Florin Botoșan se sperie și acum când își amintește cât de rău ajunsese în iarna lui ’92, după un an de cerșit pe străzi și de furat de prin piețe. Libertatea devenise prea grea, n-o mai putea duce. Nu-i mai trebuia. La fel avea să i se întâmple peste câțiva ani, în Croația, când îl va implora pe un judecător să-l trimită la pușcărie. Spre norocul lui, va fi un judecător milos: îl va băga la zdup. Dar asta e altă poveste.
Florin se teme că, dacă mai întârzia întâlnirea cu măicuța de la Concordia, avea să-l întâlnească pe Sfântul Petru. La portița raiului – știindu-se fără păcat. Că nu-i păcat să furi ca să mănânci. Însă Dumnezeu a întins o mână printre copaci și, discret, cum numai Dumnezeu o poate face, l-a împins pe băiat către Sfântul Paul. Așa se cheamă căminul Fundației Concordia, locul unde a acostat cu bine Sindbad al nostru după crâncene încleștări cu monștrii asfaltului.
Căminul e vizavi de Parcul Carol, pe o străduță care se înfundă într-o grădină cu o poartă mare, de fier. În geografia orașului nu duce nicăieri, dar pentru mulți copii ai străzii fundacul ăsta a fost și este o deschidere spre altceva. Florian Valentin Botoșan e unul dintre cei care au pășit pe străduța asta aparent fără ieșire și au ajuns departe.
[box type=”info” font=”arial” fontsize=”14″ float=”center” head=”Reportaj gata citit”]
Cu mâna întinsă la Dumnezeu
Lectura, efectele și montajul: Viorel Ilișoi
Muzica: Kevin MacLeod[/box]
A ajuns la cămin lihnit de foame, cu picioarele bocnă și plin de păduchi. A lăsat la poartă rapănul, paraziții, hainele ponosite și a intrat numai cu speranța. A, da, a mai lăsat și țigările. I-a zis măicuța – cu blândețe, dar hotărât: dacă vrei să vii la noi, accepți regulile noastre; dacă nu, du-te la ostile, în canale mori! Asta nu i-a plăcut. Cum să-i iei copilului țigara de la gură? Abia se învățase, era și el bărbat, și deja trebuia să renunțe? A renunțat. Fiindcă era hotărât să nu se mai întoarcă în mizerie. Crescuse încet în el, în toți anii de când fusese trimis la cerșit, dorința să fie un copil ca toți ceilalți. Copilăria și-o pierduse. Știa. Din viteză sărise și peste pubertate. Acum dădea buzna în adolescență, prematur, dar dorința veche se păstrase. Așa că a mai tras un fum, de adio, și, gata, de atunci n-a mai fumat.
Ar fi făcut orice ca să rămână acolo. Chiar să și învețe. Era și asta ceva obligatoriu. La Concordia vii, faci câtă școală poți, înveți o meserie, muncești. Când ieși de acolo ai tot ce-ți trebuie ca să mergi pe picioarele tale. Nici măcar nu ți se cere să te uiți înapoi și să zici mersi. Asta e filosofia Fundației. Lui Florin nu-i plăcea la școală. Profesorii, regulamentele, programul, examenele sunt chestii greu de înghițit de stomacul unui rebel. Detesta școala, dar îi plăcea învățătura. Mintea îi mergea brici. Nu tăiase el mereu, dintr-o mișcare, nodurile gordiene pe care i le-a tot scos în față viața grea de boschetar? Harști! – și ieșea din încurcătură. Nu ajunsese el printr-a șasea până la faza pe municipiu la olimpiada de matematică aproape fără să vrea? De bun ce era. Așa, de la natură. Știa că fără carte nu va face nimic în viață.
– Și ce visai să faci?
– M-am gândit mult la asta în nopțile când sufeream de frig și de foame. Nu mă vedeam cerșind toată viața. După ce am cerșit de la oameni, stăteam cu mâna întinsă și la Dumnezeu ca să-mi dea ajutor. Voiam să am o afacere, să câștig bani cinstit. Să trăiesc bine. Și acum trăiesc chiar foarte bine. Mai voiam să fac o casă pentru fiecare frate și una pentru mama. Aproape am reușit asta. Le-am dat la toți câte un magazin. Cine s-a ținut de treabă s-a ținut; cine nu, nu. Visam să am o familie. Și am. Nevastă, copil. Ce poate să-și dorească un om mai mult? A, și mai visam să scriu o carte cu toate întâmplările mele. E pe la jumătate cartea asta. Sper să o termin cândva.
Împins de visele lui, îndelung morfolite în nopțile cu zori nesiguri, Florin s-a întors în clasă. Se gândea că va fi și un exemplu bun pentru frații lui mai mici. A reluat școala exact de unde o lăsase. Și s-a ținut de ea. A trecut ca vântul prin clasa a opta și prin școala profesională de șoferi și mecanici auto. Frații lui veneau încet-încet din urmă patinând pe hârtia manualelor și a caietelor de teme. Stăteau cu un ochi la tablă și cu unul pe geam. Orașul îi chema cu degetul. Cum să-i reziști, oricine ai fi, orașului București?
Într-o zi, Costel, Botoșanul cel mai mic, a ieșit la plimbare în oraș. La Concordia nu era ca la orfelinat, ca la cazarmă. Viața de acolo era mai curând ca într-o familie mai mare. Plimbările prin oraș erau ceva obișnuit. Mergând pe lângă Parcul Carol, Costel a văzut o casă. Și casa aia era nelocuită. Atât de nelocuită, încât avea și un gemuleț deschis în spate. Când vezi un gemuleț deschis trebuie să te strecori înăuntru să vezi ce e acolo. Așa știa copilul. Și înăuntru era raiul pe o sută de metri pătrați. Casa avea mobilă de muzeu, televizor color, pianină, casetofon, jucării de tot felul. Dar era totuși o casă tristă fiindcă nu avea copii. Costeluș s-a gândit să îndrepte această situație. I-a chemat pe Mihai și pe Marius. S-au jucat frumos cu tot ce era pe acolo, au mâncat și au fumat. Nu i-a deranjat nimeni. Așa că s-au întors și a doua și a treia zi. Pe urmă s-au mutat de tot acolo. Nu se mai duceau la școală. Mihai, care începuse să tragă aurolac din pungă, era bucuros că avea un ascunziș bun pentru practicile lui de șaman al boschetelor. Ceilalți doi se mulțumeau doar cu tutunul. Și pentru că Dumnezeu lăsase ferestruica din spate deschisă spre rai, băieții au mai adus și alți îngerași de la Concordia să se bucure de lapte și de miere. Și a fost totul bine și frumos câteva săptămâni, până s-a întors proprietarul. Și atunci șezură ei și plânseră la Poliție dând declarații despre cum s-a fofilat casetofonul din casa omului în dormitorul lor de la Casa Sfântul Paul, fiind urmat de alte obiecte minunate prin utilitatea și raritatea lor.
Când l-am întâlnit prima oară pe Mihai la Concordia, mai ținându-se de viață numai într-o țâțână și cu creierul devastat de droguri, își amintea vag că a stat un an de zile la centrul de reeducare pentru minori de la Găești. Dar nu mai știa cum și de ce a ajuns acolo. A fost trimis la școala de corecție după izgonirea din rai. Au fost recuperate toate bunurile pe care frații Botoșan le-au împărțit cu dărnicie muritorilor de la Fundație. Cei mai mici au scăpat cu o scărmăneală. Mihai, fiind trecut de paișpe ani, a plătit din greu cazarea la vilă, ultracentral, lângă Parcul Carol. De acolo a început drumul lui să coboare tot mai mult. Ajunsese sub pământ și se ducea tot mai tare în jos, până în iad.
Când se întâmplau astea Florin nu mai era la Fundație. O părăsise de puțină vreme, când a făcut optsprezece ani. Pe atunci asta era regula. Acum găsești și tineri spre treizeci de ani. S-a întors în casa copilăriei, din care tatăl plecase. S-a angajat la Salvare, șofer. Când a văzut că frații lui o iau pe arătură, a cerut să-i fie încredințați lui. Voia să-i aibă aproape, să nu-i scape din ochi. Câștiga binișor, avea cu ce-i ține. Vorbise și la Fundația Stavropoleos și la Centrul Social Sfântul Dimitrie, urma să primească ajutor și de acolo. Cererea lui neobișnuită a trezit din somnolență funcționărimea de la Primăria Sectorului 2. Brusc, slujbașii descopereau că acei copii există! A urmat o anchetă socială. După câteva săptămâni, Florin a căpătat tutela. Devenea, cu acte în regulă, un fel de tată pentru frații lui.
Salvezi un om, salvezi o lume
- Omul fără amintiri
- La cerșit, ca să bea tata
- Printre ciudații cu plămânii în afară
- Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
- Libertatea, ca un abur de mâncare
- Cu mâna întinsă la Dumnezeu
- Dintr-o închisoare în alta
- Patimile după Costel
- Rătăcit între Biblie și Codul Penal
- Frați buni, de mamă și de Facebook
- Și pâinea l-a făcut liber
- Băiatul care aduce pizza
- Cimitirul de pe perete
- Păsărică și alți guguștiuci
- Fratele de pe mâna dreaptă
- Secretul fraților gemeni
- Viața amară a unui hoț de dulciu
- Libertate, haine grele
- Un continent de speranță
