(Dedic acest episod prietenului meu Ion Vasilescu)
Să te trezești într-o dimineață și să vezi maci pe spatele surorii tale mai mici. Întâi o auzi cum se duce spre baie târându-și șlapii pe linoleum. Apoi, când trece prin dreptul ușii, îi vezi spatele înflorit. Umerii cu petale risipite, șalele cu un buchet mare, îndoit spre șold. Ești un copil. Pui capul din nou pe pernă și recazi în somn zâmbind. Apoi tresari îngrozit. E sânge! Sângele ăla de unde a apărut?
***
Băiatul vine cu pizza. Suni și el vine într-un târziu. Întotdeauna târziu, chiar dacă s-ar rostogoli din telefon, cu pizza în mână, în clipa când ai încheiat comanda. Rareori îl cerți. Mirosul din cutie îți ațâță pofta. Uiți întârzierea. Îți vine să-l îmbrățișezi. Îi dai bacșiș pentru că ți-e foame și în clipa aia el îți pune în brațe o cutie magică. Înăuntru găsești un dram de fericire. Scurtă, carnală, ignobilă. Dar la fel de intensă ca o dragoste la prima vedere. Ce-ar fi orașul ăsta uriaș, cu tot cu oamenii lui, fără băieții cu pizza? – îți zici.
Narcis Nica știe că a livra pizza nu e totuna cu a înălța catedrale. E o muncă măruntă, dar nu neînsemnată. Vede zi de zi bucuria înflorind pe fețele oamenilor când le aduce pizza la ușă. Țârâitul soneriei e un cântec de triumf. Oamenii mănâncă. Deocamdată e bine așa, zice el. Dacă ar zice că e mulțumit, ar însemna că nu vrea să avanseze. Și vrea. Acum are douăzeci și cinci de ani. Nu vrea să schimbe lumea. Vrea să i se adauge. Pentru asta trebuie să fie om. Adică să aibă o familie, o casă, bunăstare, liniște. Și mai departe ce să fie? Păi, ce? Să fie om – așa cum înțelege el că înseamnă să fii om. O să facă toată viața meseria asta: de om. Cea mai frumoasă dintre toate.
Reportaj gata citit
Băiatul care aduce pizza
Lectura, efectele și montajul: Viorel Ilișoi
Muzica: Kevin MacLeod[box]
Hei, băiete, lasă pizza pe masă și vino lângă mine. Vino să-ți strâng mâna și să-ți spun că te prețuiesc pentru ce ești și pentru ce faci. Că te admir pentru îndârjirea cu care te-ai bătut ca să ajungi aici. Bătălia cu demonii copilăriei tale nu mulți ar fi câștigat-o. E greu să ajungi aici, Narcis, când ai pornit de acolo. De la macii de pe spatele Vioricăi, sora ta mai mică.
***
Sari din pat și te iei după ea. Nici nu știe ce are pe spate. Sânge! – îi strigi tu, speriat. La șase ani și ceva ea încă mai trăiește în povești. Ți-ar spune că îi curge sânge din umeri pentru că îi dau aripile. Dar tu ai nouă ani. Ești mare de-acum. Demult nu mai vrei să treci prin oglindă, să fii invizibil, să stai într-o casă de turtă dulce.
Sora ta s-a trezit înaintea ta și a lui Ionuț, fratele vostru. Dormiți toți trei într-o cameră, în apartamentul de la marginea cartierului Drumul Taberei. Câmpul cu bălării începe de la geamul vostru, din cuvertura verde pe care mama o scutură pe geam. Viorica s-a trezit prima și s-a dus în cealaltă cameră, la mama. S-a culcușit lângă ea în pat și a mai moțăit puțin. Acum merge la baie și o vezi plină de sânge.
Alergi în dormitor. Mama doarme liniștită, cu spatele către ușă, învelită până la gât. Te apropii de ea. Îi atingi părul. Ea murmură ceva. Din îndoitura cearșafului, acolo unde îi atinge gâtul, izvorăște un firicel de sânge. O dezvelești. Nu vrei să îți mai aduci aminte!
Sângele îi ieșise din vine și îi îmbrăca tot trupul într-o cămașă lichidă.
Fugi în bucătărie, unde l-ai auzit pe tatăl tău tușind. Tată, tată, mama e plină de sânge. Plânge, să știi! O doare! Tatăăă! Dar el nu zice nimic, parcă nici nu te aude. Nici nu se uită la tine. Mai trage un gât de vodcă și își mai aprinde o țigară. Fumează și se uită liniștit pe geam, departe. Soarele, rănit și el, întinde pe cer un cearșaf roșu. E dimineața zilei de 23 iunie 1996.
Parcă a fost un vis urât. Dar totul era aievea. Tu însă nu voiai să crezi. Ți-au trebuit mulți ani ca să înțelegi că n-a fost un coșmar. Și acum ți se întâmplă uneori să crezi asta, când bați orașul cu teancuri de pizza în portbagaj, și aștepți să te trezești. Hei, băiete, privește-mă! Nu mai sta cu privirea pierdută. Viața ta e aici. Nu simți mirosul ăsta de pizza? Ascultă-ți inima zvâcnind tinerește; cum, ca o leoaică, pândește clipa următoare.
Mâini nevăzute te-au împins, în visul ăla, până la vecina. Ea avea telefon. A sunat. Parcă în aceeași clipă oameni în alb, oameni în albastru au năvălit în casa voastră. Mama s-a ridicat singură, cu tot cu pat, și a plutit lin prin cameră, pe scări, pe hol, până afară. De sus, ai văzut-o cum intră în ambulanță ca într-un sertar magic. A fost ultima oară când ai văzut-o.
Patruzeci și trei! Patruzeci și trei! Cineva strigă în casă, cineva notează. Tu auzi prin perete, de la vecina. S-au adunat și alți vecini în bucătărie, în jurul vostru, și comentează. De patruzeci și trei de ori a înflorit trupul mamei tale sub cuțit. Și tata uda macii cu lacrimi și răsădea alții, mut, înnebunit de gelozie. Pe urmă a venit sora ta, dimineața, și s-a culcat lângă mama. N-a simțit cum o îmbrățișează cu tot sângele ei. Atât de rănită și ea tot a putut să leviteze până la Salvare. Și a mai trăit o săptămână! Nicio femeie nu a fost mai puternică și mai frumoasă decât mama ta, prietene, și nimeni nu te-a iubit mai mult. Mereu spui asta. Și eu te cred și înțeleg că tot ce a crescut în viața ta după aceea s-a adăpat cu rădăcinile din șuvoiul acela de purpură.
Nici pe tata nu l-ai mai văzut. A fost scos cu cătușe din casă. Pe voi, copiii, v-a luat în grijă o mătușă. Pentru că nu știa să-i iubească, Dumnezeu nu-i dăduse copii. Pe voi vă bătea și vă ținea înfometați. Așa ați ajuns la Centrul Social „Sfântul Dimitrie”. Acolo petreceați toată ziua: mâncați, vă jucați, mergeați la școală. Acasă veneați doar să dormiți.
Într-o zi un instructor de la „Sfantul Dimitrie” v-a spus că tatăl vostru e internat la un spital de nebuni, undeva pe lângă Calafat. V-a luat pe toți trei și v-a dus cu trenul să-l vedeți. Ați vrut. Era totuși tatăl vostru. Acum nu mai știi cu ce sentimente ai plecat. Să-l ierți? Să-l blestemi? Când ați ajuns acolo un doctor v-a spus, mângâindu-te pe tine pe cap, că ați ajuns prea târziu. Tatăl vostru murise de două zile. Voi n-ați zis nimic. Ai gândit: tata e mort, mama nu mai e, vrem înapoi la București. Niciunul dintre voi nu știe când a murit tatăl vostru, în ce an. Nici unde e înmormântat. A murit cândva, e înmormântat undeva.
Pe urmă ați ajuns la Concordia. La ferma din Aricești. Întâi voi, băieții. Pe urmă ați cerut-o și pe Viorica alături. Acolo ați crescut. Îți amintești cu inima plină de excursiile anuale în Austria. De două săptămâni magice cu iahtul pe Marea Adriatică, în Croația. De încrederea instructorului tău, care ți-a dat pe mână banii de mâncare ai unei grupe. Ceilalți depindeau de tine, de felul cum chibzuiai lună de lună bugetul. Și te-ai descurcat ca un om mare! Acel om a crescut viguros în tine, în copilul care erai, ca un altoi în despicătura unei tulpini arse de ger. Nu te-a înlocuit, ci te-a completat. El te-a îndrumat mai târziu. Nu-ți plăcea, la Concordia, că nu erai lăsat mai mult la televizor. Doar în weekend. Voiai mai multă informație. Și mai erau și sectoare de făcut. Holuri, veceuri, alei. Ai învățat că e necesar să faci unele lucruri, chiar dacă nu-ți plac. Te-ai obișnuit cu asta.
Ai făcut liceul de electrotehnică la Filipeștii de Pădure. Când ai împlinit douăzeci de ani te-ai întors acasă. Aveai bani strânși din alocație, din bursă, din pensia de urmaș, din munca ta. Destul de mulți. Cei de la Concordia ți-au păstrat banii și tot ei au trecut casa pe numele tău și al fraților tăi. Până să te întorci tu, casa a stat închisă. Pustie. Întâi și întâi ai schimbat linoleumul. N-ai vrut să mai vezi cum moartea a lăsat pete mari de rugină pe jos. Încet-încet ai schimbat totul în casă. Nimic să nu-ți mai amintească de dimineața aia. N-ai cheltuit un leu aiurea, Narcis. Ți-ai luat lucruri atât de frumoase! Îmi place cum e la tine acum. Totul e nou și curat. Tu și cu fratele tău Ionuț parcă ați fi două fete, așa țineți casa de îngrijită.
Peste câteva zile va veni și Viorica de la Viena. Se va simți chiar ca acasă. Fundația a sprijinit-o să facă facultatea de management la Viena. Anul ăsta și-a luat licența și acum vine la voi să vă vadă. Abia aștepți să o plimbi cu scuterul prin București, să-i arăți orașul. Tu îl știi în toate ungherele, ca pe o cutie de pizza, dar sora ta nu a apucat să-l cunoască. La următoarea vizită speri să o plimbi cu mașina. Mai ai de strâns încă puțin la bancă și gata! Veți fi împreună până la toamnă. Apoi ea se va întoarce în Austria, la muncă. Dar și așa veți fi tot timpul o familie. Nimic nu vă poate despărți.
Ferice de voi, copii fără părinți!
Salvezi un om, salvezi o lume
- Omul fără amintiri
- La cerșit, ca să bea tata
- Printre ciudații cu plămânii în afară
- Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
- Libertatea, ca un abur de mâncare
- Cu mâna întinsă la Dumnezeu
- Dintr-o închisoare în alta
- Patimile după Costel
- Rătăcit între Biblie și Codul Penal
- Frați buni, de mamă și de Facebook
- Și pâinea l-a făcut liber
- Băiatul care aduce pizza
- Cimitirul de pe perete
- Păsărică și alți guguștiuci
- Fratele de pe mâna dreaptă
- Secretul fraților gemeni
- Viața amară a unui hoț de dulciu
- Libertate, haine grele
- Un continent de speranță
