Un zgomot surd, persistent, strică frumuseţea colindelor de Crăciun. Este corul limbilor uscate, al gurilor în care cuvintele sună ca nişte grăunţe în băşica de porc. Este invazia urărilor kitsch, scrise cu surcica de anonimi fără talent şi preluate cu toptanul de inşi la fel de netalentaţi şi fără gusturi.
Când deschizi mail-ul şi vezi „Fie ca lumina sărbătorilor să coboare…“ nici nu citeşti mai departe. Ştii că va urma „peste casele voastre şi să vă aducă în suflet bucuria naşterii lui Hristos” sau ceva asemănător. O urare pe care, ciocănită pe ici-pe colo, pe la tinicheaua formulării, ai mai primit-o şi la Paşti, de toate sărbătorile creştine şi la ziua ta. Trimiţi talaşul verbal la coş. Vrei să-ţi îndepărtezi de pe limbă gustul imaginar de rumeguş mucegăit. Încerci să-ţi ştergi de pe retină imaginea unei jucării vechi, mişcată de un mecanism rudimentar, care oferă la nesfârşit, scârţâind, aceeaşi floare de tablă cu petale vopsite ţipător. Dar nu poţi. Poşta electronică îţi livrează necontenit urări de mucava. Şi atunci tragi oblonul ghişeului virtual şi-ţi clăteşti ochii cu o felicitare veche, scrisă de mână, scoasă din cutia cu nimicuri pe cât de inutile, pe atât de dragi; aceea cu un copil înotând prin nămeţi, dând din poalele cojocelului ca din aripi şi bătând cu clopoţelul lui argintiu în luna cu sclipici de aur.
Cine sunt cei ce îţi zvârl pe geam pocnitorile astea? Prietenul tău bun. Colegul de birou, şeful, subalternul. Amicul de pe Facebook. Fratele aflat departe. Furnizorul de gaze. Primarul care îţi va cere să-l realegi. Hypermarketul care te aşteaptă să-ţi stoarcă portofelul cu hyper-oferte false. ONG-ul care aşteaptă o donaţie. Toţi, pătrunşi de spiritul Crăciunului, îşi amintesc de tine. Şi în loc să te bucure, te fac să te simţi prost. Pufneşti de supărare că expeditorul te-a pus la grămadă într-o mulţime amorfă şi a slobozit deasupra tuturor stropitoarea cu urări. Mesajul searbăd, prefabricat, seamănă prea mult cu o bomboană fără gust şi fără miros, dată tuturor, s-o treacă din gură în gură, când tu ai fi vrut, măcar de la cei dragi, o urare simplă, din inimă, scrisă cu mâna lor, cu cuvintele lor, pentru tine.
Dar nu poţi, veţi spune, să scrii mesaje diferite pentru toţi! Nu mai e ca pe vremea matale, tataie, când aveai zece prieteni, le trimiteai câte o felicitare în plic – şi gata! Poate şi atunci le scriai tuturor acelaşi mesaj, dar ei nu puteau să ştie asta fiindcă nu aveau Facebook şi nu îşi puneau urarea pe wall, s-o vadă toţi. Lumea acum s-a mărit, avem zeci, sute de prieteni, e imposibil să-i scrii fiecăruia în parte.
Aşa e, dar tot nu e obligatoriu să trimiţi urări imbecile.
Nu toţi pot scrie o urare frumoasă. Nu toţi pot scrie zeci, sute de urări diferite. E greu să scrii lucruri chiar simple, dar mereu altfel. Poate nu ai talent. Poate ai talent, dar nu-ţi vine inspiraţia. Nu căuta să fii original cu orice preţ. Nu trebuie să scrii musai o capodoperă. Nu încerca să faci poezie unde nu e cazul. Nu te chinui să strecori o poantă, dacă nu-ţi vine. Nu încerca să pari altceva decât eşti, mai deştept, mai bun. Nu încerca să transmiţi altceva decât ceea ce simţi cu adevărat pentru cel căruia îi scrii. O urare ca asta: „Dragul meu prieten, îţi doresc un Crăciun fericit, să fii sănătos şi să scrii frumos” m-a bucurat nespus, am simţit în cuvintele astea simple şi directe bătaia de inimă a celui care le-a scris. Cu cât îmbrobodeşti mai mult mesajul în formule sofisticate, siropoase, epatante, cu atât vei transmite mai puţin, chiar vei obţine un rezultat contrar. O urare nu este o probă la un concurs literar. E ceva cald şi direct ca o îmbrăţişare. Scrie cum simţi, cum îţi vine!
O urare copiată de la alţii arată în primul rând nesimţirea celui ce face asta. Dacă e şi imbecilă, cum sunt mai toate mesajele care ţiuie strident prin telefoane şi prin e-mail-uri, arată incultura şi lipsa de bun-gust a expeditorului. Arată lipsa lui de respect faţă de cel căruia îi scrie. Şi poate că nu tehnologia şi ritmul trepidant al vieţii noastre provoacă avalanşa asta sufocantă de urări reci, ci dispariţia trăirilor autentice din aceste mari festivaluri comerciale care au devenit sărbătorile noastre. Le trăim mecanic şi urăm mecanic. Inima nu le mai şopteşte celor mai mulţi dintre noi, sau ei nu mai ascultă, acele cuvinte simple care umplu sufletul. Iar respectul e doar o poveste veche ca o felicitare îngălbenită într-o cutie cu amintiri de preţ.
(Text publicat în „Viața liberă”)
