La Creangă la poartă este-o vulpe moartă - Viorel Ilișoi

Gard în gard cu casa memorială e un parc tematic, un fel de Creangăland, cu obiecte și personaje din opera scriitorului, din epoca lui. E mult kitsch în parcul ăsta, sunt multe stângăcii în prezentare, spațiul e mic, făcând să se înghesuie jivine și oameni, poveștile unele într-altele, dar ideea nu e rea. De multe ori mâna meșterilor a alunecat anapoda, au ieșit lucruri proaste, de-a dreptul jenante. De exemplu, vulpea din „Ursul păcălit de vulpe“. Vulpea, ca vulpea: seamănă binișor, chiar dacă din anumite unghiuri aduce mai mult a capră, chiar dacă n-ar speria o găină. Dar peștii de ipsos din labele ei, încremeniți grosolan în materia lor ieftină, sunt ceva de s-o iei la sănătoasa. Nici vicleana, dacă s-ar trezi moartă de foame, n-ar pune botul pe ei.

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la Ion Creangă îmi aduc aminte de bunicul meu și de nopțile de demult, când ne citea „Amintiri din copilărie“ la culcare. Veneam 3-4 nepoți la bunici, în vacanțele de primăvară…

Tătuța citea și, uneori, uitându-se peste ochelari la noi, mai comenta câte ceva. Casa lui Creangă, ne-a zis odată, nu era mai mare decât grajdul nostru. O odaie și o tindă, atât. Cu o căciuloaie mare de șindrilă. În căsuța aceea se îngrămădea o droaie de copii, care de care mai obraznic, mai juchit de pe curul dracului. Ca voi, zicea tătuța. Și mai zicea că dintr-o casă atât de mică a putut ieși un om așa de mare! Bătea șaua să pricepem noi, mânjii tuturor dealurilor din jurul satului, că având condiții mult mai bune, poate se va alege ceva și de capul nostru.

Când termina de citit, tătuța se culca îmbrăcat într-unul din cele trei paturi din odaie, îngrămădite provizoriu acolo, pe timpul vacanței, ca să ne poată ține pe toți la un loc, aproape. Dormea iepurește. Din când în când se trezea și venea să tragă oghealul pe noi, să ridice în pat o mână atârnând, să ia piciorul unuia de pe capul altuia. Într-o noapte, după ce și-a terminat controlul, a aprins lampa, căci se luase curentul, și a început să citească. Foiala lui m-a trezit. Îl priveam printre gene. Lampa îi mângâia obrazul scofâlcit și neras cu o palmă caldă, roșcată, de lumină. Bătrânul cu patru clase, un cârciumar care toată viața descântase țoiurile, iar la pensie omora timpul făcându-se că ține o vacă și un porc, în momentele lui de griji și nesomn citea din Ion Creangă. De atunci l-am văzut altfel pe Bădia Ion. De fiecare dată după aceea l-am citit și cu sentimentul că așa mă apropii de sufletul bunicului meu.

De afară, casa pare mică. Dar odată ajuns în odaie, spațiul parcă se dilată miraculos. E loc destul și de cuptiorul uriaș, pentru patul de după sobă, e loc și de patul cel mare, de laiță, de masă, e loc și să zburde niște copii obraznici, urmărind de-a bușilea, pe sub masă, pe sub pat, niște mâțe alungate de la motocei, ca să le tragă de coadă.

Efectul ăsta de dilatare a spațiului interior îl simți la multe construcții vechi din Moldova, mai ales la bisericile medievale din nord. Le vezi în fotografii și ți se par niște bisericuțe făcute din sărăcie, mici, ascunse în peisaj, ca să nu atragă atenția nimicitoare a năvălitorilor. Dar când te apropii de ele, în realitate, vezi că bisericuțele sunt de fapt construcții mărețe, solide, ridicate cu cheltuială mare, cu muncă multă, cu tehnicile cele mai moderne din epoca respectivă. E o iluzie optică, un joc ciudat al formelor și al volumelor sau, nu știu cum, spiritul locului reorganizează materia pe potriva lui.

Bineînțeles că un turist nu ratează momentul de a-și face un selfie. Pentru că dacă nu ești pe Facebook, nici nu poți spune că ai vizitat ceva. Pălăria e chinezească, luată de la niște negustori români de la Cetatea Neamț ca să mă apere de dogoarea soarelui. Încă un pic și aș fi dat cu capul în tavan. Nici nu era greu să arunci un copil în sus, până la pod, strigând: „Tâta mareee!”.

Afară, pe o vipie care suge și ultima picătură de apă din tot ce e viu, un copac uscat ca toaca scoate din uscăciunea lui, ca o sfidare, un mănunchi de ciuperci pline de sevă. Noi, dedați la bunătățile chinezești aduse la ușă cu scuterul, în cutiuțe de carton, le-am zice „urechiușe de copac“. Sau ciuperci de lemn. Pe vremea lui Nică al lui Ștefan a Petrei – și am mai prins și eu această frumoasă denumire – ele își luau numele de la forma lor inconfundabilă, cu clară trimitere genitală, iar autorul celebrei „Povești a poveștilor“ nu s-ar fi sfiit să le spună pe nume: „Pula calului“. Cerul varsă foc peste lume, iar copacul ars îl sfidează cu ultimele puteri, îi arată așa ceva.

E o forfotă fără oprire la casa lui Creangă din Humulești. Copii, tineri, bătrâni, români sau străini, școliți mai mult sau mai puțin, vin întruna. Cei mai mulți sunt oameni simpli care poate n-au mai deschis o carte de-a lui Creangă din timpul școlii – dacă au făcut-o și atunci și nu cumva s-au mărginit doar la fragmentele din manualele școlare. Ce și cât înțeleg ei din ce văd la casa memorială nici nu mai contează. Important e că au ajuns până aici, că i-a împins ceva să facă asta, că măcar știu de scriitor și de casa lui. Important e că Ion Creangă e o prezență ubicuă și permanentă în mintea românilor, chiar dacă uneori nu mai mult decât o vibrație vagă, fără conținut. În fond, și la sfinții cei mai cunoscuți se roagă mulți care habar n-au de nimic din viața acelor sfinți. Marii scriitori trec cumva din literatură în icoane, în conștiințe. Ceilalți sunt doar meseriași.

Un tânăr se grăbește să intre în casă. A auzit râsete, e curios. Ghidul casei memoriale povestește ceva hazliu. Mi s-a părut un om potrivit la locul potrivit. Nu e unul dintre aceia care-și turuie poezia autist, ca Trăsnea declinările, dincolo de curiozitățile de moment ale vizitatorilor. Nici n-avea cum să repete mecanic un text, pentru că mereu și mereu ieșeau unii, intrau alții, și atunci omul te citea din privire, vedea unde te uiți și îți vorbea cald și frumos despre acel obiect. Și le scotea de la el, cum se spune, cum îi venea, nu punea o placă la gramofonul instituției. Dialoga cu oamenii, glumea. Le spunea câte și mai câte despre Humuleștean cu aerul că statea la taifas cu ei. Mi-a plăcut omul. Poate și pentru el aș mai trece pe la Humulești, când o fi, dacă nu-i va lua postul nepotul vreunui vechil al culturii.

Gard în gard cu casa memorială e un parc tematic, un fel de Creangăland, cu obiecte și personaje din opera scriitorului, din epoca lui. E mult kitsch în parcul ăsta, sunt multe stângăcii în prezentare, spațiul e mic, făcând să se înghesuie jivine și oameni, poveștile unele într-altele, dar ideea nu e rea. De multe ori mâna meșterilor a alunecat anapoda, au ieșit lucruri proaste, de-a dreptul jenante. De exemplu, vulpea din „Ursul păcălit de vulpe“. Vulpea, ca vulpea: seamănă binișor, chiar dacă din anumite unghiuri aduce mai mult a capră, chiar dacă n-ar speria o găină. Dar peștii de ipsos din labele ei, încremeniți grosolan în materia lor ieftină, sunt ceva de s-o iei la sănătoasa. Nici vicleana, dacă s-ar trezi moartă de foame, n-ar pune botul pe ei.

Ursul, cam mic și cam jerpelit, a pus laba pe o cioată. N-o să scociorască în scorbură cu „o creangă cu cârlig“, cătând să agațe vulpea de-un picior, ci se va întoarce și, cu reteveiul, îi va face țăndări peștii ăia monstruoși. Să se învețe minte cumătra, să nu mai umble cu așa ceva în bătătura taichii Ion. Că el avea gusturi fine!

Lumea arhaică evocată de Creangă în „Amintiri din copilărie“ s-a perpetuat până mai ieri, când valul modernității a șters aproape totul. Plasticul a invadat viața omului modern, electricitatea și petrolul au înlocuit forța plugarului și a vitelor lui de povară, datinele au fost strivite de marketing, glasul pământului a fost acoperit de cântecul amăgitor al banilor, sângele românesc s-a amestecat în marea pulsație globală. Dar până nu de mult, în copilăria mea, lumea lui Creangă încă mai era prezentă, vie. În fața panopliei cu unelte gospodărești am închis ochii, parcă pregătindu-mă de o scufundare în timp, și am încercat să-mi amintesc denumirile acelor obiecte vechi și, pentru mulți, ciudate, enigmatice, dar care nu mai departe de vremea copilăriei mele erau mai prezente și mai banale decât telefoanele mobile astăzi: rășchitor, seceră, ragilă, chirpidin, lăturaș, pomosnic, covată, zgârieci, chiup, belciug, cață, gealău, băliuță, maglă, cofăieș, fanar, ciochinare, crâsnic, bărdiță, ghizdea, badana, feleșteoc, căleap, cociorvă, melesteu, ciubăr…

Copilul doarme în covata lui, lângă sobă. Drobul de sare poate să cadă oricând. Dar nu va cădea. Sătul de prostia alor săi, omul a plecat în lume. Dar de prostie tot nu a scăpat. Și parcă la noi, astăzi, e mai deasă și mai cu moț decât oriunde în altă parte.

O țărancă de plastic stă încremenită la războiul de țesut privind melancolic în zare. Nu știu dacă nu cer prea mult, dar mi-ar fi plăcut să văd acolo o gospodină adevărată, în carne și oase, care să facă suveicile să țâșnească prin rosturi, umplând urzeala cu fir de bătătură, să tragă spata și vatala, adică să țeasă de-adevăratelea în fața vizitatorilor, pentru că tehnica străveche a țesutului este fascinantă pentru omul de astăzi prin ingeniozitatea utilajului, precizia construcției, prin migala și priceprea pe care le cere. Adică să i se vândă turistului meșteșugul, nu imaginea utilajului. Iar produsul ar putea fi vândut chiar acolo, în magazinul de suveniruri. Autentic și memorabil. Dar la noi turismul cultural încă pare o treabă de lasă-mă să te las, o activitate mortăcioasă, cu manechine inerte, hâde, jupuite, cu tablouașe și poze de doi bani, cu ghizi adesea plați și monocorzi. Nu mai zic de diorame, de holograme, de statui vivante, de teatru de reconstituire. Creangă merită așa ceva și bag mâna în foc că nici păguboasă n-ar fi afacerea.

Creangă, un scriitor atât de plastic, are un muzeu cu atâta plastic! Un muzeu viu mi-ar plăcea. Măcar cel al lui Ion Creangă, a cărui operă clocotește de viață. Măcar Creangă, domnule!

La Humulești am ajuns însoțind într-o excursie de o zi două frumoase doamne din Mihăileni: Mirela Gavriloaie (foto) și Sanda Vâlcoci. Ambele, fiicele bătrânului învățător Aurelian Gavriloaie, un fel de enciclopedie vie a comunei în care am locuit vara asta. El însuși român refugiat din Bucovina de Nord, așa cum îi spun ocupanții acestui ținut românesc, m-a ajutat mult în documentarea mea despre deportările din vremea lui Stalin. Ne-am împrietenit de la primul interviu. Cu familia Gavriloaie am vizitat vara asta locuri minunate din nordul Moldovei.

Pălăria chinezească și ochelarii pe calotă sunt de un manelism înfiorător, parțial scuzabil: cred că a fost cea mai caldă zi din an. Cât despre poza cu aluzii porcoase, cu mâna la lână, n-ar trebui condamnată prea tare în curtea celui ce a dat lumii „Povestea poveștilor”. (Foto: Mirela Anca Gavriloaie)

Iată și capra cu cei trei iezi ai săi, lupul pândește de după casă, și parcă ar mai fi o capră sau două… În cuibul de pe acoperiș, o barză de plastic a scos un pui de plastic.

„ Luați-vă-n brațe copiii ca pe strategice arme“ și haideți cu dânșii la Humulești să le arătați, de mici, unde a copilărit Nică. Nu vă luați după scriitorii de azi, care strâmbă din nas la Creangă, le pute, căci ei vor fi de mult uitați când încă se va mai vorbi despre nemuritorul hoț de cireșe și negustor de cuci armenești.

Simbolistica punguței cu doi bani poate fi interpretată și așa, și așa. Depinde ce-și dorește fiecare de la ea. Prietena mea Sanda Vâlcoci a vrut doar o poză cu cocoșul năzdrăvan, o amintire dintr-o frumoasă excursie în Neamț.

Poate am fost eu prea încruntat la vizita asta… cred că pentru copii locul e destul de atractiv, mai ales dacă știu câte ceva din poveștile lui Creangă.

Până la urmă, ceea ce contează e că muzeul e mereu plin. Oamenii îi dau viață. Înseamnă că Ion Creangă este – iertată să-mi fie abordarea pragmatică și expresia aproape trivială – un produs turistic vandabil. Muzeele nici nu ar trebui să fie altceva (în afară de cazul când se construiesc separat, ca la Ipotești, centre de studii), căci în lipsa vizitatorilor n-ar fi decât niște depozite.

Și fiecare om, tânăr sau bătrân, care vizitează măcar o dată în viață casa modestă a scriitorului, atins poate de fiorul locului, ar putea deveni cândva – cine știe? – un bunic frumos și drag care să le citească nepoților, la culcare, povești de Ion Creangă, cu fața luminată serafic de ecranul unei tablete Kindle.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!

Related Topics

Articolul anterior

DIVERSE

Un câine cât jumătate de inimă

Articolul următor

GHIDUȘII

Adevărații șoșoni rusești

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Arhivă

Categorii

REPORTAJE

105 Posts

POEZELE

92 Posts

PROZĂ

82 Posts

CAREVASĂSCRIE

80 Posts

GHIDUȘII

61 Posts

MOMENTE ȘI SPIȚE

58 Posts

DIVERSE

48 Posts

PANOUL DE ONOARE

23 Posts

INTERVIURI

17 Posts

PAMFLETE

16 Posts

FOTOREPORTAJE

11 Posts

SEMN DE CARTE

6 Posts

Introdu termenii de căutare și apasă Enter

CUMPĂRĂ CĂRȚILE MELE CU AUTOGRAF