 |
| Fotografii de Viorel Ilișoi |
Veniră 3000 de țigani la Costești de Vâlcea, ca la fiecare Sfânta Marie Mică, să prezinte către țară strânsura de aur și de mașini. Pe o văioagă din marginea satului, pe unde se bătură ai noștri cu ai noștri, mineri și jandarmi, se adună an de an, dau roată cu mașinile, acele mașini, întind mese cu porci fripți din care nu prea se înfruptă până seara, ca să vadă lumea că au porci fripți, abia când pălește soarele se apucă de mâncat, cântă și joacă în jurul focurilor, iar a doua zi se împrăștie pe la casele lor și stau cu ochii pe televizor să se vadă.
Televizorul e adaosul mai nou la o tradiție veche. Costeștii căzând mai pe mijlocul țării, aici se strângeau țiganii căldărari din drumurile lor, cu căruțele, se vedeau neamuri cu neamuri, se puneau la cale măritișuri, tocmeli de tot felul, se spălau de păcate la mânastirea Bistrița și de praful șleaurilor în râul cu același nume, petreceau, apoi se pierdeau iar în colbul câmpiilor. Obiceiul a rămas, dar s-a stricat de la an la an, în ultimul timp devenind o paradă arogantă de aur pus cu lopata pe trupuri, după cum recunoaște însuși Florin Cioabă, regele lor.
Din cortul regal, cocoțat pe potriva rangului în vârful unei coline, regele Cioabă le-a cerut supușilor săi ca anul acesta să-și lase acasă acele bijuterii obositoare, din kilograme de aur lucrat în manieră industrială. Iar țiganii, cei mai mulți dintre ei, au ținut cont de recomandarea Măriei Sale și au venit la Sântămărie numai cu porcii la proțap, cu limuzinele și cu femeile lor, din ce în ce mai rar îmbrăcate în acele veșminte colorate năucitor. Anul acesta au strălucit mai mult hainele la mâna a doua, lucioase de mult purtat, întinse pe jos la vânzare. Un hectar de lucruri de nepurtat, în jurul unei tiribombe obosite.
Ca de fiecare dată, marea adunare conațională a început cu o sfeștanie a mașinilor la sfânta mânăstire Bistrița, în prelungirea obiceului străvechi de a sfinți caii și căruțele. Țiganii cei mai tradiționaliști au credința că puțin din duhul Sfântului Grigorie Decapolitul, ale cărui moaște le adăpostește mânăstirea, se scurge și în fierul limuzinelor, ferindu-le de accidente, de spargeri, de furt. “Mașinile nu capătă sfințenie, explică maica Eulalia. Însă, prin sfeștanie, sunt ocrotite de răul care ar putea să cadă asupra lor”. Astfel, o fructuoasă împreună lucrare a duhului sfânt și a poliției rutiere a făcut ca niciun accident să nu tulbure sărbătoarea țigănească.
S-au așezat pe dâmburile de la marginea Costeștiului pe regiuni: țiganii ardeleni, pe vale, moldovenii au prins mijlocul, oltenii marginea dinspre sat. Au întins corturi. Au pus mese lungi și le-au umplut, gata să se rupă, cu porci fripți la proțap, pui copți pe sticla de bere, berbecuți, viței, păsăret, munți de carne, parcă într-o furie contra animalelor domestice, dar și fructe de mare, lăzi cu dulciuri fine, whisky, coniac, șampanie de toate felurile.
“Noi ne respectăm la mâncare!”, strigă Mihai Tortică, plin de mândria insuflată de porcul crucificat în fața lui și de buticul răsturnat de-a valma pe masă. Tortică a pus o masă pentru o sută de personae, toată familia lui din Potcoava, Olt. E aproape seara, un șuvoi de oameni de scurge anevoie către sat, pe plecare, dar masa e tot neatinsă, ca și la amiază. Tortică își pune neamul să mai rabde, că încă se mai vede pe lumina zilei și totul trebuie să rămână neclintit spre admirația unora și spre invidia altora. Copiii, fugărindu-se printre mese, ronțăie niște biscuiți. Când se întunecă, șeful clanului din Potcoava dă liber la mâncare și țigăncile încep să rupă cu mâna hălci de carne și să le împartă mesenilor. Nu o sută, dar nici trei sute de oameni n-ar putea mânca atât. “O să dăm și la țiganii mai săraci, că nu există pădure fără uscături”, spune Tortică. Dar cerșetorii și uscăturile au cam plecat. Au rămas numai țiganii cu mașini și corturi. “Păi atunci o ducem ‘napoi acasă”, lămurește bulibașa.
Polițistul Ilie Diaconu, șeful de post, n-a mai dormit de trei zile. Tocmai i-au adus jandarmii la post o dubă cu țigănci prinse la furat din buzunare și nu poate decât să spună câteva cuvinte prin crăpătura ușii, între două anchete. De când e el polițist în Costești, de Sântămăria Mică n-a avut bătaie de cap decât cu furtișagurile. Țiganii nu se îmbată, nu scot săbiile și mitralierele, nu fac alte nefăcute. “Sunt cu bulibașii lor și ascultă de ei, spune polițistul ștergându-și fruntea curmată vinețiu de caschetă. N-am mai văzut așa ceva: dacă le zice bulibașa să stea în cap, stau în cap. Sunt tare ascultători. Acum, de furat, ori nu le zice să nu fure, ori le zice prea încet ;i ei nu aud, ori le zice și e singurul ordin pe care nu-l execută. În rest, n-ai ce te plânge de ei!”
Ca să nu mai fure ca în alți ani gardurile și să le pună pe foc, viceprimarul Toma Peștereanu le-a pregătit țiganilor trei camionete cu lemne gata tăiate și cărbuni. Dar tot au mai rupt niște uluci din gard. Sau și le-au rupt oamenii singuri, neștiind că anul acesta, pentru prima oară, primăria Costești nu mai plătește despăgubiri pentru daunele produse de țigani.
Ar trebui să nu fie niciun fel de daune, pentru că o sută de jandarmi și 50 de polițiști stau cu ochii pe furnicarul de oameni, 3000 de romi și alte mii de gură-cască. “Tot pe noi să pice tot greul, se plânge viceprimarul Peștereanu. Ne-a costat vreo 70 de milioane să amenajăm drumul de acces, să facem un pod nou, să reparăm podețul vechi. Ne va mai costa vreo cinșpe milioane să cărăm gunoiul cu oamenii noștri de la ajutorul social. Și de aia am pus o taxă de intrare de 200 de mii pentru fiecare mașină. Intră cu Hummerul ăla de miliarde de lei și nu plătesc taxa asta, dom’le! Pentru comuna noastră e o pagubă”, încheie indignat edilul.
Pentru mulți țigani, Costeștiul e locul miraculos al întâlnirii cu visele lor. E o întâmplare minunată în viața lor – și vor povesti asta tuturor în satele și în orașele de unde vin – să-și vadă de aroape idolii. “Dar știi, aproape rău, că puteam să-l fac la buzunar”, se laudă, plesnind de emoție, tânărul Mihai Stănescu din Iași. Se referă la idolul lui, Nicolae Guță. Guță e cel mai mare cântăreț de pe lume. Regele manelelor. Superregele manelelor. Regele regilor regilor manelelor. Se aude de pe scenă: “Lângă tine vreau să fiu/ Îmbrăcat în pardesiu”. Apariția cântărețului culcă la pământ, leșinate de emoție, câteva domnișoare înțolite pestriț, parcă-s niște înghețate la cornet răsturnate în iarbă. Băieții, fierți în cămășile negre, de vinilin, cu gulerele ridicate, își dau palme, își înfig unghiile în carne. Fără îndoială, Guță e o mare vedetă, capabilă să hipnotizeze mulțimi.
Însă starurile de felul lui Guță, Salam sau Adi de Vito, fost Minune, fost Copilul Minune, vin doar ca o adiere. Rămân să cânte pe la corturi pălmașii manelei. Dintre ei, culege admirația și respectul tuturor unul Marian Universalu, din Craiova. Are nume de tractor tocmai pentru că muncește mult, cântă orice fel de muzică și la orice fel de petrecere, luare de moț, nuntă, liberare din pârnaie, la săraci și la bogați. “Pentru Omenosu, care a ieșit din pârnaie în Franța, următoarea bucată!”, strigă Universalu. Și dă-i și cantă. La alte corturi cantă Play AJ cu Florin, fratele Pește rămas din Frații Pește. Cântă și Prințesa de Aur. Manele. “Am un creier electronic/ Și gândește supersonic”, se aude din boxe. Nimic din tradiția frustă, plină de viață a țiganilor.
Pe la zece seara, o ploaie îndelung și cu osârdie cerută de localnici după o vară secetoasă, i-a alungat pe gură-cască, iar țiganii s-au retras în corturi să mănânce, în sfârșit, și gura lor ceva. Pentru prima oară, chermeza lor seculară a fost înghițită cu dibăcie de regele Cioabă într-o manifestare numită Zilele Culturii Romilor. Poate această nouă pălărie i-a ținut la distanță pe țiganii care în alți ani făceau să fumege munții răsucind berbeci în frigări. Niciodată nu au fost țigani mai puțini ca anul ăsta. Și nici atât de neauriți. Însuși regele, rostogolit pe spătar, arăta că nu are nici măcar o verighetă. Cu aur n-au venit decât țiganii lui Ferdinand Stănescu, din Ciurea, cu aur gros pe piept și stând cu gurile căscate, cu mandibulele căzute sub greutatea dinților de aur. Limuzinele, puținache, puținache, după cum aprecia unul. Iar ploaia a stins la propriu focul unei petreceri departe de dezmățul fastuos din alți ani.
(Cotidianul, 10 septembrie 2008)
1 comments
Ce nume are, predestinat: Tortică! 🙂
Pai cum statea mancarea aia pe masa atatea ore? Cu mustele pe ea???!!!
Excelent, ca de obicei. Multe imagini, superba asta: „parcă-s niște înghețate la cornet răsturnate în iarbă”. :)))
Mi-am dat seama ca n-am mai ascultat de ani si ani manele. Nu-mi lipsesc. 🙂