Brăila, orașul cuțitarilor, întreținut de croitorese

            Brăila s-a reîntors la matriarhat. Barbații dau la pește în Dunăre, așteptând mușcătura baboiului și dezmierdarea lunară a ajutorului de șomaj, în timp ce femeile se spetesc la mașinile de cusut pentru a-și ține familiile. La începutul lui 2005, și de ani buni, confecțiile țin pe picioare, cât să nu se prăvălească, un oraș cândva înfloritor.

            Sub vântul tranziției, Brăila a pierdut aproape tot. S-a dus Progresul cu excavatoarele lui, s-a dus Laminorul, s-au dus Combinatul de celuloză și Combinatul de Fibre Sintetice, șantierul naval l-au luat veneticii, pescăriile s-au dus și ele, Balta Brăilei s-a făcut tărâță. Și, în criza asta, orașul și-a descoperit dintr-o dată vocația de citadelă a confecțiilor. Din cămăși se ține Brăila.

            – Femeile sunt cele care susțin orașul. Nu avem o cifră exactă, la zecimală, dar cred că 90% dintre brăilenii care muncesc în producție sunt femei – și mai toate la mașina de cusut, zice Veronica Tuță, director la Oficiul Registrului Comerțului din Brăila.

            Țaca-paca pe câteva taste și din creierul de siliciu al computerului curg, pe hârtie, cifrele. Directoarea citeșe aplecată deasupra imprimantei.

         – Iată, 278 de firme din oraș au ca obiect principal de activitate confecțiile. Câte au confecțiile ca obiect secundar de activitate, printre altele, și câte nu au așa ceva în statut, dar se ocupă cu asta, nu putem ști cu exactitate.

            Chiar directoarei i se pare gogonată cifra. Mai dă o căutare în calculator. Același rezultat. Înseamnă că, la o populație de aproximativ 222.000, Brăila are o firmă de confecții la 800 de locuitori. Una la aproximativ 400 de brăilence. Dar dacă raportăm la populația activă a orașului, de 135.200 de locuitori, înseamnă că există o firmă de confecții la 486 de locuitori. Și pentru că femeile reprezintă 66 la sută din populația activă  (89.232), revine o firmă de confecții la 320 de femei. Cel puțin oficial. Dar dacă din cifra asta scădem și femeile plecate la muncă în străinătate, raportul este și mai strâns. În Brăila, dacă ești femeie și nu lucrezi la stat sau în alt domeniu, înseamnă că îmbrățișezi zilnic o mașină de cusut. De multe ori și acasă, după opt-zece ore de cusut la serviciu. Croitul, cusutul, tivitul, tighelitul sunt acum ocupațiile de bază în orașul unde până nu de mult se făceau excavatoare.

           – Asta se va întâmpla probabil în mandatul meu… Cât e de sărac acum orașul ăsta, din 2007 va fi și mai rău. O ca-tas-tro-fă! Nu știu ce o să mă fac!”, se jeluiește primarul.
De bine, de rău, croitoria varsă ceva bani la amarâtul de buget local. Mai mulți de la mastodonți, cum este Braiconf, cu mii de angajați și cu cifră de afaceri de aproape 500 de miliarde de lei, mai puțini – pe masură – de la atelierele cu patru-cinci croitorese. Dar se adună. De ici, de colo, se încropește un buget de 592 de miliarde din venituri proprii. De cinci ori mai puțin, totuși, decât Galațiul vecin. Un buget auster pentru un oraș cu peste 220.000 de locuitori – mai mult de jumătate din toată populatia județului Brăila.

            – Au apărut aici afacerile astea cu confecții și toată lumea a dat buzna în oraș. Au venit mulți de la țară. Am 5.000 de cereri pentru locuințe sociale. Am 70.000 de pensionari. Mă costă 36 de miliarde de lei pe an mâncarea pentru 1.920 de persoane înscrise la cantina de ajutor social – vă dați seama? Plus că trebuie să asigur și venitul minim garantat pentru încă aproape  o mie de oameni… O să-i mai răresc eu, că ăștia câștigă din pomenile Primăriei mai mult decât o femeie care se chinuie la mașina de cusut!”
Ca soluție la catastrofa pe care o prevede, primarul Cibu are un plan secret. Nu dezvăluie decât că, atunci când confecțiile vor dispărea, se vor lansa puternic construcțiile, vor veni niște firme americane. Să fie tot brăileanul la casa lui. Un vis frumos. Cum vor cumpăra brăilenii casele din cele mai mici salarii din țară sau din ajutorul de șomaj, aceasta este partea cea mai secretizată din planul salvator al primarului liberal.

Domnul Lohn, exploatatorul
Printre ruinele fostelor combinate se ițește, cu termopanele strălucind în soare, câte o făbricuță de confecții. Brăila are o centură strategică de fabrici, în care bâzâie fără odihnă mii de mașini de cusut. Și prin oraș dai, din loc în loc, peste câte o făbricuță, un atelieraș, o secțioară de confecții – nu se știe de ce, în industria asta toți se strigă între ei numai pe numele mic, de cele mai multe ori și acesta diminutivat, Marcicuța, Ilenuța, Lilica, Roxănica, la fel cum diminutivează tot ce-i înconjoară în lumea lor de cârpe și metal, textile aduse din toată lumea și utilaje italiene sau japoneze la mâna a doua. Oamenii necăjiți de la țară, a căror zi de mâine atârnă de țâța vacii și de peticul de pământ, își numesc avutul cu aceeași afecțiune: văcuță, purcel, oiță, grădinuță.         
Maria Bălan,  Măriuța, muncește într-o astfel de secțioară, Madex SRL, aflată chiar în centru, într-un apartament de la parter. Are 58 de ani, dar trage la mașină mai dihai decât celelalte trei colege ale ei, mai tinere, mai agere de mână și cu ochi mai buni. Patru femei, la patru mașinuțe de cusut, cos câte zece ore pe zi gulere. Numai gulere. Și fiecare face numai o anumită cusătură.
După ce a trecut de la o croitoreasă la alta, primind o nouă cusătură, gulerul e gata. Când se adună de un portbagaj, poate și de o dubiță, gulerele sunt duse la o fabrică din Sibiu, unde își vor lua locul potrivit la cămașă.

            – Așa muncim noi aici, zice doamna Măriuța fără să-și ridice ochii de pe talpa de inox pe sub care trece gulerul. Pe bucățele. Așa vrea italianul, un domn Lon și nu știu mai cum. El aduce materialul, ața, modelul, tot, noi numai coasem. Ne plătește cu minimul pe țară, două milioane și ceva acolo, cât să nu murim de foame.
Domnul Lon al Mariei Bălan, străinul care îi exploatează munca, face asta cu toate croitoresele din Brăila. Toate îl urăsc. De fapt, nu e italian. Sau nu doar italian, ci și turc, francez, englez, neamț, toate națiile. Și nici măcar nu e un domn, ci cunoscutul sistem lohn.
Din puținul acesta scăpat printre degete de „domnul Lon” trăiesc de pe azi pe mâine, muncind pe brânci, cel puțin 28.000 de brăilence fără cele care lucrează la negru. Dar și copiii și bărbații lor.

Rolul saramurii în matriarhat
Din totalul șomerilor brăileni, numai 30 la sută sunt femei. În restul țării raportul este invers: 70 la sută sunt femei și 30 la sută – bărbați. Laurenția Vasilescu, inspector la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Brăila, crede că, în realitate, rata reală a șomerelor din Brăila este mult mai mică, pentru că multe dintre femeile aflate în șomaj muncesc la negru. Si, oricum, birocrația nu ține ritmul cu fluctuația reală a forței de muncă.

            Pe femei nu prea le vezi prin oraș, nici măcar de sărbători. Când nu-s la fabrică, trebăluiesc pe acasă. De bărbați, însă, te lovești la tot pasul. Prin cârciumi, omorându-și timpul cu o halbă, prin parcuri sau pe faleză, privind visători cum se duce Dunărea la vale. Ce altceva să facă un șomer?

            – Daca stau acasă, îmi scoate nevastă-mea ochii că ea muncește și eu nu. E vina mea că nu-mi găsesc de muncă? – se tânguiește Adrian Budur, un pipernicit cu degete fine, de domnișoară.

            A fost controlor de calitate la CCF, Combinatul de celofibră. După ce combinatul s-a închis, vreo șapte ani a muncit când și pe unde a apucat. Acum, iarna, e mai greu să găsească ceva. Dă la pește în Dunăre. Dacă prinde de-o saramură, măcar îi închide gura nevestei, zice că a a adus și el ceva pe ziua aceea. Dacă nu, iar începe femeia cu cicăleala și-l pune la munci de gospodină… Se pare că Adrian va spăla iar vasele și va lustrui geamurile, fiindca peștele nu vrea să muște. Și se mai fâțâie pe-acolo și un polițist.

            – Lumea e atât de săracă în Brăila, zice Adrian, că polițiștii mai închid ochii, că-s oameni și ei, te lasă să pescuiești fără permis. Că nu sărăcește Dunărea de-o mreană și de-un moian. Anul trecut, te lăsau și-n prohibiție. Le-a spus primarul să se facă că nu văd, fiindcă moare lumea de foame, dom’le. Și ce dacă muncește multă lume? Muncește pe salarii de batjocură. Eu săracie mai mare ca-n Brăila n-am văzut!
De când au venit femeile la putere, toate merg de-a-ndoaselea. Și nici peștele, al naibii, nu pune botul.
În cartierele mărginașe, urmașii legendarilor cuțitari și hoți de cai nici să fure, nici să mai dea cu șișul nu mai sunt în stare. S-au cumințit brusc.

           – Când ești ca mine, cât un cal, și îți dă nevasta de țigări, îți mai vine să te dai mare? – se întreabă cu ciudă un găligan din Comorofca.

            Are pumnul cât halba din care tot pupă câte un strop de bere. Ar munci, zice el, și la spart piatră, dacă i-ar da cineva un ban pentru asta. Dar nu-i dă nimeni. Nu-i nimic de muncă.

            – Nu-i!

Un salariu cât o cămașă de export
O croitoreasă face vreo 200 de cămăși într-o lună. E plătită cu prețul unei cămăși. Una de preț mediu, nu dintre cele de sute de dolari făcute pentru familia sultanului din Brunei sau pentru echipa de Formula 1 Ferrari. Două milioane și jumătate în mâna. Atât. Cu câteva sute de mii mai mult ia cineva ca Steluța Dumitru, să zicem, de la Valmet SRL, care are studii superioare.
Este inginer metalurg, dar muncește, de voie-de nevoie, la croitorie. Are 32 de ani. Viața ei parcă s-a scufundat în valurile de pânză. Odată cu metalurgia Bărilei.

            – Să stau degeaba e mai bine?

            Cam tot cât ea câștigă bărbații din secție, mecanici de întreținere – șase-șapte la o sută de femei. Bani de pâine, nu mai mult. Poate și de o bere la chenzină.

            La firmele mici, puține croitorese sunt de meserie. Fiindcă în Brăila, orasul cămășilor cu ștaif, nu există nicio școală de profil. Cele mai multe au furat meserie la locul de muncă. Printre femeile care trag la mașină sau ciupesc scame de pe cămăși sunt sudorițe, buldozeriste, bucătărese, chimiste, operatoare de calcul, proiectante, educatoare, economiste, telefoniste, stewardese, arhitecte. Meseriașe din economia de altădată a Brăilei. Cu acte în regulă și cu ani de experiență în meseria de bază. Toate acestea nu valorează nimic. O croitoreasă cu studii superioare și una analfabetă au același randament la mașina de cusut.

           – Niciodată nu voi putea plăti suma asta uriașă. Se vor aduna alte și alte penalități și voi ramâne cu copilul pe drumuri.
Rodica Dima a muncit 18 ani la calculator, la Centrul Județean de Calcul. În 1997  Centrul s-a desființat. Un timp a fost vânzătoare la un chioșc. Acum doi ani, i-a murit soțul. Apoi, la scurt timp, părinții, unul după altul. A rămas să-l crească singură pe Dan, fiul ei de 12 ani. S-a angajat ca muncitoare necalificată în confecții.
Dan se visează campion la înot. Este elev la același liceu care le-a dat pe marile campioane Diana Mocanu și Camelia Potec. Ba chiar are aceeași profesoară. Înoată câte trei ore în fiecare zi. De două ori pe săptămână se antrenează la karate. Are deja centura maro – penultima. În bloc i se spune Sensei Dănuț. Sensei manâncă „pâinică cu margarină, ceiuț, cartofiori”. L-au ținut totuși mușchii să devină campionul orașului la înot, la categoria lui.

            – Ar fi trebuit, pentru victoria asta, să-l duc la cinematograf, prima oară în viața lui. Dar nu s-a putut…  spune mama.

            Singura distracție pe care și-o permit mama și fiul este să se plimbe pe faleză, să privească vapoarele. Sensei n-a mâncat niciodata un hamburger în oraș. Nu zice că e prea scump, ci că nu are el timp de așa ceva, are de învățat pentru olimpiade: română, matematică, engleză. Singurul oraș străin văzut vreodata este Galațiul. Îl vede bine de pe bloc de la el. N-a primit niciodată, de ziua lui, o jucărie – când era mai micș acum nici nu-l intersează, fiindcă e deja mare, e campion. Un bărbat. Și mai are și atâtea griji pe cap. Nu-i mai arde lui de joacă. Știe că nu i se poate oferi mai mult. Dar este mândru, zice, că mama lui face cămăși care ajung în toate țările.

            Dan este un copil ca mai toți copiii din Brăila. Iar mama lui este o femeie ca mai toate femeile din Brăila.

Cloșca Braiconf a născut pui vii
Emulația nemaiîntâlnită în domeniul confecțiilor, crede Ioan Chiriacescu, președintele Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Brăila, se datorește în primul rând uriașei fabrici Braiconf.
Afaceriștii din Brăila au văzut că se poate scoate profit din confecții. Au angajat meseriași de la Braiconf și au pornit și ei mașinile de cusut. De la aceștia au învățat croitorie șomerii din industria grea. În două luni, gata, ai o croitoreasă buna, fară cheltuială.

            – Braiconf a fost, așadar, ca o cloșcă de sub care puii au pornit-o în toate direcțiile, au crescut și au început, fiecare, să se ouă și să facă pui la rândul lor. Puii aceștia ar trebui să se pregătească de pe acum pentru momentul când lohn-ul va dispărea din Brăila. Trebuie să înceapă să producă sub marca proprie. Alta soluție nu există! – spune Chiriacescu.

Hărnicie bine temperată
Valmet SRL este prima în topul județean al firmelor mijlocii.

            Ionel Adetu, patronul, a pornit prin ’92 cu zece mașini de cusut luate la mâna a doua. Acum are 500 de angajați și se pregătește să se extindă în Republica Moldova când mâna de lucru se va scumpi în Brăila, odată cu intrarea României în UE. Fabrica a instalat-o în fosta cantină a uzinelor de excavatoare Progresul. În locul utilajelor care mușcau munți și-i mutau din loc, acum pe poartă ies containere cu cămăși.
Patronul a pus camere de supraveghere în secții. Peste tot. Pentru c-așa-i românca: mai bagă o papiotă în sutien, o cămașă în chiloți, mai freacă menta.

            – O muncitoare din Occident produce cu 150 de cămăși mai mult, în același timp și cu aceleași mașini. Mentalitatea face diferența – , spune Adetu.

            Zilnic, patru-cinci muncitoare chiulesc. Patru-cinci pleacă, în fiecare lună, la alte firme, fără să anunțe, pentru 100.000 în plus. Idealul comun al croitoreselor din Brăila este să ajungă în Spania, la căpșuni.