Zilele trecute scriitorul Constantin Iftime și-a lansat ultima carte de versuri la Iași. Ne-am adunat câțiva prieteni la o terasă din centru. Autorul a promis că face cinste.
Stăm la o masă lungă și dăm din gură mai mult ca să vorbim decât ca să mâncăm. E mai ieftin așa. În Iași totul e mai scump decât în București: taxiurile, tramvaiul, cafeaua cea de toate zilele, apa, restaurantele – așa că se vorbește mai mult decât în Capitală.
‒ Prieteni, ia tăceți să vă povestesc ceva! – strigă autorul din capul mesei. Și se întoarce către Dorin Popa, distins poet al Iașului, fost coleg de facultate. Îți amintești, Dorine, ce mi-ai făcut într-o toamnă, înainte de Revoluție? Prin ’88 era…
Poetul Dorin Popa se shimbă deodată la față. Se uită încurcat într-o parte și-n alta.
‒ Să vă zic! ‒ reia Constantin Iftime teatral, gesticulând cu mâna prin aerul încărcat de presimțirea grea a notei de plată. Ieșisem, dragii mei, din spital, după patru luni de zile de luptă cu cancerul. Nimeni n-a știut. N-am spus la nimeni. Abia mă mai țineam pe picioare. M-am târât numai eu știu cum până acasă la Dorin… Iată-l, acesta este nemernicul – hai, zi-i că nu-i așa!
Dorin Popa își morfolește zâmbetul și-l înghite. Pare să știe ce urmează. Sau, la fel de bine, poate habar nu are și nu înțelege unde vrea să ajungă prietenul lui cu aceste acuze aruncate peste masă cu un rânjet dulceag, ca și cum l-ar fi iertat demult, iar acum povestește doar de dragul întâmplărilor din trecut, cu vreun tâlc ascuns.
‒ M-am dus la ticălos să-mi dea 150 de lei ca să am de tren până acasă și de o ciorbă, că eram, credeți-mă, uscat de foame, dărâmat de chimicale… Știam că el câștigă bine din meditații, 30.000 de lei pe lună. Jumătate de mașină Dacia, va dați seama? Iar eu stăteam singur într-un bloc abandonat din Ștefănești, lîngă Prut. Fusese construit pentru muncitorii de la barajul de la Stânca-Costești. Și când ei au terminat treaba și au plecat, blocul a rămas de izbeliște. Fără apă, fără curent, dormeam pe o saltea de câlți, vai de capul meu. Amândoi am fost la fel de buni în facultate, dar el a prins repartiție în Iași, eu în Ștefănești, la mama dracului. El stătea într-o vilă, băiat de profesor universitar, căsătorit cu fata unui profesor universitar, iar eu băiat de la țară, bolnav, exilat pe malul Prutului. Așa. Și era o toamnă sleită, ploua, intra apa aia rece direct în oase. M-am târât ca un câine până la ușa lui. Și știți ce mi-a făcut? Ia spune, Dorine, mai ții minte minte ce mi-ai făcut?
Dorin mai înghite un zâmbet acru. Se uită stupefiat când la prietenul lui, când la noi. Parcă ar cere ajutor.
‒ M-a dat afară! – urlă Constantin Iftime lovind iar cu pumnul în aer. Iată-l, acesta este! Marș afară, mi-ai spus, Dorine! Îmi amintesc perfect. Marș afară și să nu te mai prind la ușa mea! Hai, zi că nu-i așa! Recunoaște! Și m-am târât iar de-acolo până în gară, flămând și înghețat de frig, că era o noapte cleioasă, de noiembrie, simțeam că mă cuprinde de peste tot ceva așa ca un clei și că nu mă mai pot mișca. Deliram. Doamne, cât am mai suferit în noaptea aia în gară, pe o bancă, printre vagabonzi, ciungi, câini… Prietenul meu cel mai bun mă alungase de la ușa lui când eu eram pe moarte, vă dați seama? A doua zi am plecat cu nașul spre Botoșani. Și nașul, care nu-mi era prieten bun ca Dorin, nici nu mă cunoștea, m-a lăsat să merg fără bilet, m-a dus chiar într-un compartiment mai cald, că m-a văzut vânăt de frig… Îți amintești, ticălosule?
‒ Păi ce să zic?… îngaimă Dorin Popa privind în toate părțile deodată. Mda… Așa e, dar…
‒ Dar ce?
‒ Nu era noiembrie, nu era toamnă sleită și frig, Costică, era septembrie, cald și frumos afară.
‒ Ei, asta-i acum! Ce mai contează? Septembrie, noiembrie, tot un drac. Nu ăsta e fondul problemei. Acum, ce să zic, eu nu povestesc așa ca prostul, nu fac un proces-verbal, asta e viziunea mea narativă, înțelegi?
‒ Și nu era vorba de 150 de lei, ci de o sută.
‒ Fie, o sută, dar ce importanță mai are?
‒ Și ți i-am dat, Costică, nu te-am refuzat! Ți-am dat o sută de lei.
‒ Da? Mi-ai dat? ‒ întreabă povestitorul parcă îndoit de-acum de propria povestire. Așa, da, da, da, ai dreptate, mi-ai dat! – se bate el cu palma peste frunte. Dar de alungat m-ai alungat!
‒ Nu te-am alungat. Ți-am dat banii și ți-am spus prietenește să nu mai vii niciodată la mine să ceri bani, nu să nu mai vii deloc, fiindcă ești și tu la fel de deștept ca mine și poți să câștigi și tu la fel de bine, cinstit. Eu eram cel mai bun din Iași la fizică, se băteau elevii să facă meditații cu mine, toți intrau la facultate. Mie nu îmi trebuiau banii ăia, dar nu puteam să cer mai puțin, pentru că aia era valoarea mea, înțelegi? Te-am trimis la câștig cum l-a trimis mumă-sa pe Ștefan cel Mare la oștire, pentru țară să moară, la datorie.
‒ Bine, nu chiar m-ai alungat…
‒ Și nu câștigam 30.000 de lei pe lună, ci numai 20.000.
‒ Fie, 20.000…
‒ Și tata nu era profesor universitar, doar socrul meu era. Și nu stăteam într-o vilă, ci într-o casă obișnuită. Și tu nu erai un simplu băiat de la țară, tatăl tău era președinte de ceapeu. Și nu te-am alungat, ci am rugat pe cineva să te ducă cu mașina unde vrei tu, iar tu ai vrut la gară ‒ ce să-ți fac?
‒ Bine, bine, ai dreptate. Dar în rest a fost așa cum am spus eu.
‒ Care rest, că n-a mai rămas nimic adevărat din tot ce ai spus!
‒ Ce vrei, dragă? Asta e viziunea mea narativă.
Iași, 23 iunie 2014
