Poate că a fost obraznic, zice. De asta l-au luat părinții americani de-o halipă și zvrrr! cu el, peste ocean, până-n Slobozia. Dar în ce fel a fost obraznic, iarăși nu știe. Sau poate nu le-a mai plăcut de el. Regula asta: dacă nu-ți place marfa, dacă nu corespunde, atunci o dai înapoi – e mai nouă în comerțul nostru; cu copiii adoptați era valabilă de prin anii ’90: se dădea comandă de unul, era ales din poză sau direct din stand, că erau pline căminele, și, dacă prezenta anumite inconveniente, se returna.
Când au fost înfiați frații Stupu, a venit la ei în cameră directorul căminului din Slobozia și le-a spus să se îmbrace. „Hai cu mine, jos! Ia stați voi frumos aici, lângă tufiș, să arătați frumos“. Le-a făcut poze și i-a filmat. „Vorbiți puțin între voi! Așa! Alergați! Râdeți!“
Aveau opt ani băieții atunci. Terminaseră clasa întâi. Au înțeles că pozele și filmele sunt pentru o tanti și pentru un nenea care vor să fie mama și tata lor. S-au bucurat. Toți copiii de la orfelinat își doreau să aibă într-o bună zi o mamă și un tată. Iar ei, ce noroc!, erau doriți de niște părinți din America! Le părea bine. Cel mai mult se bucurau că vor zbura cu avionul – directorul le-a spus și asta. În Slobozia nu venea niciodată niciun avion. Nu văzuseră decât în cărți și la televizor.
Reportaj gata citit
Fratele de pe mâna dreaptă
Lectura, efectele și montajul: Viorel Ilișoi
Muzica: Kevin MacLeod
– În altă zi – își amintește Constantin Stupu – a venit iar directorul Neagu Alexandru și ne-a spus să ne îmbrăcăm. Ne-a luat la el acasă. Am plecat cu mâinile goale, ne țineam de mână ca la școală. Am dormit la director. Dimineața el ne-a dus la un aeroport și ne-a dat în primire la un om care era din America și ne-a înfiat el, adică tata adoptiv.
– V-ați mai văzut până atunci?
– Atunci l-am văzut prima oară. Era cam bătrân așa… Ne-a suit în avion și ne-a dat bomboane. Nu vorbea nimic cu noi, că nu știa românește, nici noi nu știam englezește.Vorbeam numai eu cu Vasilică.
– Și ce vă spuneați?
– Nu mai știu.
Nu-mai-știu ăsta e o poartă de fier pe care Costel o trântește în urmă când se retrage în fortăreața lui interioară. Nu zice că o întrebare îl înțeapă într-o rană ascunsă, nu spune că nu vrea să răspundă, că n-are chef, că îl enervează, zice: „Nu mai știu!“.
Adevărul e că știe prea bine și ce a vorbit cu fratele lui în avion, știe și de ce americanii l-au trimis înapoi la cămin. Aveam să mă conving de asta peste o săptămână, cotrobăind prin arhivele casei de copii din Slobozia, unde Costel a crescut. De la doi ani, nu de la patru, cum știe el. Așa scrie în dosar. Maică-sa i-a zis că l-a dat de la patru ani la cămin, poate ca să mai subțieze puțin vinovăția față de copii. Adică, vedeți, dragii mamei, m-am chinuit totuși până la patru ani cu voi, nu v-am părăsit nici din prima zi, nici după doi ani!
Se scarpină, își mai aprinde o țigară. Pentru nenorocitele astea de țigări a îndurat cele mai neomenești umilințe la închisoare. Fiindcă lui, într-un an de pușcărie, nu i-a trimis nimeni, niciodată, un leu de cheltuială sau un pachet, ceva. Nu l-a vizitat nimeni, niciodată. Exact ca la cămin. A mâncat și bătaie în locul altora, a muncit pentru alții, a făcut și masaje și lucruri pe care nu le spune, le trece într-un cuprinzător și tenebrous „câte și mai câte“: și totul pentru țigări. Când trage fumul în piept, cu atâta poftă!, parcă te aștepți să se îndoaie spre el copăceii de pe lângă foișorul în care stăm de vorbă.
– Din America îți amintești ceva?
– Mama aia era mai tânără decât bărbat-su. Și mai frumoasă. Îi chema Truelson și nu mai știu cum. Ne-a schimbat și nouă numele, ne chema Truelson Constantin și Truelson Vasile. Stăteam într-o casă mare, cu etaj și cu curte. Nu mai știu în ce oraș… Mâncam dimineața… pe urmă mergeam la un fel de grădiniță. Mama aia ne-a dat câte o carte. Trebuia să învățăm niște cuvinte: cum se spune la pisică, la cățel, la casă… Am învățat puțină engleză. Înțeleg dacă îmi spuneți ceva, dar nu pot ca să vorbesc. În weekend mergeam toți la plimbare cu o mașină mare. Mergeam prin oraș, la zoo, la cumpărături, la cofetărie… Mai aveau încă trei copii, tot așa înfiați. Noi doi eram mai mici. Ne jucam toți…
– Zici că nu știi de ce ai fost trimis acasă. Dar cum a fost la despărțire mai știi? Ce ți-au spus părinții adoptivi?
– Nu mai știu ce mi-au spus. M-a dus soțul ei la aeroport cu mașina. M-a pus să mă pup cu Vasilică. El a rămas în mașină și pe mine m-a dat la un om care m-a adus cu avionul în România.
A revenit în țară cum a plecat: cu mâinile goale. Nu are nici măcar un nasture din America. Doar nostalgia permanentă a raiului de acolo, dorul de fratele rămas. Fratele pierdut. Uneori, seara, în celula plină de gândaci, când plânsul îl strânge de gât, când așteaptă somnul ca pe o izbăvire, Costel evadează așa: se gândește că nu stă întins pe patul de pușcărie, scărpinându-se de râie până dă sângele, ci că e el în locul lui Vasilică, în America, plimbându-se cu mâinile în buzunare pe un bulevard inundat de lumini ori gonind cu o decapotabilă pe un drum drept, într-un peisaj nesfârșit. Chiar așa, cine și-ar da seama că nu e Vasile băiatul ăla, ci el? Doar sunt gemeni, seamănă perfect!
Pentru Costel, uneori el și fratele lui nu sunt doar gemeni identici. Uneori sunt una și aceeași persoană. Mirajul fratelui din America nu-i dă pace.
– Dorința cea mai mare a mea este să mă duc la București și să caut pe la avocați, pe la Protecția Copilului, peste tot, ca să-l găsesc pe fratele meu. Mi-a zis cineva că dosarele astea sunt secrete, dar poate am noroc, poate mă înțelege careva omenește. Poate scrieți la ziar și vede Vasilică pe Internet și mă caută el pe mine.
Visul ascuns al lui Costel este că Vasile de pe mâna lui dreaptă îl va găsi și îl va chema la el, în America. Numai așa ar scăpa din cloaca asta, din șuvoiul de mizerii care l-a împins spre pușcărie. Nu se gândește nici o clipă că poate Vasile Truelson are viața lui acolo și n-ar vrea să vină Costel din pușcărie să i-o tulbure. Nu. Cu siguranță, așa cum el are Vasile pe mână, Vasile are Costel. Vasile se gândește la dânsul.
Fuga la Slobozia, la Direcția Județeană pentru Protecția Copilului. Hârtiile spun puține lucruri despre frații Costel și Vasile, cât au fost la centrul de plasament. Iar despre adopție – nimic. Legea a pus lacăte grele pe dosarul lor.
Dosarul de orfelinat al lui Constantin Stupu vorbește cumva pe altă voce decât gura lui Constantin Stupu. El și-a rescris trecutul pe ici pe colo, în gând. Cu asta s-a ocupat în cinci luni de arest preventiv și un an de închisoare. A rescris, totuși, cu sinceritate. Costel este printre puținii deținuți de la Tichilești închis cu temei. Ceilalți sunt cam toți nevinovați. Așa își rescriu ei în cap realitatea.
Ovidiu Necula, șeful Centrului de Plasament, îl știe bine pe Costel. Spune că frații Stupu au fost înfiați de americani în martie 2000. Costel a fost adus înapoi patru luni mai târziu.
– Dar de ce?
– Pentru că nu se înțelegea cu fratele lui geamăn. Îl bătea mereu. Era extrem de dificil, de violent. Părinții adoptivi au crezut o vreme că se vor descurca. Și s-au tot chinuit cu el. Până când Costel și-a atacat fratele cu cruzime. Cu furculița!
Salvezi un om, salvezi o lume
- Omul fără amintiri
- La cerșit, ca să bea tata
- Printre ciudații cu plămânii în afară
- Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
- Libertatea, ca un abur de mâncare
- Cu mâna întinsă la Dumnezeu
- Dintr-o închisoare în alta
- Patimile după Costel
- Rătăcit între Biblie și Codul Penal
- Frați buni, de mamă și de Facebook
- Și pâinea l-a făcut liber
- Băiatul care aduce pizza
- Cimitirul de pe perete
- Păsărică și alți guguștiuci
- Fratele de pe mâna dreaptă
- Secretul fraților gemeni
- Viața amară a unui hoț de dulciu
- Libertate, haine grele
- Un continent de speranță
