Niște țațe

(Țațelor mele dragi)

Nu știu unde se duc cuvintele când mor. Nu știu ce le face să se desprindă din vorbirea noastră ca frunzele de copac. Alunecă în uitare, apoi în dicționarele de arhaisme și mor. Putrezește înțelesul în ele. La un moment dat, când sunt răscolite din colbul scrierilor vechi, nu mai știu decât inițiații ce înseamnă, ce au însemnat cândva. Nu-mi rămâne decât să accept explicația lui Borges, care spunea undeva că limbile mor ca tot ce e construit de om, și numai limba munților sau a stelelor ar dăinui veșnic, dacă munții sau stelele ar vorbi. Și poate nici aceea.

Nu știu nici de ce cuvintele se satură uneori de sensul lor și îl leapădă, cum se dezbracă de cămașa lor crisalidele, devenind altceva. Aș putea să întreb un lingvist, sau un poet, căci poeții au răspuns la orice, dar prefer să păstrez fiorul continuu al mirării că se întâmplă așa. Mă lipesc intim de naivitatea mea.

Dintre cuvintele copilăriei mele, nu atât de îndepărtată în raport cu durata de viață a unui cuvânt, mi s-a făcut dor deodată de „țață“. De cuvântul ca atare, cu sonoritatea lui dulce, ca a suptului la țâță, de „a“-urile lui dolofane, de tot universul, astăzi stins, din silabele lui surori. Mi s-a făcut dor când l-am auzit la televizor pe un politician zicându-i altui politician, o femeie, „țață“. Și, în gura lui, cuvântul dulce din copilăria mea a plesnit ca un bici, iar din șfichiul gros au sărit bale.

Dar unde sunt cuvintele de altădată?

Țață era mama. Vecinii, neamurile, toți îi ziceau țață. Puteau foarte bine să-i spună simplu, pe nume: Ileana. Sau: fa Ileană. Că nici „fa“ nu era de ocară. Dar ei îi ziceau țață pentru că mama era o femeie respectabilă și nu i se puteau adresa doar cu numele. Cu numele gol. Ba, mai mult, numele și apelativul se contopiseră într-un singur cuvânt: Țațaileana. Asta îi conferea mamei o nouă identitate, cu particula de politețe intrinsecă. Când m-a întrebat învățătoarea cum o cheamă pe mama, am spus: Țațaileana. Și sora ei, țața Ana, devenise Țațana, pentru toți din sat, scutindu-i astfel de scoaterea pălăriei ori de o plecăciune. Chiar și sora cea mai mică a mamei, țața Catinca, s-a bucurat de acest botez de stimă, cu toate că numele ei nu se lega bine de apelativ: Țațcatinca. Sau Țațca, mai simplu.

Când s-a mutat din sat la oraș, mama n-a mai fost Țațaileana. În bloc a devenit coana Lenuța. Așa-i ziceau vecinele. Mereau a simțit asta ca pe o decădere sau măcar ca pe ceva nefiresc. Cuvântul „țață“ nu mai avea aceeași putere când îl scoteai din sat. Își pierdea forța ca Anteu desprins de pământ. În pielea lui fină, cu parfum de busuioc, orășenii îndesau dispreț și insultă.

Respectul, pe atunci, se învăța. Eram obligați să le spunem tuturor celor mai mari „țața“, „nenea“, „bădia“, „dumneata“. Chiar și surorilor și fraților. Așa era frumos. Dacă nu-i spuneam „țața Lucica“, soră-mea cea mare îmi dădea una peste gură. Dacă azi i-aș spune azi „țața Lucica“ mi-ar da una peste gură. Bădia Nicu, fratele mai mare, e azi doar Nicu. Nu știu când am încetat să le mai spun așa. Nu știu când au încetat să mai pretindă să li se spună așa.

Constat că în timpul vieții mele a murit un cuvânt. Dar moare cuvântul, sau moare în noi puterea de a-l face să existe? E atât de banal să spui că azi oamenii se respectă mai puțin, e atât de uzată explicația asta superficială! Dar e înfricoșător de adevărată.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!