Azi, exact în timp ce vorbeam la telefon cu Bunica din Mihăileni, o mașină a călcat-o pe cățelușa Rita. S-a auzit un schelălăit scurt, apoi bunica: „Ioi, ioi, domnu’ Viorel, o omorât-o pe Rituța… Ioi, ioi! Rituța, Rituța mamă, ce ai pățit? … O murit Rituța, domnu’ Viorel!…“ Și telefonul s-a stins într-o tăcere criminală.
Bunica plânge acum, acolo, departe. Suferă. A rămas fără câinele ei drag. Știu cât o doare, căci Rita era, în singurătatea Bunicii, jumătate din inima ei. Și plâng și eu. De mila Bunicii și a Ritei, de neputință – că nu pot să-l strâng de gât pe criminalul ăla, de indignare, de revoltă că în România animalele sunt tocate pe străzi în cel mai mare măcel al lumii civilizate. Inclusiv pe ulițe pe unde nu trece decât o mașină la două zile, ca la Bunica.
Rita era o cățelușă pitică, de rasă incertă, cu păr sârmos și ochi mari, puchinoși. Era chiar urâțică. Dar prietenoasă, devotată și rea, cum se spune despre câini, adică bună: nu mișca nimic în curte fără să dea alarma. De multeori câinele cel mare, Rex, un ciobănesc german, zăcea în nesimțirea celor mari și tari și numai lătratul micuței și neobosiei Rita îl făcea și pe el să latre.
A fătat de curând patru căței frumoși. Exact când mașina a trecut peste Rita, Bunica îmi spunea că tocmai a dat cățeii și că-i părea rău după ei, că erau așa de drăgălași…
Rita era mereu la piciorul Bunicii. Oriunde se ducea. Zi și noapte. O însoțea depănând repede din picioarele ei scurte și strâmbe. Într-o noapte, pe la două, hoții au dat năvală în livadă, la cireșe. Rita dormea la ușa Bunicii. I-a auzit și a dat alarma. Bunica, femeie la aproape 90 de ani, a luat bățul și s-a dus în livadă. În pomăt, cum spune ea. Cu Rita mereu cu câțiva pași înaintea ei, lătrând și zbătându-se de sărea părul de pe ea. Bătrâna și cățelușa i-au alungat pe hoți. „Șase handralăi erau, domnu’ Viorel! Știi cum au fugit? Ca vrăghiile!“.
Când bunica mânca, Rita aștepta cuminte la picioarele ei să capete ceva. Bunica îi dădea ce avea și ea în farfurie, întotdeauna. Din mână. Și Rita apuca frumos, delicat, ca o fetiță de pension. După care punea bucățica jos, în iarbă, și se arunca sălbatic asupra ei. Mânca urât, clefăind și mârâind.
Rita sforăia. Tare. O auzeam din camera mea, din cealaltă parte a curții. Sforăia și Bunica, așa că ele două nu se deranjau una pe alta la somn. Se înțelegeau. Și Rita mai făcea ceva exact ca bunica: ofta. Ofta adânc, omenește, cu ochii umbriți de amărăciunea oftatului. Eu ziceam că nu e decât o chestiune de respirație, dar bunica zicea: „Taci, că ea știe“. Și oftau amândouă. Bunica ofta de supărările ei, apoi oftau una de oftatul alteia.
Vara asta, cât am stat în gazdă la Bunica, multă bucurie mi-a dat cățelușa asta. De câte ori mă vedea, venea în fugă la mine s-o mângâi. Ședea la mângâiat ca un purceluș, grohăind din gușa ei bolnavă. Odată am plecat acasă, la București. Când m-am întors, pur și simplu nu mai puteam păși în ogradă. Cât era de mare, toată o umplea Rita cu bucuria ei. Țopăia și lătra întruna, îmi sărea în brațe, se sufoca de bucurie. Iar când am plecat de tot, parcă știa. De supărare, s-a trântit în iarbă și nu s-a ținut de mine până la poartă, doar m-a privit cu o tristețe de care nu mai pot scăpa acum. Urâta aia reușea să te emoționeze ca un om. Și Bunica chiar spunea că parcă are suflet de om.
Când nu o vedea pe Bunica, pleca s-o caute. Întâi în curte, apoi în spatele casei, în livadă. Și dacă nu era acolo, nu putea fi decât peste drum, unde are o bucățică de pământ. Rita deschidea poarta și o căuta și acolo. Am surprins-o astă-vară în ipostaza asta cu aparatul foto. Azi, traversând ulița aia pe unde nu trec trei mașini pe săptămână, un nemernic a dat peste ea. Și s-a tot dus. Că a omorî un câine, în România, nu-i mai grav decât a zvârli un chiștoc pe geamul mașinii. Bunica nici nu știe cine i-a omorât cățelușa.
Cu ce viteză poți să mergi pe un drum pietruit, neumblat, încât să dai peste un câine? Nici nu știu dacă a fost un accident, că Rita era precaută, nu sărea prostește în fața mașinii. Mă tem că vreun ticălos a călcat-o intenționat. Că a luat-o la țintă. Poate nu vă vine a crede, dar așa ceva se întâmplă scandalos de des în România, e un sport barbar practicat de niște bestii cu permis auto, niște criminali care-și exersează instinctele inumane pe bietele animale. Odată, mergând cu bicicleta de la Mihăileni la Rădăuți, 25 de kilometri, am numărat șase câini terciuiți pe asfalt. Peste tot vezi așa ceva. Altă dată am văzut chiar un bursuc. Sunt imagini îngrozitoare care spun multe despre cât de puțin au urcat unii pe scara civilizației. Moartea Ritei, ucisă în fața porții, ne arată cât de sălbatici încă sunt unii. Și își iau mașini sclipitoare ca să nu se vadă jegul cavernelor pe ei.
5 comments
Ma sufoca plansul si mania impotriva atator oameni prosti,rai ,cu suflete urate! Asa s-ar purta si cu ceilalti oameni si doar frica ii opreste(pe unii).Stiu ce simte Bunica pt. ca si mie mi-a murit unul recent(de batranete),iar cel de-al II lea a facut si el 2 avc-uri 🙁 Poate totusi reuseste sa ia innapoi unul dintre puiutii Ritei;cred ca noii stapani ar intelege.Mie nu mi se pare chiar deloc ca era urata,dar poate era doar fotogenica.Ma doare sufletul de durerea pe care trebuie ca o simte Bunica!
Offff am sufletul rupt in bucati dupa ce am citit povestea Ritei ,asa sa sfarseasva si criminalul ce o ucis-o pe Rita! Sper din suflet ca bunica sa poata recupera unul din puiutii Ritei! R. I . P Rita ;(
e o mare tristete, care nu iti iese de la suflet cu una cu doua… de fapt nu-ti iese niciodata; cand pleaca un catel – in Rai fireste, unde altundeva – ia cu el toate bucuriile marunte, toate tristetile mari, toate bunatatile mai mari sau mai mici impartite pe care le-a avut cu tine, Omul cu care si-a impartit viata … ia cu el toate astea si nu lasa nimic in loc …decat un pustiu, intunecat si rece cel mai adesea … dupa mult plans si ceva vreme tu Omul cauti amortit o lumina anume, in ochii altui catel, care sa iti aminteasca si care sa te incalzeasca, ca ti se face din ce in ce mai frig in lumea asta 🙁 …. si se poate intampla sa o gasesti, se reiei grijuliu tot ritualul ala de iubire si grija pentru noul suflet credincios dar niciodata, nici un catel pe car el-ai avut nu-ti iese din inima, din minte… da, Bunica sa incerce sa recupereze un puiut al Ritei…ca sa dea Rita din coada de acolo de sus …
Rita este o eroina. In mintea mea, imaginea ei este asociata cu celebrul Hachiko..
Offf…azi mi-a murit cățelușa călcată de mașina. Doare prea tare…