Cum am luat prima șpagă

Îmi amintesc cum am luat prima șpagă. În primăvara lui 1990, la puţin timp de la debutul în presă. Am fost precoce.

Eram în Botoșani și scriam la singura gazetă oarecum liberă, „Atitudinea“ – un „ziar săptămânal“, cum se autoprezenta în primul număr, o foiţă îndrăzneaţă editată la început nu se știe de cine, mai apoi nu se știe de ce, până când, după fix un an, a încetat să mai apară. Cealaltă gazetă botoșăneană din acel moment era „Gazeta de Botoșani“, fostă „Clopotul poporului“, (da!), fostă „Clopotul“, oficiosul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român. Botoșănenii de rând cumpărau „Atitudinea“, chiar o și citeau; însă autorităţile considerau că numai „Gazeta de Botoșani“ (fostă… și fostă…) era ziar. Pe noi, tinerii cu pixuri nervoase de la „Atitudinea“, nu prea ne băgau în seamă. O vreme. Şi în oraș, și în comunele judeţului, „ziarul nostru săptămânal“ era privit cu nezdruncinată indiferenţă. Însă eu am reușit să iau o șpagă consistentă chiar și în aceste condiţii, ca și cum „Atitudinea„ ar fi fost cea mai influentă, cea mai temută publicaţie, nu doar din judeţ, dar chiar din ţară.

În primăvara lui ’90 ieșeam a doua sau a treia oară din oraș pentru un reportaj – sau ceea ce credeam eu atunci că se cheamă reportaj. Căutam să ajung undeva în patria tizicului, o zonă unde oamenii făceau focul, iarna, cu bălegar amestecat cu paie și uscat la soare în timpul verii. Cică nu se mai vedeau satele dindărătul munţilor de balegă înălţaţi în drum, de-a lungul gardurilor. Ziarele centrale numai despre asta scriau când venea vorba despre județul Botoșani. Mi s-a părut și mie un subiect bun. Păcat că nu l-am scris.

La redacţie aveam un telefon la care erau cuplate toate serviciile secrete, plus câteva ceapeuri și niște case particulare. Când sunai la primărie, răspundea doamna Amariţăloaiei, aţ greșât, domnu’, la muzeu era ceapeul Răchiţi, să trăiţi, recepţie, bzzz, fiiiu-fiiiu, uăi, du-ti-n…

Pe atunci nu puteai suna direct la o primărie din judeţ sau la oricine dintr-o comună. Trebuia să faci comandă prin centrală.

Trecând cu telefonul prin două case particulare și pe la un magazin de încălţăminte, i-am cerut doamnei centraliste să-mi facă legătura cu primăria Coţușca, localitate unde știam că tizicul e cât casa.

Am sunt luni după-amiază. Până seara nu am căpătat legătura. Şi nici marţi toată ziua. Dar miercuri dimineaţă, norocos cum sunt, a sunat telefonul în redacţie și am auzit vocea de înger a telefonistei spunându-mi că am legătura la primărie.

Mă reped ca înfometatul la ciolan, numai nu înghit receptorul. Alo, primăria? Tovarășa, vacile noastre… uăi, cari iești acolo-șă?… ordonaţi!.. fa, ești o proastî, fa!

Cu toată harababura de voci din receptor, reușesc până la urmă să îi transmit primarului că voi veni a doua zi în comuna lui să scriu un reportaj. Mai înţeleg, totodată, că legătura nu mi s-a făcut la primăria din Coţușca, așa cum cerusem la începutul săptămânii, ci la primăria din altă comună. Bună și aia: nu se cădea să faci mofturi când prindeai o primărie la telefon.

La rândul lui, primarul nu a înţeles că sunt un reporter de la „Atitudinea“, o gazetă din Botoșani, ci că sunt un reporter de la „Gazeta de Botoșani“, fostul ziar al partidului, și că vin în comuna lui să scriu un reportaj. Surprins de subita atenţie pe care i-o acordă presa judeţeană, primarul mi-a spus, cu vocea tremurând de emoţie, că mă așteaptă a doua zi dimineaţă la primărie și că… alo!… da, cu lână… iaca na!… tovarășu’ președinte… să n-o prind pi mă-ta pi aicea cî-i rup chicioarili… mi-a spus că despre el s-a mai scris la judeţ și că știe cum să se poarte cu ziariștii, va sta la dispoziţia mea cât va fi nevoie, până îmi voi termina treaba. Şi cu ce vin? Cu mașina redacţiei? Că, dacă e nevoie, trimite el o mașină… Nu, lăsați, că avem noi…

N-aveam nicio idee despre ce voi scrie de pe teren. În „Atitudinea“ puteam publica orice, și compuneri despre clanţa ușii, nu-mi făceam griji că mă voi întoarce cu mâna goală. Puteam să cobor la întâmplare în orice punct al judeţului, pe întuneric, și tot scoteam ceva publicabil. Nu inventam nimic – asta aveam să o învăţ mult mai târziu, în București ‒, pur și simplu scriam o compunere. Şi se citea. Se citea orice era tipărit.

A doua zi dimineaţă, opresc în faţa primăriei. Cobor din mașină, dau să intru în clădire, la primar, dar un ins mititel și negricios se năpustește în mine ca la rugby, mă împinge înapoi până la poartă și începe să strige la șofer, ţopăind și ameninţând cu pumnul în aer:

– Du-te, bre, dracu’ să te ieie, trage mașina din poartă, că tre’ să vină amu’ ia un domn de la ziar!

– Domnule, eu…, încerc să mă prezint.

– De la Botoșani! Auzi? Pleacă cu mașina ta de-aici!

Degeaba încerc să-l fac să se uite la mine, să-i spun că eu sunt ziaristul așteptat. El sare ca mingiuţele alea legate cu gumilastic, gesticulează frenetic, se înconjoară cu plasa propriilor gesturi, dincolo de care eu nu pot trece. Mă învârt câteva clipe în jurul lui, încercând să-i străpung armura vie. Îl prind într-un moment când lasă garda jos ca să-și tragă sufletul și-i urlu în faţă:

– Eu sunt Bibicu, nene! Eu sunt ziaristul de la Botoșani! Lasă-mă să trec, că mă așteaptă primarul. Vrei s-o încurci?

Şi îi bag în ochi adeverinţa scrisă la mașină, în loc de legitimaţie, prin care se adeverea că eu, posesor al buletinului de identitate seria… numărul…, eram angajat al ziarului „Atitudinea“, iar organele de stat erau rugate să îmi acorde tot sprijinul necesar, conform legilor în vigoare.

‒ Eu sunt… ăăă… primarul eu sunt… – îngaimă omuleţul elastic și, parcă lovit în ficat, se lasă ușor în jos, mai exact se topește și se prelinge pe băncuţa din faţa primăriei. Se sufocă. Ochii i se învârt în cap. Vrea să spună ceva, dar cuvintele o iau anapoda, parcă le înghite, în loc să le scoată pe gură. Se ţine cu o mână de gât, iar cu cealaltă arată îngrozit spre mașina cu care am venit, parcată la poartă.

Speriat, dau să-l ridic de subsuori, să poată respira din toţi plămânii, dar el se ferește energic și arată întruna spre mașină. Vocea îi revine un pic, gâjâită. Îl aud:

– Mama! Mama!

Nu știam ce vrea. Nu era nimeni în jur să-mi spună ce să fac. Poate omul avea o boală, făcea crize din alea și cineva din primărie o fi știind ce să-i facă în asemenea momente: să-i bage o lingură de lemn între dinţi, să-i dea două palme, să-l stropească cu apă… Nu mai văzusem pe nimeni până atunci reacţionând atat de ciudat la vederea unei legitimaţii de presă, fie ea și una scrisă la mașină.

Dau să intru în primărie să caut ajutor, însă mărunţelul mă prinde de mână și strigă:

– Mama! Mama! Ma.. Ma… Mașina! Mașina… e a dumnevoastră? – reușește el să lege cuvintele.

Mașina la care se uita primarul și era gata să moară sufocat era o Rabă de șaișpe tone, ca oricare Rabă de șaișpe tone, n-avea nimic deosebit; poate că era cam veche, dar care mică redacţie de provincie își permitea o Rabă nouă? Nu știu ce i se părea lui, ce văzuse la ea de speriase în halul ăla. Să moară pe loc, nu altceva!

Raba era împrumutată, cu tot cu șofer, de la Autobaza Transport Marfă Nr. 1 din Botoșani. Şeful autobazei era Constantin Conţac, care mai târziu a intrat în politică și, obligatoriu, și în afaceri, a absolvit fulgerător nu știu ce facultate, dacă nu mai mai multe, și a ajuns chiar președintele Consiliului Judeţean Botoșani.

Pe de altă parte, unul dintre fondatorii „Atitudinii“, chiar principalul, era Constantin Cristescu (zis Costică Noapte), un șofer cu o mie de talente, câte puţin din fiecare, de la autobaza lui Conţac. Când aveam nevoie de o mașină de mers pe teren, Costică Noapte îl suna pe fostul lui șef. Lui Conţac, instinctul îi spunea că trebuie să se pună bine cu presa și ne dădea și el ce avea disponibil: o basculantă, o dubiţă, o frigorifică… „Poate și un Ifronaș, un Tiruleţ, dacă e cazul“, zicea, mieros, din gușă, viitorul om politic. De data asta se găsise o Rabă.

– Da, zic uitându-mă la primar la fel de mirat ca el. E mașina redacţiei.

– Chiar așa, domnu’ ziarist? Chiar așa? Asta-i mașină?

– Dar ce are? E o mașină puternică. Are roţi, merge. Ne duce unde avem nevoie. Ne folosim de ea.

– Înţeleg, dar… Nu e frumos, domnu’ ziarist, eu atât vă spun… Vă spun așa, ca om: nu e frumos ce faceţi! Nu mă așteptam… Chiar așa, domnule, cu basculanta? Futu-i mama ei de revoluţie, dar!

Mă uit la el tâmp, nu înţeleg nimic întâi din apoplexia lui, apoi din supărarea care îl face să se învârtă în loc și să bodogănească întruna, încă și mai negru la faţă.

– Serios, zice el, luându-mă de mână și trăgându-mă pe alee către ușa primăriei, acum vorbim ca oamenii: asta e nesimţire curată…

– Nu înţeleg, șoptesc eu încurcat.

Şoferul vine și el. Intrăm toţi trei o dată în biroul primarului.

De la prima vedere, ochiul îmi fuge în colţul din dreapta, la drapelul cu stema decupată înfipt într-un suport de metal. Prin gaura stemei se iţește la mine un purcel. Purcelul e mort, e tăiat. Dar a rămas cu un ochi deschis, care mă ţintește amorţit, prin steag. Hipnotizat, fac un pas spre micul animal și observ că stă cu funduleţul lui roz și dolofan pe o roată de cașcaval. Alături, două găini galbene de grăsime, gata jumulite și pârpălite. Şi un caș proaspăt, ștrangulat în strecurătoarea lui, cu miros dulceag de stână. O pungă de un leu cu fasole-boambă, din aia care se mănâncă bob cu bob, muști din el ca din pâine.

Primarul începe să mute pe birou, una câte una, bunătăţile dosite după tricolor. Observ că mai sunt și două bidonașe de doi litri, de suc, pline cu vin – unul cu vin alb, altul cu vin roșu. Şi ceva unsuros învelit într-un ziar, chiar „Gazeta de Botoșani“, probabil un cozonac sau niște slănină. Şi două lăzi de plastic: una cu mere și pere, alta cu nuci.

– Eu am pregătit așa, ca la oameni, na, cum se face – zice primarul, dar așa, să veniţi cu basculanta?

– Domnule primar, dar… Nu știu… Eu am venit să scriu un articol… Eu nu…

– Da, da. Măi, băiete… uite, îţi zic așa, ca la copchilul meu, că te văd tânăr și… Nici nu vreau să știu ce scrii. Treaba ta. Numai să fie așa, mai de bine, cu puţină critică, știi, cu unele aspecte negative… Când vine un ziarist la noi, rar când vine, ne pregătim și noi, punem ceva acolo, în portbagaj… Așa se face, așa e frumos. Dar nu să vii cu basculanta!

– Domnule primar, staţi un pic… Nu v-a cerut nimeni…

‒ Lasă, lasă… Știu eu cum merge treaba. Am crezut că dacă a fost revoluţia asta, s-au mai schimbat lucrurile măcar la voi, la ziar, dar văd că v-aţi înrăit și mai tare.

Auzisem că așa erau primiţi ziariștii comuniști pe la ţară, văzusem și într-un film, dar credeam că asta se întâmplă numai în filme. Dar iată că primarii chiar așa erau învăţaţi, așa știau ei că trebuie întâmpinat un ziarist: să-i umple portbagajul. Portbagajul de Dacia era unitatea de măsură.

Primarul tot turuia acolo, cu buzele suflecate de indignare, că presa postrevoluţionară n-a ieșit din comunism, ba s-a înrăit și mai tare, de vreme ce, uite, nu le mai ajunge ziariștilor să ia peșcheș cu portbagajul de la Dacie, ci vin cu basculanta de șaișpe tone.

Zicea de noi, dar tocmai el era cel care nu ieșise din comunism, nu îndrăznea să se smulgă, doar mârâia ca o cotarlă gata ori să muște pe furiș, ori să o ia la sănătoasa, cu coada între picioare, la primul semn de pericol. Şi mi-a venit să-i dau pe loc două palme. Dar de ce să-i fi dat ceva, dacă puteam să îi iau? Şoferul a cărat tot ce era pe birou, eu am adunat și firimiturile rămase după ce am gustat cașul – era urdă. Pe măsură ce se golea masa, primarul părea tot mai mulţumit, cu fiecare braţ de mâncare cărat în cabina basculantei parcă îi luam și o halcă de supărare. La sfârșit, era chiar senin la faţă, satisfăcut.

I-am zis că o să iasă, bineînţeles, un articol de bine. Despre ce? Păi mă învârt oleacă prin comună și scriu despre… sau despre…

M-a salvat chiar primarul:

– A mai fost un ziarist aici, înainte de revoluţie, a scris un articol așa, în general, despre comună, despre vaci, cum le-am aranjat pe iarnă… Scrie și tu. Mai pozitiv, așa, cu unele aspecte… Apoi strigă spre ușă: Tovărășu’ Petrea, ia adă, domnule, „Clopotul“ ăla cu articolul frumos despre noi! Să-l iei, îmi zice, că noi avem mai multe. Să scrii de-acolo.

Am luat ziarul cu articolul frumos. I-am spus primarului că dau o raită prin comună și mă întorc într-o oră-două la primărie:

‒ Să stăm de vorbă. Ştiţi, unele date despre comună… unele aspecte…

– Lasă, că eu plec la Botoșani, am un proces cu cefereul. Ce să mai vorbim? Ce să mai umbli prin comună? Ia din articolul ăla. E totul acolo.

– Da, mai bine așa, spune tovarășul Petrea, cel care mi-a adus ziarul. Acolo sunt date și cifre din registre. Şi declaraţiile de la sătenii noștri sunt valabile. Că și cine le-a scris la „Clopotul“ le-a luat tot dintr-un articol mai vechi, din „Scânteia“, ca să nu fie probleme.

Am întors Raba spre Săveni, peste deal, unde trebuia să ajung de prima oară, și am scris un reportaj de acolo. L-am recitit zilele trecute: e prost. Despre comuna de unde am luat prima șpagă n-am scris niciodată nimic. Niciun rând.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!