Povestea văcuței Angus și a prostiei omenești

Într-o zi, să tot fie doi ani de atunci, în satul Panaci, răsfirat pe o vale din Bazinul Dornelor, au intrat două văcuțe cum nu se mai văzuseră până atunci prin părțile acelea: mici, negre ca smoala, cu capul rotund, fără coarne și cu părul mare și des. Le mâna de la spate, cu grijă, ca pe două fetițe la școală, mătușa Ileana a lui Gheorghe Cojoc. Câțiva săteni, toți crescători de vite – fiindcă acolo, în coasta muntelui, nu poți face altceva –, s-au strâns în jurul noilor venite și au început să le cerceteze, în drum, ca pe niște ciudățenii ce erau.

Văcuțele erau din rasa Aberdeen-Angus, de care sătenii nu auziseră niciodată. Nu se mai văzuse așa ceva nici în Panaci, nici pe toată Valea Dornelor, unde e o amestecătură de vite ce nu s-a mai pomenit, un Turn Babel al raselor. În general rase inferioare, dacă nu doar corcituri. Numai gospodarii cu cheag și cu viziune au în grajd vaci de rasă: Holstein sau Pinzgau.

Mirarea sătenilor a fost și mai mare când au aflat că o asemenea ciudată văcuță valorează peste 1.800 de euro, în timp ce o vacă de-a lor nu face la târg nici de zece ori mai puțin, chiar una care dă două donițe de lapte pe zi. Cine capătă 150 de euro pe o vacă bună de lapte se poate numi un om norocos.

S-au uitat ei atent la văcuțe, le-au cercetat de-a fir a păr, și pe dedesubt, să vadă de ce valorează atât, și au observat, tot mai uimiți, că nici nu prea erau bune de lapte.

– Cumătră Ileană, matale îți bați joc de noi! − a spus unul.

– Să mă ferească Dumnezeu! Văcușoarele astea două fac laolaltă 156 de milioane de lei!

Și când curioșii erau gata să izbucnească în râs, auzind asta, ea a mai spus:

– Și le-am primit degeaba!

Toți au rămas cu gurile strâmbe și au încremenit ca niște pari în drum.

În felul acesta întâmplător, vorbind cu cumătra Ileana, au aflat sătenii din Panaci, crescători de vite de la începutul neamului lor, că pe lume există și vaci care nu-s pentru muls, ci pentru carne. Adică nu le mulgi până le usuci și le duci la abator când nu se mai țin pe picioare de bătrânețe, ci le crești chiar pentru carne. Au mai aflat și că în Vatra Dornei există Federația Agricultorilor de Munte „Dorna“ (FAMD), care cumpără astfel de vaci pe bani neînchipuit de mulți și le dă gratis gospodarilor de la munte. Fie, nu chiar degeaba. Obligația lor e să îngrijească vacile primite și, când fată, să dea vițelele, tot fără niciun ban, altor gospodari, iar aceia să le de altora… și tot așa, astfel încât, în timp, rasa aceasta să se răspândească iar agricultorii de la munte, care acum vând laptele pe nimic, să scoată un ban pe carnea de vită, dacă pe lapte nu se poate.

Contabilul de la coada vacii

În afară de mătușa Ileana alți oameni din Panaci n-au vrut să primească degeaba două vaci Angus. Pentru că nu-s de-ale noastre, ci tocmai din Scoția, și nimic din ce nu e de-al nostru nu e bun. Dacă mămuca și tătuca n-au crescut așa vite, omul nu se agață de coada lor. Apoi le-au mai refuzat pentru că mănâncă mult. Toacă la nutreț de parcă ar avea șișcorniță în ele. Mătușa Ileana lui Cojoc le dă fân de patru ori pe zi și de două ori porție de tărâțe. De aici curge un calcul economic pe care mătușa îl deșiră ca un contabil în timp ce, grijulie, adună cu palma păr de pe șoldurile vacilor ca de pe pisici.

– O claie de fân de 1.000 de kile costă 400 de lei și nu ajunge pe o lună. Dacă nu-l cumperi și ți-l faci singur, fânul cam tot pe-acolo costă, fiindcă trebuie să plătești om la coasă, plus mâncare, țigări și băutură, că nu umblă coasa pe uscat, plus transportul. Dacă n-ai destulă fâneață, închiriezi pământ și tot acolo ajungi cu cheltuiala. Deci fânul îl scoți cumva cam la 40 de bani kila. O vacă de lapte trebuie să mănânce cam un kil de fân ca să dea un kil de lapte. Kil pe kil. Dacă mai pui și porția de tărâțe, iese că omul nostru trebuie să cheltuiască 50 de bani ca să dea vaca o kilă de lapte. Și la noi laptele ni-l cumpără fabricanții cu 50 de bani kila, în bătaie de joc. Tragi linia, rămâi cu zero bănuți și cu munca făcută, fiindcă vacile, săracele, nu postesc, nu țin cure de slăbire și nu fac la nisip ca mâțele, trebuie tot timpul să le pui în iesle și să rânești din urma lor. Pe timp de vară, când vacile pasc pe munte, cheltuiala nu mai e așa mare, dar la noi vara e numai de patru luni jumate. Te usucă la buzunar să ții la iernat niște vaci.

Când face socoteala pe carne, nu pe lapte, mătușa Ileana iese ceva mai bine.

– Văcuțele astea, zice femeia, au fătat câte un tăuraș. Fiecare s-a făcut de 350 de kile la 5 luni. Bine, că nu s-a găsit nimeni să îmi plătească vițeii la valoarea lor, asta e altă poveste. O să vină și vremea asta. Am luat pe ei 25 de milioane de lei vechi. Tăurașii putem să îi păstrăm, numai vițicile trebuie să le dăm mai departe, la altcineva, tot pe degeaba, cum le-am primit și noi. Am avut o vițică, am dat-o. Buuuun… Și când tragi linia, vezi că e mai în avantajul tău să crești vaci din astea de carne, decât vaci de lapte. Dar oamenii de pe aici s-au speriat de cheltuială și n-au vrut să primească văcuțe Angus de la Federație. Ziceau că ce vacă e aia dacă nu o mulgi? Fiindcă, vedeți, n-o mulgem, tot laptele îl lăsăm să-l sugă vițelul. N-au vrut să primească nici vițica de la mine. Na, Ioane, vițică. Na, Vasile. Nu, că nu mă-ncurc eu cu vaci străine. Și am dat vițica la un gospodar din alt sat.

Mătușa Ileana versus Hans

Sfârșind demonstrația lui zero absolut în economia montană, mătușa Ileana apucă dintr-un colț o doniță cu lapte și o toarnă în troaca porcului. E un purcel frumos și rozaliu, se vede că-i crescut cu lapte. Un orășean, care cumpără din magazine laptele de 5 și chiar de 10 ori mai scump, s-ar scandaliza văzând cum dolofanul se scufundă pâna la urechi în lapte. Însă asta e ceva obișnuit în toate gospodăriile de la munte.

Elena Cojoc mai ține, pe lângă cele două vaci Angus, și două Holstein, de lapte. Conform calculelor sale, vacile astea sunt bune la dat pe pere ce ai luat pe mere. Nu-i vorbă, sunt vaci bune, dau câte 20 de litri de lapte pe zi, fiecare. O firmă de colectare cumpără laptele cu 50 de bani litrul, dar n-a mai plătit nimic de 6 luni. Și atunci, decât să dai laptele și să nu primești nimic pe el, iar dacă ai primi, sa nu ai niciun câștig, tot e mai bine să dai măcar o parte la porci.

Cu gândul ăsta s-a încumetat Elena Cojoc să primească două vaci Angus: că poate e mai bine să crească vaci de carne. Laptele din Bazinul Dornelor e bun, că vitele pasc pe munte iarbă grasă, neatinsă de mizeriile cu care oamenii de la oraș otrăvesc totul. Nu asta ar fi problema. Însă din momentul în care laptele e muls și până când e preluat de firma colectoare trec patru, opt și uneori chiar zece ore, mai ales iarna, când drumurile se zidesc cu omăt. Vara, când vitele urcă la pășunat în vârful munților, laptele e cărat până în sat cu spatele sau cu calul, în bidoane. E lapte muls cu mâna. Cu fiecare oră care trece germenii se înmulțesc, calitatea scade. N-ai cum să iei mai mult de 50 de bani pe un lapte care colcăie de germeni. Procesatorii își permit să importe lapte mai ieftin și mai sănătos – lapte conform, cum îi spun ei. Mai ieftin, pentru că în vestul Uniunii Europene zootehnia este subvenționată. Iar mai sănătos este fiindcă-i muls mecanic și, din țâța vacii, fără măcar să ia contact cu aerul, ajunge direct în tancul de răcire.

Ileana lui Cojoc, care și-a trimis băiatul mai mic la muncă în Italia ca să aibă cu ce cumpăra fân pentru vaci, nu se poate pune la întrecere cu Hans, din Germania, care la mica lui fermă are ultima tehnologie, sclipind de curățenie, iar pe o țeavă nevăzută îi curg în cont bani de la guvern. Putem să avem noi lapte să mai facem o Cale Lactee pe cer: dacă nu-i „conform“, tot degeaba.

Românul face folclor, nu performanță

Batrâna știe lucrurile acestea de la fiul ei mai mic, din Italia. Înainte de a ajunge acolo a muncit șase luni la ferma unui neamț, un fel de curs de calificare la locul de muncă. Vreo 500 de munteni români au învățat limba germană la Federația Agricultorilor de Munte „Dorna“, în 300 de ore, apoi au muncit câte șase luni sau un an la ferme din Austria, Elveția sau Germania. Unii au rămas acolo ca muncitori, câteva fete s-au măritat cu fermieri străini. Dintr-o sută de țărani școliți de FAMD numai 18 s-au întors să facă agricultură acasă. Erau și plătiți pentru munca lor și, totodată, vedeau ce înseamnă cu adevărat zootehnia modernă, performantă. Au văzut că țăranul român face folclor, nu performanță. Stă sprijinit în botă și-i trage câte-o „Mioriță“ genială o dată la câteva sute de ani, de intră direct în patrimoniul cultural universal, și cam atât: laptele tot de la pragmaticul Hans vine. Ce nu face Hans e că nu-și pupă vaca pe frunte și nu stă de vorbă cu purcelul, cum face mătușa Ileana.

– N-avem niciun câștig, zice ea, dar fără animalele astea pe lângă casă am muri de urât, ne-am scrânti la cap. Că altceva ce să facem pe aici? Noi cu ele ne ținem de când ne știm.

Prostia omenească

– Cel mai mare dușman al agricultorului este tat-su! – repetă pentru a nu știu câta oară Ioan Agapi, directorul executiv al Federației Agricultorilor de Munte „Dorna“.

Când a dat sfoară-n țară că aduce vaci Angus, câțiva tineri mai școliți și mai îndrăzneți au venit repede să se înscrie, dar bătrânii lor, proprietarii pământului, au pus piciorul în poartă: să nu intre flăcăii cu vacile străine în ograda lor. În primul rând se uitau ponciș, neîncrezători, aflând că există cineva care le dă vaci gratis. Obișnuiți numai să li se ia, bătrânii ziceau că e ceva putred la mijloc, să nu se aleagă, Doamne-ferește, cu vreo belea pe cap. Ziceau:

– Mie să nu-mi vii în bătătură cu vaci cu pulpa așa mică. Îs mici și mănâncă mult. După ele se ține scai veterinarul să le însămânțeze cu pompa aia, când se știe că vaca se dă la buhai. Mai vine și-un cârd de filfizoni de la oraș să mă învețe pe mine, în ograda mea, cum să țin o vacă!

Mitul fânului minunat de la noi s-a spulberat într-un laborator austriac. Ioan Agapi a dus la Viena, la analize, un braț de fân din munții Dornei și a ieșit că îi mai lipsește cutare și cutare ca să fie un nutreț perfect. Câțiva specialiști de la FAMD s-au pus atunci pe treabă și au produs un amestec de făinuri care completa perfect fânul de Dorna, un supliment alimentar, cum s-ar zice. Invenția s-a lovit din nou de pieptul bărbătesc al vechilor agricultori montani:

– Ăștia vor să ne prostească, ziceau ei când venea mașina de la Federație prin sate ca să vândă făina numită ProMilk. Păi, nu vedeți oameni buni, că ne vând tărâțe mai scump decât la moară?

Și așa vacile din satele Dornelor au rămas numai cu fânul.

Altă dată Ioan Agapi a încercat să le arate sătenilor avantajul de a cultiva nutrețul, în loc să aștepte să crească de la Dumnezeu și cât o da El. A închiriat în mai multe sate suprafețe cât mai la centru, ca să vadă toată lumea, și le-a împărțit în trei: pe o bucată să crească iarba de la natură, pe o bucată să cultive omul după capul lui, cum știe el că se face, iar pe a treia parte să se pună nutreț și să se recolteze după carte. Postata lucrată ca la carte a fost peste tot evident mai avantajoasă, însă nimeni nu a vrut să adopte metoda științifică.

– Conservatorismul și prostia omenească țin în loc agricultura montană, spune ferm Ioan Agapi.

A văzut cu ochii lui cât de greu îl scoți pe țăran din ale lui. Numai după ce a școlit vreo 500 de țărani pe la fermele din Vest s-a mai spart pe ici, pe colo, rezistența îndârjită. Cei 500 au fost cam toți, fiindcă acum nu se mai înscrie nimeni la cursurile de germană, nu mai pleacă nimeni să lucreze și să învețe la fermele din Occident.

– Peste asta vine capac prostia guvernanților noștri, se ambalează directorul FAMD. Nu există un plan național pentru agricultură. Cum face țăranul treabă de la o zi la alta, așa face și Ministerul Agriculturii. Nu există o strategie de dezvoltare pentru agricultură în zona montană. Se neglijează 30 la sută din suprafața României și șase milioane de oameni care trăiesc în zona montană.

Prea săraci pentru a fi ajutați

Până acum FAMD a plasat zece vaci Angus în cinci gospodării din Bazinul Dornelor. „Câte două, să nu se simtă străine“, râde Ioan Agapi. Și în fiecare an de acum înainte vor mai fi plasate câte zece vaci. Banii cu care FAMD cumpără animalele vin de la Fundația Heifer Internațional. De ani de zile FAMD introduce animale de rasă în satele de munte: oi, capre, pești, albine. Acum, și vaci de carne. Heifer cere ca animalele să ajungă la cei mai săraci agricultori, care au mai crescut animale și au mulți copii; dar spune Ioan Agapi, unii sunt așa de săraci, încât nici nu pot fi ajutați. Nu au nici măcar un hectar de pământ, nu pot întreține animalele.

– Am încercat să luăm teren în concesiune de la primării, spune directorul Agapi, dar n-am avut cu cine ne înțelege. Și atunci am ales să dăm aceste vaci unor gospodari de condiție medie. Văcuțele se dau gestante și fată la noii proprietari. Până acum au fătat toate, dar numai o singură vițică, restul tăurași. Conform obligațiilor din contract, vițica a fost dată gratis altui agricultor.

Singura vițică din program a apărut în gospodăria Elenei Cojoc, din Panaci. Așa mică, fără coarne și fără semne că ar inunda Panaciul cu lapte, nimeni nu s-a grăbit să o primească în dar. Au fost amatori să cumpere tăurașii, să-i taie și să-i mănânce pe loc, nu și pentru vițelușă, care trebuie crescută după standardele impuse de contract, inseminată artificial, ca să nu degenereze rasa, iar vițelele pe care le-ar făta trebuie și ele date în dar altcuiva, mai departe. Vițica a ajuns în Șaru Dornei, la Dumitru Carpea, șofer pe microbuzul școlii.

Angus, fata tatii

Fără salariul de la școală, Carpea s-ar descurca greu numai cu cele zece vaci de lapte pe care le crește. Teoretic ar fi 200 de litri de lapte pe zi, dar și 1.000 dacă ar fi, tot zero lei înseamnă.

Dumitru Carpea a vrut să-și facă o mică fermă în curte, cu vreo 20 de vaci de lapte. A împrumutat 7.500 de euro de la bancă să-și ia instalație de muls, tanc de răcire, o cositoare și să extindă grajdul. Dar firma căreia îi vinde laptele nu i-a dat banii la timp, așa puțini cum erau. A trebuit să vândă cinci vaci ca să achite ratele la zi, altfel banca îi lua totul. Acum e sclavul acelui credit. Dă câte 310 euro pe lună. Echivalentul a peste 2.500 de litri de lapte. Bani pe care îi tot împrumută, așteptând să primească de la firma colectoare plata pentru laptele vândut în ultimele șase luni.

Povestindu-și necazurile lui, necazurile tuturor agricultorilor de la munte, Dumitru Carpea scarpină în frunte văcuța neagră, Angus, care sta cuminte la mângâiat ca o pisică și din când în când mai răsucește cu limba un șomoiog de fân.

– Când am văzut că nu merge cu laptele, am zis să încerc și cu văcuța Angus, poate cu carnea o să ies mai bine, mai ales că în România nu se cresc vaci de carne. E hrănace tare! Mănâncă toată ziua ca un purcel, se cunoaște de la o zi la alta cum crește. Nu e pretențioasă deloc, mănâncă orice, e rezistentă la frig, la boli… Nu știu de ce, când am adus-o, vecinii nu au fost curioși nici să vadă cum arată. Cred că nici eu nu o luam dacă nu eram la ananghie, c-așa-i omul cu obișnuințele lui, greu se urnește… Dar acum aș ține-o și numai pentru cât îi de frumoasă.

Omul își tot laudă vaca, o scarpină între coarne și din „fata tatii“, „văcuță“ și „fetișoară“ n-o mai scoate. De dragul ei s-a hotărât șoferul Dumitru Carpea să se înscrie la un curs de zootehnie la FAMD. E singurul amator după mult, mult timp.

(Publicat în „Jurnalul Național”, 29/30 aprilie 2010)

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!