Copil fiind, și zăcând la pat, într-o noapte am
deschis ochii și i-am văzut pe mama și pe tata
cum se chinuiau să prindă un fluture care
tot lovea cu aripile în lampă și nu mă lăsa,
ziceau ei, să dorm – căci în liniștea nopții
aripile lovite de sticla fierbinte pocneau
ca niște bice cu șfichi umezit în apă sărată.
Fluturele se făcea când lumină, când întuneric,
iar mâinile alor mei prindeau doar urme de zbor.
– Ileană, ia un batic și prinde-l ca-n plasă, a șoptit tata.
Mama a zâmbit și atunci fluturele bezmetic
a venit înspre zâmbetul ca ei spre o dulce lumină.
Ea l-a cules din aer în pumni, l-a dus cu grijă afară
și l-a așezat ușor pe o rază de lună: Hai, du-te!
i-a zis, iar fluturele s-a îmbrăcat în aur și a plecat.
– Ia uite, s-a mirat mama intrând în casă și ridicând
mâinile către lampă, am praf de lună pe palme.
Cred că în noaptea aceea ai mei
au sădit poezia în mine.
15 noiembrie 2017,
Chișinău- București
