încă o cameră în spate, pe urmă alta în dreapta, apoi una deasupra, din lemn, din lut, din cărămizi adunate de la demolări, din piatră, din stuf, casa crescând pe măsură ce se mărea şi familia. După 25 de ani, când a căzut Ceuşescu, Ion Codreanu avea o casă cu un etaj şi cu opt camere, stând miraculos în picioare, şi o familie de 35 de suflete: nevasta, 11 copii şi 22 de nepoţi şi strănepoţi. Nimeni nu se gândea pe atunci că într-o zi nu va mai fi loc în curte pentru a săpa un veceu nou.
RESPONSABILI CU TREBURILE DIN AFARĂ
Profesoara Doina Ciobanu, vecina de peste drum a Codrenilor, când se uită pe geam sau iese în curte vede de fiecare dată măcar un vecin de vizavi aşezat pe vine în drum, sub gard.
‒ Nu clocesc, ci îşi fac nevoile, fiindcă în curte nu mai au loc de veceu, reclamă Doina Ciobanu. Dar s-au şi şmecherit, vin şi fac sub gard la mine şi la alţi vecini, ca să strângem noi mizeria după ei. Fac în fiecare zi reclamaţie la poliţie, dar nu îi amendează.
‒ Asta cam aşa e, recunoaşte şi vecina Natalia Ciubotariu, cam stăm cu făraşul în mână să strângem cufureala de sub gard, că trece lume pe aici, vin şi la noi musafiri, ne e ruşine. Dar ce să le faci? Sunt şi ei oameni. Măcar am cu cine mai schimba o vorbă la poartă. Dacă n-aveam vecini deloc, era mai bine? Doar trăim la oraş, nu în pustiu, nu? ‒ se întreabă mătuşa Natalia în doi peri, nelăsând să se înţeleagă dacă e bine sau rău să-i aibă vecini pe Codreni. Nici dacă e bine sau rău ca într-un oraş precum Paşcanii, un municipiu, să existe această posibilitate a locuitorilor de a-şi face nevoile în stradă.
GÂLCEAVA ROMULUI CU SĂPUNUL
Mă avânt după colţul casei ca să văd cum arată veceul, ultimul veceu, plin ochi și ceva peste. Nu e decât o grămadă de scârnă ascunsă de o pătură întinsă pe doi pari. Două femei sar speriate de pe prispă şi mă trag de mână, mă sfătuiesc să nu mă aventurez în acea zonă. În partea aceea au tot fost săpate veceuri unul lângă altul, iar acum locul e acoperit cu ţărână şi cu placaje, când calci se cobâlţâie pământul de parcă ai păşi pe burta cuiva. Se poate merge în siguranţă doar sărind ca broasca de pe o cărămidă pe alta, apoi pe o podişcă îngustă de scânduri ce duce la coteţ, şi acesta aşezat pe un fost veceu. Acolo, trei porci uriaşi, crescuţi cu resturi adunate de prin tomberoane, dorm insensibili la miros şi la bâzâiala norului de muşte verzi.
Iau de pe o reţetă telefonul medicului de familie, doamna Carmen-Diana Swizewski. I-a luat pe Codreni pe lista ei de milă, fiindcă toţi ceilalţi medici de familie au fugit de ei ca de râie. Sun şi mă prezint. Întâi şi-ntâi întreb dacă risc să iau vreo boală, fiindcă mă bâzâie nişte muscoi graşi, simt mâncărimi printre degete şi sunt plin de purici ca o potaie.
‒ Nu sunt veterinar, râde doctoriţa. Curios, mai spune ea, oamenii aceştia nu se spală şi trăiesc în condiţiile acelea, dar nu prea se îmbolnăvesc, nu fac diaree, nu răcesc. Au o rezistență incredibilă la boli, parcă fug microbii de ei. Dacă totuși are vreunul ceva, vine singur la consult. Iar femeile, după ce nasc, vin mereu cu copiii la control, chiar mai des decât le recomand. Ei primesc ajutor social şi automat au şi asigurare de sănătate. Sunt vaccinaţi. Comunic bine cu ei, sunt ascultători. Numai că nu reuşesc să-i împac cu săpunul.
ŞEFUL DE TRIB CU GAURĂ-N CAP
Şef peste clan pare să fie Vasile Frăsilă, un tânăr cu o gaură în cap, de care el nu se sinchiseşte, deşi din rană curge puroi. Ceilalţi ascultă de el pentru că Vasile are, în stup, rolul soldatului de pază: se bate pentru ei, dacă e nevoie, cum s-a întâmplat şi cu câteva zile în urmă. S-a luat la harţă cu nişte ţărani care n-au vrut să-i mai plătească pe ai lui așa cum s-au înţeles, le dădeau cinci ouă pe o zi de muncă, în loc de 50 de lei. În bătaie de joc. Atunci a luat o sapă în cap şi s-a ales cu gaura din vârful capului, dar şi cu plata dreaptă.
În al doilea rând, el e singurul din clan care a făcut închisoare ‒ mai e unul condamnat definitiv, dar cu suspendare ‒ , adică e un om umblat, a venit din puşcărie cu o seamă de cunoştinţe, mai ales juridice, de mare folos pentru comunitatea lui analfabetă.
Şi nu în ultimul rând, ceea ce îl face ascultat în marea familie a Codrenilor este faptul că are bani. Nevastă-sa lucrează în Turcia, e menajeră la un hotel, îi trimite lunar câte cinci sute de euro. El nu bea din această sumă decât o mică parte, o altă părticică o joacă la barbut, o cincime o fumează şi ce rămâne e pentru cei cinci copii ai lui care, spre deosebire de ceilalţi puradei, mănâncă şi pâine, şi varză, uneori chiar şi carne, ca acum. Vasile a închis uşa să nu mai intre nimeni, fiindcă la mâncare fiecare e pe cont propriu, cât ar fi ei de neamuri de sânge, şi mă invită să gust din bunătatea gătită de fata lui mai mare, o fetiţă de vreo 14 ani care e deja măritată şi ştie să făcă toate treburile prin casă. Mâncarea arată şi miroase îmbietor şi numai faptul că toţi mănâncă direct din ceaun şi cu aceeaşi lingură, trecând-o de la unul la altul, mă face să refuz spunând că am o boală pe care nu aş vrea să o transmit acestor copii frumoşi.
LUPTĂTOR PENTRU DREPTURILE ROMULUI
În această calitate, de lider al celor 80 de cetăţeni ai municipiului Paşcani, înghesuiţi în Casa Poporului de pe strada Fântânele, Vasile Frăsilă a încercat să-i convingă pe edili să racordeze locuinţa la canalizarea oraşului. Nu-s decât douăzeci de metri de la poarta casei până la conductă. Ideea nu i s-a părut deloc rea lui Frăsilă, ba era chiar genială: nimic mai simplu decât să sape Primăria un şanţ şi să pună o ţeavă.
Îşi dorea să fie acasă la el ca la puşcărie: să tragă apa şi mizeria să dispară fără miros şi fără scandal cu vecinii. Însă, zice Vasile Frasilă, pufnind de nervi, nimeni de la Primărie nu a vrut să-l bage în seamă. Mereu era aşteptat de guarzi care-l luau de-o halipă şi-l zvârleau în drum.
‒ Îmi mai dădeau şi câte-o amendă, cred că am de plătit peste jumătate de miliard de lei vechi, socoteşte el repede, căci la cifre nu se încurcă deloc, s-a antrenat la barbut, în vreme ce la citit începe să-i fiarbă mintea, parcă-l şi auzi ţiuind şi scoţând abur prin cap ca un ceainic.
Şi atunci, văzând că nu poate pătrunde la edili, şi-a dat foc în faţa Primăriei. Au sărit ai lui de pe margine şi l-au stins, dar tot a dat în pălălaie destul cât să-l convingă pe însuşi primarul Grigore Crăciunescu să vină la Casa Poporului. A venit, că era înainte de alegeri, și a plecat.
O CASĂ CA O ŢARĂ
Vasile Frăsilă mă conduce până la poartă mai mult ca să mă protejeze de năvala Codrenilor, care acum s-au găsit să ceară toţi deodată pământ şi veceuri de la Primărie, ajutoare de la guvern, bani de la Becali ‒ contra voturi, cinstit şi lăutăreşte, urând şi succes echipei Steaua ‒, proteze de la Prigoană, ajutoare de la Crucea Roşie şi îndurare de la Dumnezeu.
‒ A venit primarul aici în campania electorală, încheie Frăsilă povestea, ştergându-şi buzele unse de grăsime. A zis că conducta mai durează, da’ că ne aduce un veceu ecologic. Şi noi l-am votat, că aici suntem 32 care votăm şi restul sub 18 ani, care nu votează, da’ veceul nu l-am văzut nici până azi. Şi numai de alegeri vine cineva la noi, ne dă din gură câte ceva, ba veceu, ba loc de casă, noi votăm şi, după aceea, ciuciu!
‒ Ce se întâmplă cu voi la Casa Poporului din Paşcani se întâmplă şi în toată ţara ‒ încerc eu să glumesc, la plecare: toţi ne scufundăm în rahat, suntem ţinuţi la uşile Puterii, putem să ne dăm şi foc şi tot nu ne bate nimeni la poartă decât la alegeri, ca să ne mai promită ceva. Poate voi sunteți mai norocoși și până la urmă vă dă primarul un veceu.
‒ Ciu-ciu, ciu-ciu! strigă toţi.
Mă aşez cu fereală în maşină, să nu vadă copiii punga cu sandvişuri dintre mine şi şofer. Ştiu de dimineaţă că nu mai sunt bune, dar am uitat să le arunc.
( “Jurnalul Național”, 25 oct. 2009)
6 comments
interesant
Da.
Interesant? trist.
Cate fundatii sunt, oare gasim una care are suficienta lege sa poata bate la usa primariei cu o hartie sa se accepte crearea unui wc ?
Cat costa saparea unui sant de 80m? si conectare? Financiar, nu mult. Doar cu ceva bunavointa.
Si de cateva ori pe an, macar vara, niste voluntari sa ii invete pe copii sa citeasca si sa scrie, din joaca.
La prima vedere, nu pare greu. Dar astea ii scot din epoca sclavagismului, si ii vor impinge la nivelul anilor 1900.
Egalitatea la care speram vine din responsabilitate si responsabilizare. Cat de responsabili sunt oamenii aia sa continue sa toarne plod dupa plod? Sunt manati de ce forta metafizica sa faca asta? Chiar sunteti atat de naivi sa asimiliti o poveste in care creaturile alea nu pot gasi de munca? Sunt niste lenesi iresponsabili iar singurul „bine” pe care-l merita ar fi ca autoritatile sa-i decada din drepturi parintesti dupa care sa-i castreze. Nu poti avea o societate sanatoasa fara oameni responsabili in fata actiunilor lor si chestiunea asta nu are cum sa fie rezolvata de „alesii” din Bucuresti. Este de mirare cat de usor strang compasiune niste nulitati care doar consuma din societate fara sa aduca un beneficiu si cum toata lumea e de parere ca ar trebui sa existe un arbitru social care sa le rezolve toate problemele produse tot de ei…naivitate la limita prostiei.
@Radu: ,,Chiar sunteti atat de naivi sa asimiliti o poveste in care creaturile alea nu pot gasi de munca? Sunt niste lenesi iresponsabili iar singurul „bine” pe care-l merita ar fi ca autoritatile sa-i decada din drepturi parintesti dupa care sa-i castreze.”
Vreau sa cred ca nu sunbteti fascist, ci doar aveti buba la cap . Hitler i-a castrsat pe unii pe care îi considera rasa inferioara. Ce bine ca nu s-a luat după Marx (parca) cel care credea ca românii si sârbii sunt rase inferioare si trebuiau exterminate.
Păi dacă hitler îi extermina si pe români urmând indemnul unui socialist, mai scrisţi Dvs asemenea tâmpenii la adresa ţiganilor? Ţigani, nu rromi.
http://www.dzr.org.ro/wp-content/uploads/2015/10/Marx-si-Engles-despre-poporul-roman.jpg