Un sat se pregătește să moară

La numai 30 de kilometri de Focșani, capitala provinciei europene Vrancea, te prăbușești în timp, un hău de secole, când ajungi în satul Piscul Reghiului. De lumină electrică și de asfalt nu s-a pomenit pe-aici, iar oamenii nici nu știu toți cine este președintele țării.

Un telefon mobil fără semnal este cel mai înalt semn al civilizației. Domnul Marian Pepene, un cioban de la câmpie, trecut de 40 de ani, tocmai și-a găsit de câteva zile nevastă de-a doua în sătucul din Munții Vrancei și a adus cu el acest extraordinar aparat pe care din două în două minute îl tot scoate din buzunar, formează un număr și îl duce la ureche.

– N-are semnal decât la floare, o liniuță – se scuză omul.

Adică trebuie să stea fix în dreptul mușcatei din fereastră ca să poată da un telefon. Iar dacă Săftița lui mută ghiveciul, se poate ca minunatul aparat să nu-i folosească la nimic.

Cum e iute de picior și meseria îl poartă prin toate viroagele și pe toate culmile, domnul Pepene știe locurile unde telefonul învie. Iar acum, în loc de Tunata ori Malu cu Sare, locurilor le spune O Liniuță, Două Liniuțe și chiar Full, mai sus, spre Năruja. O dată la câteva zile, când coboară după cumpărături în comuna Reghiu, cale de vreo șapte kilometri, încarcă telefonul la rude. Poate are treabă, poate îl așteaptă nevasta cu sare, ca să pună de mămăligă, el n-are ce face și trebuie să stea lângă telefon până se umple.

Săftița lui Pepene este fata cea mai mică a lui moș Fănică Lepădatu. Ea singură, din cei opt copii ai bătrânului, a rămas în Piscul Reghiului să aibă grijă de bătrâni, dar acum că s-a întrolocat cu Marian va pleca și ea după bărbat, la șes. Ar vrea să-i ia și pe părinți cu  dânsa la noua casă, dar bătrânul nu se dă urnit.

– Nu plec, domnule, de-aici, până nu moare baba, spune Moș Fănică. După ce închide ea ochii, poate m-oi așeza și eu la Săftița, dacă nu m-oi duce și eu repede după babă.

Moș Fănică are 84 de ani. S-a născut, a crescut și a trăit în sătucul ăsta de munte. Necolectivizat.

– Barem, dacă se făcea și aici colhoz, pe coada colectivizării venea și oleacă de civilizație. Zic unii. Dar nu știu ce spun. Lasă așa, e mai bine că n-a venit.

Mai departe de Focșani n-a fost niciodată, că nici la armată nu s-a obosit nimeni să-l caute prin sălbăticia asta. El tot aștepta ordinul, că i-ar fi plăcut să iasă în lume, dar n-a venit. Așa a scăpat și de război, despre care a auzit după ce s-a terminat, când au venit comuniștii în sat, cu puști și cu mitraliere, să caute niște partizani ascunși, cică, pe-acolo. De parcă s-ar fi putut ascunde cineva în sat.

– Aici ți vede câinele din ogradă de pe celălalt munte. Ce să ascunzi? – se întreabă moșul. Numai stuchitul în gură, dar și pe aista ți-l vede toată lumea dacă nu-l păzești bine.

Cât de greu ar fi trăit, acum totul e însutit mai greu fiindcă bătrânețea l-a ros, a ajuns o mână de om, abia se vede dintre găini. În plus, și sufletul i-a cam îmbătrânit de când Constantina, femeia lui, a căzut la pat iar el trebuie să aibă grijă de dânsa ca de un copil mic.

Bătrâna zace la pat, nemișcată, de paișpe ani. S-a întâmplat atunci că o noră de-a ei a făcut infarct și i-a murit în brațe. Aici așa mor oamenii: odată cad în mijlocul ogrăzii, sau îi ia moartea în somn, fiindcă nu obișnuiesc să se ducă la medic, nici nu știu ce boli au. Iar când mor sunt înmormântați altfel decât ceilalți creștini, adică se face întâi praznicul, cu mortul alături, se dau pomenile, și abia pe urmă se duc toți cu sicriul la cimitir. Fiindcă iarna nu se poate ajunge decât pe jos în sat, iar vara numai cu căruța, și fiindcă cimitirul e în Șindrilari, la opt kilometri. După îngropământ neamurile din alte sate se duc pe la casele lor, pe lumină, cât se mai văd cărările prin pădure.

– De la sperietura aceea, continuă moș Fănică, dar și de la durerea ei, când a văzut că a murit nora Arsinia, la care ținea tare, baba mea a înțepenit. Pe loc. Și de atunci nu s-a mai dat jos din pat. La spital n-am dus-o, că ce să-i facă doctorii la așa caz? După vreo doi ani a venit o doctoriță pe aici, a văzut-o și a zis și dânsa că n-are nimeni ce-i face. Nici nu trebuie să fii doctor ca să îți dai seama de asta. Acum eu sunt dator s-o îngrijesc până în ultima zi, cât a ține-o Dumnezeu, că e femeia mea, încheie moșul și întoarce capul în vânt. Iar vântul, prietenos cu omul muntelui, îi zvântă repede lacrimile din ochi.

Când i se mai domolește tremurul din glas, moșul își cere iertare că nu mă poate primi în casă. Într-o cameră zace bătrâna lui și acolo e ceva ce nimeni n-ar trebui să vadă. Nu intră nimeni, numai el și Săftița. Iar în cealaltă cameră tocmai a dihocat un pat și îl întocmește la loc, e deranj mare.

Toate casele din Piscu Reghiului sunt la fel: cu două odăi, o tindă și cerdac. De sute de ani, așa se fac casele aici și nimeni, niciodată, n-a construit și după alt tipic. În casele astea trăiau și câte zece suflete.

Acum în Piscu Reghiului totul e îmbătrânit și într-o rână. Și casele, și oamenii. Prin ’90 erau patruzeci de case locuite. Acum mai sunt cinșpe, unele cu câte un singur suflet, un bătrân bântuind ca o arătare prin bătătură, și toate-s crăpate pe la colțuri, fiindcă pământul de sub ele se duce încet la vale, casa se duce într-o parte, acoperișul în alta, la unele vezi câte un perete căzut și prin spărtură zărești câte o vacă rumegând la iesle, la altele geamurile stau câș, cerdacul e crăpat, gardurile-s de mult căzute la pământ și nimeni nu le mai ridică la loc.

Până astă-vară oamenii din Piscu încă mai măcinau porumb la râșnița de piatră a lui moș Fănică Lepădatu.

– Acum am destituit-o, zice moșul. Măcinăm în Șindrilari sau cumpărăm făină gata măcinată.

Râșnița făcută de bunicul lui Ștefan Șt. Lepădatu pe la sfârșitul secolului 19 zace acum desfăcută, piatră peste piatră, sub un copac în spatele casei.

– Râșnița merge, că piatra nu se strică, nu iese din garanție, dar cine mai are putere în tot satul ca s-o învârtă? Când e drumul înfundat și nu se poate merge la moară, o pun la loc și macin la dânsa. De câte-un pui de mămăligă încă mai am putere, se laudă bătrânul.

Își mai dă putere cu câte un păhărel de rachiu. Și rachiul și-l face singur, la un cazan mic, de tuci, cu capac de lemn. Îl suie pe pirostrii –„chirosteie“ zice el –, îl umple cu borhot de perje, pune capacul de lemn și-l pecetluiește cu mămăligă frământată cu cenușă, ca să nu răsufle, pe urmă dă foc tare dedesubt și rachiul se alege atunci din carnea putrezită a perjelor, urcă prin serpentina de aramă și după ce se răcește într-o putinică cu apă de la părău picură limpede și plin de putere în butelcuță. Cazanul e acolo, sub șopron, de când se știe moșul pe lume. Cam tot ce e pe lângă casă e vechi, sunt lucruri rămase de la tatăl lui, de la bunei, lucruri făcute parcă să dureze cât munții. Din lemn, din piatră, din lut, din fier, din ceea ce muntele nu le-a dat oamenilor, cum se spune, ci a lăsat să i se ia.

O schimbare în viața lui moș Fănică și a satului era să se întâmple când unul dintre băieții lui i-a adus din Italia un generator de curent, pe benzină. A dracului șmecherie, mergea! Când s-a aprins becul în casă, o lumină mare s-a scurs pe toată valea, moșnegii au ieșit din case și s-au uitat spre geamul lui Lepădatu ca la steaua Buneivestiri. Atât: câteva clipe de lumină, pentru prima oară în istoria satului, apoi mașinăria a început să tușească și s-a oprit, flăcările plăpânde ale lămpilor au înmugurit iar în întuneric. Și de atunci n-a mai mers niciodată.

Moșul își aduce cu părere de rău de acel moment magic. N-a fost să fie. Își aduce din casă un fluier și vrea să-i zică o doină, ceva de jale. Dar fluierul, uscat de atâta necântare, e crăpat și scoate prin despicături țipete ascuțite de jivină biciuită. Dar moșul nu se lasă. Înfundă crăpăturile cu scuipat și din fluierul din lemn de prun, și el vechi cât satul, începe să curgă o doină, un fel de bocet care umple munții. Zice că așa a înfruntat el singurătatea în cătun: cu fluierul, cu icoana și cu opaițul sau, mai nou, cu lampa. Și aproape că nici nu și-a dat seama când a îmbătrânit.

La celalălt capăt al vieții, Maricela Lăbunț, o fetiță de opt ani, înfruntă și ea, în felul ei, asprimea traiului în satul de munte. Iat-o, o mogâldeață înotând prin noroiul amestecat cu gheață, pe uliță – mai degrabă o cărare ceva mai lată. Vine de la școală. Ea e singura elevă din sat. Mai are o soră la grădiniță. Alți copii nu mai sunt în Piscu. Se duc în fiecare zi la școală, pe jos, șapte kilometri dus, șapte întors, prin pădure. Școala din comună are un microbuz și un Aro, dar astea nu pot ajunge în sat nici vara, dărămite când e zăpada sau noroi. Numai mașinile 4 X 4 se pot încumeta spre Piscu și numai când e drumul uscat. De altfel, și eu a trebuit să las mașina redacției în fața Primăriei și să urc pe jos, călăuzit de un localnic. Așa că fetițele frământă zilnic glodul până la școală și înapoi. Nu se tem de animale. Umblă niște mistreti pe-acolo, fac stricăciuni prin păpușoii împrăștiați pe niște petice de pământ, iarna umblă pe la coșare, dar nu se dau la om. Uneori, mai ales iarna, când pleacă din sat pe întuneric ca să ajungă la 8 la școală, tatăl lor, Răduț Lăbunț, le însoțește o bucată de drum. El umblă cu boii prin pădure, trage câte un buștean până jos, în Șindrilari, îl vinde și rămâne cu 10-20 de lei pe zi.

Din asta trăiesc oamenii aici: au păduri și vând lemne. Mai au pământ la șes, la 40-50 de kilometri, primit de străbunicii lor după primul război mondial, și îl arendează. Iar cei mai în putere îl lucrează singuri. Când e de prășit sau de cules, se duc la câmp cu căruțele și rămân, trăind în căruțe, până termină treaba.

Toată truda lui Lăbunț e pentru fetele lui. Să le cumpere mâncare, haine și gaz de lampă. Un copil din vârful muntelui n-are nevoie de mai multe.

– Gazul e cel mai important, zice Răduț Lăbunț. La vremea asta de iarnă fetele pleacă pe întuneric și vin pe întuneric. Trebuie să aibă gaz în lampă ca să vadă să se îmbrace, să-și facă temele. Vreau să învețe și să plece de-aici, să trăiască omenește în altă parte.

Și zgâtia de Maricela învață pe rupte. Are numai „Foarte Bine“ în carnet și nu lipsește niciodată de la școală. Când chiar nu se poate merge pe jos, când glodul sau omătul o înghit pe drum, copila rămâne la o rudă, pe lângă școală, și tot nu pierde vreo zi. Când fetițele ajung acasă, bunicul lor, Nicolae Lăbunț, le smulge din glod, le curăță încălțările și le dă să mănânce. Apoi Maricela își aprinde lampa și își face temele. N-are când să se joace, fiindcă drumul până la școala și înapoi îi mănâncă aproape toată ziua. Numai în vacanțe, când nu e cu vițeii la păscut prin pădure, se învârte cu o bicicletă micuță pe tăpșanul din fața casei și se joacă cu un ceas stricat, legat cu ață de stâlpul cerdacului. Îi spun că aici, în sat timpul pare că stă pe loc fiindcă, uite, e legat de stâlp. Ea se uită la ceas, unul mare, cu cadranul cât turta, cu limbile înțepenite, și râde, spune că odată și odată va dezlega ea timpul: când va crește mare și va ajunge la nod. Vrea să se facă doctoriță la oraș. De asta învață. Și iar râde. Iar când râde pistruii fug, se îndepărtează  unii de alții și fața ei se luminează.

Fetițele lui Lăbunț sunt fetițele întregului sat. Când trec ele spre școală, bătrânii ies în cerdac și le însoțesc din priviri. Le conduc din privire în privire, le predau de la unul la altul până la capătul satului. O casă ici, una la jumătate de kilometru mai încolo. Când au trecut de ultima casă, a mătușii Stanca a lu’ Bouroș, mai au vreo trei kilometri până la școală. De acolo, prin pădure, le însoțesc rugăciunile bătrânei.

– Toți le iubim tare pe fetițele astea, spune mătușa Stanca stăpânindu-și cu mâna dinții de viplă. E mare lucru că merg la școală. Noi, bătrânii, n-avem școală, nu citim. Ș-apoi ne gândim și noi că, iaca, avem urmași aici, poate nu o să dispară de tot satul nostru. Dacă acum a ieșit moda așa, cu învățatul, atunci să învețe.

Stanca Bouroș, când o întreb câți ani are, se bâlbâie. Zice:

– Stai să aduc buletinul.

Vine repede cu actul și mi-l arată. Are 78 de ani.

A învățat două clase. Când era ea mică era o școliță în sat, într-o casă, cu un învățător pentru toți. Când s-a desființat școala și copiii au fost nevoiți să meargă jos, în Reghiu, s-a terminat și cu învățătura în sat. Două clase i-au fost de ajuns să prindă buchea, citea binișor din abecedar, însă cu timpul a uitat. De 70 de ani nu mai citit un rând. Nu e nevoie de așa ceva în satul ăsta de munte, unde tot ce trebuie să știe un om ca să trăiască se învață de la cei mai mari, trăgând cu ochiul și făcând cu mâinile, așa cum furi o meserie.

Până acum câțiva ani mătușa Stanca a avut în casă un radio cu baterii și mai auzea ce se întâmplă pe lumea asta mare construită în chip tainic în jurul cătunului Piscu Reghiului. Și, de altfel, la ce bun să știe ea ce se întâmplă? Fiindcă, a observat dumneaei, întotdeauna totul se întâmplă în altă parte și niciodată nu atinge în vreun fel traiul în Piscu. Nu conducătorii, ci Dumnezeu are grijă de sat. Azi nimeni nu mai are radio în sat. Bateriile sunt scumpe și drumul până la chioșc e lung și greu.

– Era mai bine înainte de război, măcar aveam prăvălie cu de toate în sat, nu trebuia să ne rupem picioarele până în Reghiu pentru un pumn de sare.

Cele patru fete ale Stanchii lu’ Bouroș au făcut câte două, câte patru clase și asta nu le-a oprit să se mărite la șes cu oameni gospodari, să aibă copii frumoși și deștepti și case mari și frumoase, cu lumină și cu toate aparatele electrice.

– Când mă duc la fetele mele, la televizor nu mă uit. Numai prostii se spun acolo, lucruri care nu-l ajută pe om cu nimica. Televizorul e pentru oameni care n-au ce face. Mai mult de două zile nu pot să stau, eu aici sunt obișnuită, cu treaba pe lângă casă.

Mătușa Stanca știe că președintele României e unul Bălcescu. A votat și ea ce i-au arătat niște binevoitori. De Elena Udrea n-a auzit. Nici de Mircea Geoană. Grijile ei sunt altele: patru oi și cinci găini. După ce le dă de mâncare și mai grijește puțin prin casă, nu mai are nimic de făcut. Iese în cerdac și se uită la cer. Un cer senin, parcă sufletul satului s-a ridicat din trupul lui vlăguit și plutește deasupra.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!