Cea de pe urmă noapte a lui Vadim Tribunul

Ca un glob de aur luna strălucea,
Razele-i curate ţara cuprindea.
Dar în centrul urbei, pe sub felinare,
Plânge poporenii de-o durere mare.
Printre lacrimi grele suspinînd îşi spun:
„Astăzi România pierde un Tribun”.
Ţara e în doliu, prinsă la strîmtoare.
Cine va conduce ROMÂNIA MARE?
Au, ţesând destinul pe un trist gherghef,
Să rămână foaia fără domnul şef?
Au, de la tribună va pleca Vadim
În cavoul máreţ de la țintirim?
Plânge şi se-ntreabă: ce va fi cu ei?
… Trec tramvaie-n goană înşirînd scântei.
Galben şi cu febră, stă Tribunu-n casă,
Obrăjorii palizi în pumni şi-i apasă;
Stă pe pat de boală, printre căpitani,
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Princepele ţării cugetă, oftează
Şi spre anturaju-i astfel exclamează:
„Viaţa noastră trece ca suava rouă,
Şi se pierde-n ceaţă spre Spitalul 9.
Boala mă răpeşte trebilor de stat.
Astăzi ţara pierde cel mai vânj bărbat

Pentru că la noapte simt că o să mor”!
Printre jupînese trece un fior.
Plânge şi-şi loveşte palmele de pulpe
Până şi Ileana vornicului Vulpe.
Cel mai tare plânge autorul „Gropii”
Că Vadim la noapte va da ortul popii.
Căpitanii plânge, stoarce la batiste,
Ochii li-i băltoace, feţele li-i triste.
Chiar şi grămăticii care consemnează
Toarnă în cerneală lacrimi şi oftează.
Dintre toţi doar una, sfetnica Mitzura,
Tace coperindu-și cu basmaua gura.
„Ce să-ţi dăm, Maestre? – strigă toţi în cor,
Ca să lase morbul trupu-ţi gălbior?
Au, vrei să-ţi aducem, să-ţi dăm în guriţă
Un cotlet de ungur, poate vreo momiţă?
Tichia lui Moses fiartă cu ciolan,
Vrei să-ţi facem baie-n sânge de ţigan?”
Curg în sala mare leacuri ce tratează,
Dar Vadim se scoală şi-astfel cuvintează:
„Nu mai vreau nimica, căpitanii mei,
Doar intransigenţă, iată ce vă cei!
E zadarnic totul, că s-a stins feştila…
Ah, şi ne-mpresoară hunii lui Attila,

Ţara-i jidovită, plină de tichii,
Scrie în statistici că-s vreo două mii.
Orice-aţi vrea să faceţi nu e cu măsură,
Viaţa mea din trupul afectat se cură.
Moartea e aproape, bâjbâie la clanţă,
Dar cât mă mai rabdă, am doar o doleanţă –
(Şi deschide gura, potrivind proteza):
Vreau din clipa asta să mă cheme Geza!”
Căpitanii tace şi s-agit intens:
„Nu se poate, Doamne, este un nonsens!”
„Este o trădare!” – protestează unii.
„Este împotriva însăşi Naţiunii
Ca să scriem mâine, la un greu moment,
Numele de bozgor sus, pe monument!”
Dar Vadim cu mâna şterge gălăgia
Şi vorbeşte pentru toată România
Care e atentă la deces şi care
Viitor de aur peste secoli are:
„Asta mi-e dorinţa, strigă Patriotul,
Geza să mă cheme. Asta este totul.
Căci, murind eu astăzi, doar vedeţi că mor,
Vreau să moară, practic, tot unul de-al lor!”

Iași, 1992