Păsărică e băiat de București. Tânăr, zdravăn, fățos; de isteț, îi zbârnâie mintea. Dar parcă n-ar ști pe ce lume trăiește. Țara e plină de șomeri, e omor pe un loc de muncă. Și el ce face? Ăștia de la Concordia l-au învățat o meserie, i-au găsit cu greu un loc de muncă: și el, în loc să țină cu dinții de postul ăla, se duce prima zi la lucru și a doua zi nu se mai duce!
– Mircea, nu cred că nu pricepi ce se întâmplă în jurul tău. Iartă-mă că-ți spun asta, dar eu cred că ești doar puturos!
– Păi… Dar cum vreați să mă duc, domnu’ reporter, dacă n-am avut bani de metrou? Eu am vrut să mă duc, da… na! – așa, pe jos? Sau să fac blatul? Și dacă mă prinde, de unde să plătesc eu amenda?
Ia te uită! Mircea Păsărică, băiatul care a fugit de mic de acasă, trăind după aia ani de zile pe străzi, dând cu jula într-o parte și-n alta, are deodată o iluminare civică și morală și nu face el un blat până la serviciu!
Domnul și doamna Păsărică, ăi bătrâni, erau amândoi fruntași pe ramură. La băut. Băiatul pica mereu la mijloc, înhăța câte o chelfăneală de fiecare dată când ai lui se îmbătau și se băteau ca chiorii. A fugit de acasă pe la șapte ani. După trei zile de foame s-a predat la o casă de copii. A rezistat traiului decent și învățăturii doar până în clasa a cincea. A fugit de la cămin, s-a întors acasă. Dar acolo n-a mai găsit nimic: taică-su pierduse totul la barbut și devenise boschetar. Maică-sa, înțărcată parțial, plecase cu altul. Mircea a luat în primire niște străzi din București și a devenit fiul lor și al ploii. Pe la optsprezece ani s-a târât cu ultimele puteri până la Concordia. Ușa i s-a deschis și lui.
Reportaj gata citit
Păsărică și alți guguștiuci
Lectura, efectele și montajul: Viorel Ilișoi
Muzica: Kevin MacLeod
Acum are douăzeci și trei de ani. În șase ani și-a completat opt clase, s-a calificat întâi ca patiser, apoi ca brutar – la Școala de Arte și Meserii a Concordiei. Pe 2 iulie 2012 a început munca la fabrica de pâine Titan. Pe 3 iulie nu s-a mai dus.
– Dar de ce n-ai venit la mine să-mi spui că n-ai bani de metrou, hăbăucule?! – intervine supărat instructorul Lucian Biru. Găseam noi o rezolvare. De ce n-ai împrumutat doi lei de la un coleg?! Nătărăule! Tu crezi că după ce ți-am găsit un job… Băi, eu am umblat pentru tine cu săru’mâna pe la toți, m-am milogit, mi-am pus obrazul… Au intervenit și cei din conducerea Fundației, de la Viena, cu telefoane, cu rugăminți… Și oamenii ăia de la Titan au zis: noi dăm afară angajați de-ai noștri cu vechime, meseriași buni, harnici, că e criză, da’ hai să-l angajăm pe băiatul ăsta, să-i dăm o șansă… Tu crezi că oamenii ăia te mai primesc înapoi după ce tu de a doua zi nu te-ai mai dus la lucru? Ce-a fost în capul tău? Te-ai culcat seara liniștit știind că a doua zi nu ai cu ce să ajungi la serviciu!
– Nu m-am gândit… Nici nu știam că nu mai am bani. Dimineața, când să mă duc la muncă, hopa! buzunarele goale! Eu am vrut să mă duc, dar…
Mircea stă răsturnat pe fotoliu, cu brațele în lături, parcă plictisit. Discuția asta oarecum de familie, în prezența unui străin, îl irită vădit. Tot încearcă să găsească o scuză. De data asta îl întrerup eu. Jumătate în glumă, jumătate în serios.
– Dacă îți doreai mult să ajungi la serviciu, te porneai pe jos și găseai în drum doi lei sau o cartelă de metrou. Dar dacă tu nu vrei, nici Dumnezeu nu te ajută. Nu citești din astea pe Facebook? Uite, am fost și eu în situația ta. Era cu câteva zile înainte de salariu, rămăsesem fără un leu. M-am trezit mai devreme si am luat-o pe jos spre redacție. Din Militari, la Casa Scânteii. Și după nici un kilometru am găsit pe jos o hârtie de o sută de mii…
Mă privește neîncrezător. Îl rog pe Păsărică să mă asculte puțin, că-s mai bătrân și trecut prin multe. Poate-poate se prinde ceva de el, îmi zic.
– Am crescut și eu la casa de copii. În anii ’80. Ne venea totul pe țeavă de la stat. Aveam bucătari care ne puneau mâncarea sub nas, spălătorese care ne spălau hainele, croitorese care ni le cârpeau, femei de serviciu care măturau în urma noastră. Noi nu făceam nimic. N-am prăjit niciodată un ou, nu ne-am spălat niciodată hainele, nu ne-am reparat singuri încălțările – că aveam și cizmar la casa de copii; nu ne-am cumpărat singuri o batistă măcar… Când ieșeam de acolo nu știam să punem două paie în cruce. Stăteam cu limba-n gură la poarta căminului, ne uitam într-o parte și-n alta și nu știam încotro s-o apucăm. Eram handicapați. Dar aici, acum, e cu totul alt sistem. Voi ați fost învățați să faceți de toate: igienă, gătit, spălat, lucrurile astea mărunte care vă ajută să vă întrețineți, care vă fac eficienți. Și v-ați calificat într-o meserie, dacă nu chiar două. Cineva de aici vă ia de mână și vă duce la un job, ceva ce n-au nici atâția absolvenți de facultate, care…
Păsărică îmi taie avântul pedagogic:
– Lăsați poveștile, domnu’ ziarist. Alea erau alte vremuri. Nu știți cum e acum. Păi, eu sunt brutar, da? Și ăia m-au pus să mătur, să împing cărucioare, să crestez franzelele cu cuțitul!
Nu li se poate ierta asta celor de la fabrică de pâine Titan. Ar fi trebuit să-l pună pe băiat la făcut pâine din prima zi de muncă și să-i dea și cheile fabricii. Iar un salariu de 1.250 de lei în mână, mai mare decât al unui profesor, după tăierile lui Boc, e prea puțin pentru un debutant în brutărie. În Mircea, care vrea din prima zi postul cel mai bun și salariul cel mai mare, spumegă ori nerăbdarea unei generații, ori pur și simplu lenea.
Pe Păsărică l-am întâlnit chiar în ziua când chiulise de la serviciu. Parcă scria pe fruntea lui că nu-l trage ața la muncă. Felul cum stătea pe fotoliu, într-o nepăsare vecină cu abulia, îl recomanda mai degrabă ca pe un client al teraselor, un tăietor de frunze la câini. L-am căutat după vreo lună de zile ca să văd ce s-a mai întâmplat cu el. Nu mai era la Fundație! Am aflat că plecase de tot; se mutase la prietena lui, o femeie mai în vârstă decât el, cu un copil. Nimeni nu mai știa nimic de el. L-am căutat la fabrica de pâine. Nu mai lucra acolo. Fusese iertat și reprimit după prima zi de chiul. Dar el a făcut-o lată din nou. Așa că a fost dat afară.
Fundația Concordia are un program numit „Uși deschise“. Aurolacii, boschetarii, cerșetorii pot veni între anumite ore să se spele, să se schimbe cu haine curate, să mănânce, să tragă un pui de somn Cu zece ani în urmă, Florin Ovidiu Ganea a venit la centrul „Sfântul Lazăr“ să facă un duș. Și a rămas.
Îl vizitez în casa „Sfântul Paul“, unde stă acum. E un mic bloc în care locuiesc tinerii care au un loc de muncă și își pot plăti chiria de 100 de lei pe lună și întreținerea – încă 100 de lei. Nu-i place că-l trag de limbă. Stă ca pe ace și își tot freacă periuța din vârful capului.
Are 27 de ani, dar pare un adolescent. Viața de cerșetor în Mediaș, apoi în București, nu l-a însemnat adânc. A dus-o bine din plinul mâinii întinse. Părinții i-au dat învățătură simplă și sănătoasă: „Niciodată să nu furi! Să ceri!“ De muncă nu i-au spus nimic.
Dar la Fundație trebuie să muncești – dacă nu umbli la școală. Nu primești nimic pe degeaba. Trebuie să înveți să te descurci singur de la un moment încolo. Florin a lucrat întâi la o firmă de curățenie. Un post corespunzător celor șapte clase ale sale, mai mult pe hârtie. Învățatul fiind tot un fel de muncă, n-a avut o relație apropiată cu cartea. Dădea cu aspiratorul la hotelul Marriott. Nu i-a plăcut, că avea un program strict. Pe urmă a intrat la un atelier de făcut șlapi. Nici acolo n-a făcut mulți purici, că nu-i plăcea cum miroase prenadezul. Foarte bine, fiindcă „prelandezul“, cum zice Florin, dacă-l tragi pe nas, te amețește ca un drog. Și n-ar fi vrut, Doamne-ferește, ca din cauza serviciului să ajungă la heroină sau alte prostii și mai periculoase. A tot sărit din slujbă în slujbă – una mai necalificată decât alta. În zece ani de hămăleală n-a pus un ban deoparte, deși asta e una din obligațiile celor cazați în locuințele sociale ale Fundației. Îl costă mult creasta aia udată cu gel la rădăcină, tricoul alb mulat pe bust, toate metalele care îi zornăie la mâini și la urechi; și ieșirile, ca băieții, la terase. Dese.
– Acum sunt ziarist. Leg pachete de ziare la tipografie și le încarc în mașină.
Tocmai a întârziat la serviciu. Talentul pedagogic mă chinuie și de această dată. Lui i-i dau ca exemplu pe doi frați gemeni, cu sindrom Down, care lucrează la un hypermarket. O dată n-au lipsit de la muncă! Și când unul din ei a răcit și a trebuit să meargă la doctor, celălalt frate a dat o sută de telefoane. Mereu li se pare că întârzie autobuzul când vin la muncă și sună în fiecare dimineață de o sută de ori ca să anunțe. Și își cer scuze, și plâng… Atâta se agită, de parcă Pământul s-ar opri în loc dacă ei nu ajung la timp să pună gogoși în cutie. La început, asta aveau de făcut acolo: să pună câte patru gogoși într-o caserolă de plastic. Dar nu reușeau de fiecare dată. Să numere până la patru era prea mult pentru retardul lor mental. Și atunci un om cu sufletul mare a făcut o schimbare radicală în marketingul gogoșilor: se vând în caserole mai mici, de două bucăți!
– Păi, ce, eu sunt handicapat?
Salvezi un om, salvezi o lume
- Omul fără amintiri
- La cerșit, ca să bea tata
- Printre ciudații cu plămânii în afară
- Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
- Libertatea, ca un abur de mâncare
- Cu mâna întinsă la Dumnezeu
- Dintr-o închisoare în alta
- Patimile după Costel
- Rătăcit între Biblie și Codul Penal
- Frați buni, de mamă și de Facebook
- Și pâinea l-a făcut liber
- Băiatul care aduce pizza
- Cimitirul de pe perete
- Păsărică și alți guguștiuci
- Fratele de pe mâna dreaptă
- Secretul fraților gemeni
- Viața amară a unui hoț de dulciu
- Libertate, haine grele
- Un continent de speranță
1 comments
Am avut, cu multi ani in urma, ocazia sa ajung, in interes de serviciu, la o casa a Fundatiei Concordia… Felicitari pentru articol!