– Uraaa! Uraniu! Avem uraniu! – am început să strig prin redacție fluturând o hârtie cu știri de la Mediafax.
– Acum ai aflat? Uraniu avem de când e pământul, a încercat să mă potolească încruntatul Remus Radu.
– Problema e că începem să nu mai avem. Ăsta e un subiect de reportaj, nu? Ultima mină de uraniu din Apuseni se închide. Îți dai seama ce e acolo, bătrâne? Jale mare, sărăcie, radiații, interese, alcoolism…
– Fugi și scrie!
– Fug. Ia aprobare de la Compania Națională a Uraniului și trimite-mi-o din urmă pe mail.
Remus era șef la secția Reportaj de la Cotidianul. Scria frumos, te vrăjea cu frazele lui grațioase, cu subiectele lui surprinzătoare. Îl consideram cel mai bun și nu mă feream să îi spun asta cu admirație și cu un pic de invidie. La fiecare cotitură de frază te aștepta cu câte o jerbă stilistică, o explozie de frumusețe și prospețime.
Remus avea și intuiția perfectă a subiectului. Nu-i trebuiau detalii. Îi ajungeau două vorbe pentru o evaluare corectă. Când i-am zis de uraniu, în câteva minute aveam delegația semnată. A doua zi dimineață porneam spre Apuseni.
Era primăvara, șoselele mai erau încă păzite, de o parte și de alta, de metereze negre de zăpadă. Drumarii se apucaseră cândva de treabă, dar văzând ce schimbări minunate apar în calendar, au lăsat restul trebii în grija Soarelui. Mareșalul Soare, singurul combatant capabil să-l înfrângă pe generalul Iarnă.
Am ajuns în Ștei noaptea, obosit după un drum lung, fără pauze. Am mâncat din mers, pe genunchi, în dulcele, dar atât de nesănătosul stil reportericesc. Micul oraș din marginea Apusenilor dormea păzit de câteva vârfuri înzăpezite. Acolo, sub acei munți, ardea fără flacără blestematul uraniu.
Un localnic rătăcit, poate alungat de-acasă la ora aia, că prea era cătrănit, m-a îndrumat către un hotel din centru. Altele nici nu mai erau, doar câteva pensiuni proaspăt răsărite din mranița inițiativei private. Dar, mi-a zis cătrănitul, nu prea aveau condiții. Sau erau prea scumpe.
Venind spre Ștei, mă gândeam că tot orașul trebuia să fie plin de hoteluri. Fiindcă, după cum îmi arăta harta, în orice direcție ai porni din Ștei, nimerești în grădina Carpaților și te poți apuca de explorat. Iată însă că așezarea scăpase cumva de febra turismului. Poate tot din cauza uraniului.
Dacă te cazezi aici și după un timp rămâi fără păr pe cap? – m-am întrebat.
Habar n-aveam atunci că exact asta avea să mi se întâmple.
În loc de stațiunea turistică pe care mi-o imaginam am găsit un oraș prăfuit, mohorât, apatic. De la intrare și până în centru am defilat numai pe sub arcadele reclamelor la Frutti Fresh. Peste tot erau frigidere verzulii cu Izvorul Minunilor și Frutti Fresh. Inclusiv la o farmacie am văzut.
Știam dinainte că orașul, de la primar la ultimul maidanez, era stăpânit de frații Micula. „Ioan și Viorel, cei mai gemeni și la fel”, cum îi alinta revista Cațavencu. S-au întors în țară cu ceva bani, după revoluție, și s-au apucat de afaceri. Au început să coloreze apa limpede de la Stâna de Vale, i-au pus fel de fel de arome exotice, ceva bioxid de carbon, și gata sucul Frutti Fresh, cu care au inundat țara. O băutură ieftină, cu nume înșelător, având tot atâtea fructe și tot atâta prospețime ca o soluție de desfundat țevile.
Pentru produsele lor, Miculii erau supranumiți The Chemical Brothers. Local, unde engleza nu avea mare trecere, li se mai spunea și Fâs și Poc, de la băuturile carbogazoase și de la chipsurile crocante pe care le produceau. Și hotelul din centru tot al lor era. Acolo se cazau în primul rând șoferii de TIR veniți din toată țara să încarce sucuri ieftine. Am mers și noi acolo, eu și șoferul, fiindcă ni s-a părut că e mai ieftin dacă îl preferă și tiriștii.
Era aglomerat – se vedea asta după cheile lipsă din rastel –, dar am prins și eu o cameră. Recepționera a crezut că sunt vreun hoț sau ceva, că mi-a dat telecomanda pe semnătură, să nu fug cu ea. Urma să o predau la plecare. Am întâlnit peste tot în România obiceiul ăsta: să ți se înmâneze telecomanda la recepție, în loc s-o găsești la locul ei în cameră, și s-o predai la plecare. Dar numai la hotelul Chimicalilor am și semnat.
Am sucit telecomanda aia pe toate părțile ca să văd ce avea așa de prețios de trebuia luată pe semnătură ca armamentul. Pe o parte avea butoane, pe partea cealaltă n-avea nimic. Probabil o fi fost înăuntru ceva, dar eram prea obosit să mai șurubăresc la ora aia.
Am semnat ca prostul, fiindcă nenorocita de telecomandă era defectă. Am observat când am ajuns în cameră. Bucata aia de plastic trecea din mână în mână ca obiect de mare preț, cu proces-verbal de predare-primire, dar nu interesa pe nimeni dacă funcționa sau nu. Era doar obiectul unei birocrații absurde, care trebuia menținută nu știu de ce.
Televizorul nu mergea. Era un fel de capcană pentru șoareci. Nu mai avea butoane, doar niște găurele în care îți prindeai degetele când voiai să schimbi canalul. Am îndrăznit să scobesc prin găurele, în căutarea unui ciot de buton cu care să prind un post de știri. Degeaba. Televizorul era blocat pe un canal, așa că la ce ți-ar fi folosit o telecomandă funcțională? Bineînțeles, acel unic post, Național TV, era tot al fraților Micula și transmitea multă reclamă la pufuleți și la băuturi carbogazoase.
Când am vrut să-mi pun telefonul la încărcat, priza a intrat cu totul în perete și degeaba m-am chinuit s-o scot cu un pix și s-o aduc din nou în poziție, la datorie. Stătea ascunsă în văgăuna ei de ipsos și râdea la mine, cinic, cu două găurele îngălbenite.
Patul era rupt și stătea prins într-un placaj bătut în cuie.
Pentru cine nu știe, cel mai important lucru pentru un ziarist de teren este baia. De baie depinde succesul reporterului. Directorul minei de uraniu, care te așteaptă la interviu, nu e deloc interesat să-i aduci mirosuri de la București ori adunate de pe drum. Poate nu-i inspiră încredere un ziarist nespălat și nebărbierit.
Colegii mai tineri mă întreabă cât contează talentul în gazetărie. Le spun că are și el importanța lui, dar în primul rând contează să beneficiezi la timp de o baie bună și să fii punctual. Contează ce impresie faci. Dacă vii la domnul director ca un șoarece scos cu bățul din bortă, s-a dus naibii interviul. Omul abia așteaptă să scape de tine.
Or, ce să vezi? La hotelul Miculilor, care vând apă chioară până și în ultimul cătun din România, nu curgea apa! Nici rece, nici caldă. Am sucit de robinete până s-au încins. Obținusem ceva căldură, prin frecare, dar apa refuza să curgă. Măcar să picure. Conductele horcăiau scurt, ca un animal cu cuțitul în gât, și trimiteau în baie doar un miros de mucegai.
Trebuie să recunosc că m-am culcat nespălat. Era și frig. Patul rupt scârțâia la fiecare mișcare. Se auzea de undeva, încontinuu, un fâsâit enervant. Parcă slăbea cineva capacul de la o sticlă de Frutti Fresh, uriașă, lăsând presiunea să iasă cu încetișorul. Am adormit îmbrățișat de speranța că dimineață va curge apă și voi ajunge spălat și parfumat la interviu, așa cum îi stă bine unui ziarist.
La primul țârâit al telefonului deșteptător am sărit direct în baie, cu prosopul în mâini. Dar tot nu curgea apa. Când m-am uitat în oglindă, mi-a venit să behăi. Aveam un cap buhos ca o merinoasă. Am un păr gras, mă trezesc cu el vâlvoi. Trebuie să mă spăl pe cap în fiecare zi. Asta m-a împiedicat să realizez mari performanțe în gazetărie, într-o țară unde nu ai întotdeauna o baie la îndemână. Cu asemenea freză nu puteam merge la interviu. Ar fi râs de mine și mâțele mutante din orașul uraniului. Eram panicat.
Am coborât la recepție mai mult speriat decât nervos. Ce mă fac, ce mă fac? Unde mă duc eu cu claia aia de păr și mirosind ca un sac de obiele?
– Doamnă, i-am zis cu frumușelul recepționerei, aseară mi-ați spus că e ceva temporar cu apa asta și că se va remedia. Dar văd că în continuare nu curge.
– Într-adevăr e ceva temporar, cum am spus, numai că e vorba de vreo două săptămâni.
– Și de ce mai cazați turiști dacă n-aveți apă?
– În primul rând că noi cazăm mai mult șoferi de TIR, nu turiști. Iar ei vin aici să doarmă, nu să bea apă.
– Dar dacă vor să se spele, cum fac?
– Ei… Nu știu. Se culcă și gata. Că nu moare nimeni dacă nu se spală o noapte.
M-am uitat în stânga și-n dreapta, derutat, căutând o soluție. În jurul meu erau peste tot frigidere de-ale fraților Micula. Ce să fac? Aș fi putut să mă spăl pe cap cu apă minerală sau chiar cu Frutti-Fresh, să miros frumos, dar diurnele la ziar erau așa de mici, încât nu doar că nu ne săturam niciodată, dar puteam face și boli de piele.
Nu vedeam nicio ieșire. Mă gândeam să-mi cumpăr ceva de pus pe cap, să ascund hălăciuga aia de păr, dar nu aveam destui bani nici pentru un fes, în timp ce colegi de-ai mei din presă luau câte un fes de bani pentru câte un articol scris la comandă. Să mă duc la interviu cu gluga hanoracului trasă pe cap și să pretind că mă trage curentul? Ori să-mi trag pe față un ciorap și să-i spun directorului minei de uraniu că am venit să-l jefuiesc de informații? Nu, nu mergea, era prea deplasat chiar și pentru un ziarist aflat într-o situație disperată.
Căutând soluții, încercam zadarnic să-mi așez cumva părul presându-l cu palmele. A fost singura dată când mi-am dorit să fiu chel. Chiar am identificat între cunoștințele mele câțiva ziariști notorii, fără un fir de păr în cap, și mă gândeam că poate există o legătură între succesul lor și chelie. Un Cristian Tudor Popescu pletos n-ar fi avut, fără îndoială, aceeași prezență tăioasă la televizor.
Cum mă învârteam bezmetic pe holurile hotelului, văicărindu-mă că voi rata marele reportaj din cauza unei țevi, Dumnezeu mi-a scos în cale, pe coridorul de la parter, o frizerie. Asta era soluția! am strigat. Să mă spăl pe cap la frizerie. Să cer și frecție, și tot tacâmul, ca să nu deranjez pentru prea puțin. Mi-am zis că nu se poate să existe frizerie fără apă. Măcar o aduci de undeva, pui un fierbător, ceva, și te speli.
Era șapte jumate dimineața. Frizeria se deschidea la opt. La nouă aveam interviu cu directorul minei de uraniu. M-am prins cu mâna de clanța ușii, ca să nu se bage cineva în față, și am așteptat.
La opt fără câteva minute a venit frizerița. Era mare și grasă, dar părea frumoasă ca o corabie plutind pe o mare liniștită, trasă de albatroși. Albatroșii ieșeau prin decolteu și dădeau maiestuoși din aripi, fâl-fâl, fâl-fâl. Corabia venea încărcată cu speranțe. Și se numea Andreea. Doamna Andreea.
– Doamnă, vă conjur, spălați-mă urgent pe cap! am strigat, aproape căzând în genunchi. Și bărbieriți-mă!
Dar frizeria doamnei Andreea era în hotelul vânzătorilor de apă, cu care împărțea aceeași conductă spartă, așa că bântuia și acolo seceta. Chiuveta era uscată, n-avea nici pata aceea micuță de rugină, de la ultima picătură de apă. Frizerița nu-și mai făcea nes la serviciu, venea cu termosul de acasă.
– Turnați-mi cafeaua dumneavoastră în cap, spălați-mă cu ceva! am implorat-o.
– Aveți puțină răbdare, domnu’ ziarist. Vă dau cafea să beți, nu să v-o turnați în cap. Stăm aici, bârfim la o cafea… Cam într-o oră apare soțul meu cu o canistră de apă și vă spăl frumos părul, vi-l și tund la marea artă.
– O oră? O oră e o viață, doamnă! Peste o oră trebuie să fiu la Compania Națională a Uraniului, la sucursală, ca să fac un interviu. Nu pot să mă duc în halul ăsta. Stați departe? Aduceți un pic de apă de acasă.
– Nici la noi nu curge.
– Tot de la…?
– Îhî.
– Și cu ce vă spălați?
– Cărăm cu bidoanele de la o fântână.
– Chiar așa! În fântână e apă! Dați-mi fierbătorul, că mă duc repede pe stradă, găsesc o fântână…
– Degeaba, e doar o fântână pe-aici. Dar e în curte la un om. Și omul ăla se scoală târziu, pe la nouă. De la el aduce soțul meu apă acuși, când vine.
Doamna Andreea, care în viața ei nu scrisese un articol la gazetă, nu înțelegea deloc panica mea. Stătea tolănită în scaunul meu, de mușteriu, trăgea din țigară și bea cafeluță din termos.
Cafea! Cafeaua aia conținea atâta apă!
– Tundeți-mă așa, fără spălare. Bărbieriți-mă pe uscat. Se poate?
– Nu bărbieresc pe uscat. Mi-e milă.
– La naiba! Îmi rup din diurna de 13 lei și cumpăr o sticlă de apă plată de 3 lei.
Am revenit cu sticla de Izvorul Minunilor. Doamna Andreea a înfăptuit o minune și m-a bărbierit repede și frumos. Dar părul tot claie stătea. Șomoioage. Arătam ca păpușile alea făcute din ciorap de damă, cu fire de iarbă crescute din cap.
Frizeria doamnei Andreea era una modestă, mai mult pentru clientela hotelului miculian, adică pentru șoferi de TIR. N-avea în dotarea standard și ceva fixativ. Să mă fi dat cu spray din ăla pe păr, să mi-l împacheteze cumva.
– Cum mă duc eu la interviu cu măturoiul ăsta în cap? mă văietam.
– Păi nu vă mai duceți.
– Și să rămân șomer? Cum să nu mă duc?
– Adică nu vă duceți cu capul în halul ăsta. Chiar nu stă deloc părul dumneavoastră, domnu’ ziarist. Eu zic să vă tund zero. O să arătați mai bine. Vă dau și cu mult parfum ca să nu se simtă că nu ați făcut baie.
Doamna Andreea și-a înfipt plugul electric în capul meu și a început să are brazdă după brazdă. În câteva minute, de sub lațele unsuroase s-a arătat un cap alb ca un caș. Un caș cu ochi.
Când am ajuns la sucursală, în mare viteză, încă mai simțeam pe scalp căldura mașinii de tuns. Și miroseam atât de tare a parfum, încât directorul Nicolae Popa a zâmbit și m-a întrebat politicos dacă poate să deschidă geamul. Apoi, așezându-se, a arătat din sprâncene spre chelia mea proaspătă:
– Văd că deja v-au afectat radiațiile.
– Da, peste noapte, dacă vă vine să credeți. Mi-au mai crescut și câteva urechi pe ici, pe colo, și sunt gata să vă ascult cu toate, domnule director. Uraniul mă fascinează.
Până la acea întâlnire vorbiserăm doar la telefon, pe drum. Discuții pregătitoare, alunecări grațioase pe pojghița subiectului. Și la prima vedere ne-am simpatizat reciproc. A ieșit un reportaj bunicel, pe care uzanțele redacționale m-au împiedicat să i-l dedic doamnei Andreea, salvatoarea mea. În schimb, i-am făcut un serviciu mai util: i-am căutat în București mașina de tuns pe care și-o dorea, o sculă rară, pentru profesioniști, și i-am trimis-o.
De atunci nu mi s-a mai întâmplat să nu găsesc apă la hotel. Când a fost să dau de necaz, n-am găsit hotelul cu totul – și atunci am dormit în fân, în mașină, în șanț. Măcar apă avem în țara asta! Am colindat peste tot și m-am bucurat mereu de renumitele ape românești: atât de cea caldă, cât și de cea rece. Mai ales de cea rece.
