Despre mine

Viorel ILIȘOI

(Prezentare apărută în volumul colectiv „Cartea Jijiei”, Editura Alfa, Iași, 2013, actualizată)

Născut la 13 februarie 1968, la Ringhilești, județul Botoșani; a crescut la casa de c opii din Trușești, pe malurile Jijiei. Debutează ca ziarist în primele zile ale anului 1990 și scrie, pe rând, la Atitudinea (1990-1991), Timpul (1991-1998), Național (1998-2003), Cotidianul (2004-2009) și Jurnalul Național (2009-2014); mentor la ziarul „Viața liberă” din Galați (oct. 2014 – mai 2015). În 2013 înființează asociația Grupul Reporterilor Independenți. În prezent deține și coordonează Editura GRI. 

În 1992 devine primul ziarist român postdecembrist condamnat pentru delict de presă, fiind condamnat definitiv la 3 luni de închisoare, cu executare, pentru pamfletul „Saddam Hussein se ascunde la Botoșani”. Faptul este trecut sub tăcere în țară, dar scandalizează presa internațională și aceasta va duce la eliberarea sa după doar 19 zile de închisoare. În 2011 va începe publicarea  în  Jurnalul Național, în foileton, a romanului „Paișpe”, inspirat din această experiență (57 de episoade).

Între 1993 și 1998 publică în revista Timpul, număr  de număr, intervuri cu cei mai importanți oameni de cultură ai vremii. Interviurile, ce surprind transformările din cultura română în vreme de tranziție, sunt reunite într-un volum și așteaptă încă un editor bogat și îndrăzneț. Din această perioadă a apărut deja volumul conținând ancheta literară „Viața literară pe Bahlui”, publicată în Timpul în perioada 1997-1998. Tot în acea perioadă se numără, alături de Dan Lungu, Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu, printre inițiatorii grupului literar CLUB 8.

În 1997 realizează o carte de interviuri cu marele scriitor Cezar Ivănescu. Scriitorul a cerut ca volumul „Șapte zile cu Cezar Ivănescu” să apară după moartea sa. Câteva zeci de pagini au fost publicate deja pe site-ul de internet dedicat scriitorului. Va apărea în sfârșit la Editura GRI.

În 2007 inițiază, pe site-ul ziarului Cotidianul, rubrica „Momente și spițe”, prima rubrică multimedia (text, foto și audio-video) cu caracter permanent din presa scrisă.

Din 2009 lucrează la o proiectată carte de reportaje realizate incognito (cerșetor în „Cerșetor pentru o zi”, gunoier în „Oameni și gunoaie din București”, pacient în „Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi”, turist în  „Întâmplări  gazetărești”,  zilier în „Gustul amar al mărului românesc”, controlor  în „Biletul la control!“). Toate au fost incluse în voilumul „Cele mai frumoase reportaje”. 

În 2010 realizează de unul singur (documentare, scenariu, imagine, montaj, regie) filmul documentar „Maria Lătărețu. Ultimul  cântec, ultima zi”, prezentat în același an la Festivalul Internațional de Film Etno de la Slătioara (mențiune), apoi la festivalul „Amatorul” din Chișinău (marele premiu).

În 2011, după ce a publicat poezie și proză în principalele reviste literare din țară (Luceafărul, Familia, Vatra, SLAST, Vatra, Cronica, Timpul, Caiete botoșănene, Hyperion, Argeș, Ateneu etc.) și în câteva volume colective, și-a ars toate poeziile și proza de până atunci, defrișând terenul pentru un nou început literar, marcat de publicarea în foileton a romanului „Paișpe”.

În octombrie 2011 apare la studioul Patric Art audiobookul „Soldatul câinelui”, de Paul Goma, în lectura lui Viorel Ilișoi. Este prima dintr-o serie de cărți de Paul Goma citite la microfon de V.I. Cu un an mai devreme, reportajul „Acasă la Paul Goma” a apărut în volumul omagial „Paul Goma 75. Dosarul unei iubiri târzii(Eagle Publishing). Același reportaj a fost difuzat pe internet în lectura autorului, alături de  nuvela  „Strălucitor”  și de serialul „Salvezi un om, salvezi o lume”  (18 episoade), piese cu care V.I. inaugurează în media românească  „Reportajul gata citit”.

Susține conferințele: „Reportajul românesc de azi” la Școala de toamnă pentru jurnaliști (FJSC, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2011), „Evoluții în presa românească de azi” (FJSC, Universitatea Ecologică București, 2012), „Subiectivitate și afectivitate în reportaj” (FJSC, Universitatea București); predă cursul „Jurnalism și scriere expresivă” la Asociația Jurnaliștilor Romi (2011) și un „Curs practic de reportaj” (Muzeul Literaturii Române, Iași, 2013, 2014).

Pe 10 octombrie 2014, după ce nu a fost plătit mai multe luni, este dat afară fără explicații de la „Jurnalul Național”, ziarul în care a publicat începând din 2009 unele dintre cele mai izbutite reportaje ale sale. Lucrează câteva luni la cotidianul „Viața liberă din Galați”, apoi se retrage de tot din presă, mai publicând doar ocazional, până în 2020, în PressOne și Pagini românești. Numeroase apariții la radio și televiziune.

În 2017 publică volumul „Cele mai frumoase reportaje ” (Editura GRI), o antologie prefațată de Maria Barna, texte de la care autorul are așteptări orgolioase (să ajungă să fie predate în facultățile de jurnalism, așa cum a mărturisit într-un interviu). În 2023 apare ediția a doua, revăzută și adăugită.

În 2020 publică la Editura GRI volumul de povestiri „Strălucitor”, o incursiune plină de umor în istoria presei postdecembriste văzută prin experiențele reporterului (premiul Observator cultural pentru cea mai bună carte la secțiunea MEMORII). 

 

Unele reportaje îi sunt preluate în presa internațională (Franța, Germania, Italia, Ungaria, Polonia, Israel, SUA).

În 2021 apare „Salvezi un om, salvezi o lume”, audiobook în lectura autorului, un amplu reportaj (3 ore și jumătate de lectură) din lumea copiilor străzii din București.

În 2022 apare volumul de interviuri polemice „Viața literară pe Bahlui”.

 

În 2023 apare volumul de reportaje literare „Eroii mei”.

 

Tot în 2023 apare volumul „Cele mai frumoase reportaje. Ediția a doua, revăzută și adăugită”.

 

 

Activitatea publicistică neîntreruptă în 30 de ani îi este recompensată, printre altele, cu Premiul Presei Ieşene (1996 şi 1997), Premiul Reporter Numărul Unu, Premiul Fundaţiei Române pentru Jurnalism (1999), Premiul Clubului Român de Presă pentru reportaj-anchetă (2007), Premiul pentru jurnalism ecologic (2009), Premiul pentru cel mai bun text la The Industry Awards (2012), Premiul anual pentru jurnalism acordat de „Curierul literar și artistic” (2013), Trofeul festivalului de film „Amatorul” (Chișinău, 2014), premiul pentru Jurnalism cultural la Gala „Oamenii TIMPULUI” (2014), premiul 3 pentru Opinie la Superscrieri (2014), „Premianții fără premii” (Deva, 2017), Premiul pentru excelență în jurnalism „Vanda Condurache” (Iași, 2017), Premiul Național „Vasile Voiculescu” pentru publicistică (2018), Premiul 3 și Premiul publicului pentru reportaj la Superscrieri (2020), premiul „Observator cultural” pentru cea mai bună carte („Strălucitor”)  la categoria MEMORII (2021).

Referințe

Domnul Ilişoi este un om fericit. E atât de pasionat de ce face, încât suportul (dacă nu beneficiul) material al activităţii profesionale a devenit irelevant. Un adevărat jurnalist nu scrie pentru bani; pentru avantaje materiale; pentru resurse şi putere. Un jurnalist scrie pentru că nu poate face altfel.Viorel Ilişoi e atît de înrobit meseriei lui, încît şi-a modelat viaţa cu ea. Ziaristul român – el este. (Daniel Cristea-Enache, „Dilema”, 17 februarie 2012)

Viorel Ilișoi trăiește în niște reportaje. Rar iese afară din ele, să -și cumpere d-ale gurii, să-și tragă sufletul, după care intră la loc. «Momente și spițe» sunt bucăți de realitate care s-au aruncat în fața biciclistului Ilișoi În vreme ce el se documenta pentru reportajele sale aproape stranii. Și, în loc să pedaleze mai departe, biciclistul s-a oprit la fiecare bucățică, a ajutat-o să se ridice de pe jos, i-a oferit primele îngrijiri și a adus-o să se bucure de viață în noua lui rubrică. (Ioan T. Morar, „Cotidianul”, 20 iunie 2008)

În JURNALUL NAŢIONAL din 2 august a apărut primul episod al unui reportaj de excelentă calitate jurnalistică şi literară, semnat de Viorel Ilişoi, despre destinele unor fraţi trimişi de mici la cerşit. După săptămâni şi luni de jurnalism sectar, inflamat şi dezinformator, reportajul – o specie oricum prea puţin cultivată de media românească – e o apariţie absolut binevenită, nu doar prin faptul că e foarte bine scris, ci şi pentru tema sa. (…) O mostră de jurnalism foarte bine scris, cu o temă despre care încă se scrie puţin, schematic şi cu prejudecăţi .(„România literară”, 32/2012)

(Viorel Ilișoi) a devenit unul dintre cei mai mari autori români de reportaje. Un povestitor cu har de la Doamne-Doamne și din propriile forțe. Un F. Brunea-Fox al ultimelor două decenii, om cu căutatură adâncă, unul care reușește să decupeze realitatea cu bisturiul și să o readucă la viață cu suflul scriiturii. Și unul care o face ca și cum nu ar putea să fi făcut altceva în ultimele zece vieți. (Alex. Savitescu, „Suplimentul de cultură”,  27 aprilie 2013)

Ani de zile, Viorel Ilişoi, poate cel mai bun autor de reportaje din presa scrisă de la noi, a practicat o formă de rezistenţă rară: s-a încăpăţânat să facă reportaj clasic, de anvergură, cu predocumentare,mers pe teren, verificări şi scriitură cvasi-literară – o specie marginalizată de mulţi directori de publicaţii din cauza costurilor mari de <<producţie>>. Şi, în timp ce păstra principiile, Viorel adapta continuu forma, trecând de la cuvinte la foto şi video, din ziar pe net şi de la poveste la versuri, în funcţie de subiect şi de pretenţiile şefilor. (Mihnea Măruță, www.impactnews.ro, 3 noiembrie 2011)

Există încă reporteri formidabili. Viorel Ilişoi, împlinit de trecerea anilor aceştia grei, s-a ridicat în inimile cititorilor săi, cu eleganţa şi discreţia pe care le cunosc, dintotdeauna, doar cei aleşi. Textele lui vor rămâne. Copiii bolnavi de cancer în ultimele lor lifturi, meşterii de la Săpânţa certându-se lângă cruci vesele, ţiganii şi caprele lor din satele de odinioară ale saşilor, pescarii de la marginile murdare ale Bucureştiului, gunoierii oneşti, obezii disperaţi, infirmii frumoşi, Viorel Ilişoi i-a mutat pe toţi într-o lume a lui, imperfectă, ca orice lume din litere. Toţi erau oameni şi toţi erau trecători. Viorel Ilişoi i-a nemurit în frazele lui scurte, sculptate lent, până aproape de desăvârşire. Veţi spune, poate, că este puţin, dar nu este. (Andrei Crăciun, „Adevărul”, 8 august 2010)

Îl urmăresc de mult pe Viorel Ilişoi, reporter, poet şi boem singuratic. Textele lui sunt spectacole în care rolurile principale sunt făcute de figuranţi. Poemele sale sunt drame spuse cu umor. Capacitatea de a observa detaliul relevant, de a scoate din banalul cotidian poveşti zguduitoare şi de a le spune celorlalţi, cu har de povestitor moldovean (şi e moldovean, de la Botoşani) şi întotdeauna cu grija de a lăsa o portiţă de fugă prin umor, autoironia şi sensibilitatea îl fac deosebit. Nu are faima de care se bucură «analiştii» politici, nici trecerea unor experţi-în-orice-la-tv, dar are farmecul rar al reporterului pursânge în care zace întodeauna un scriitor (fie el descoperit lumii sau rămas ascuns pe vecie între rândurile scriiturii la gazetă. (Claudiu Târziu)

Nu m-am întrebat niciodată «Încotro, reportajul?». Ştiu că viaţa e plină de întîmplări care aşteaptă să fie descoperite şi povestite. Instinctul povestirii face parte din natura umană. Unii reporteri, ca Viorel Ilişoi, a cărui scriitură luminoasă m-a scos din cele mai întunecate îndoieli privind direcţia meseriei, nu se opresc niciodată, scriind reportaj acolo unde le este locul: între paginile ziarului care costă cît o pâine. (Dana Bălan, „Dilema Veche”, 16-22 februarie 2012)

Cartea lui Viorel Ilişoi („Necunoscutul Mihai Codreanu”) este întocmai ca un fluture odihnindu-și înfiorat zborul peste muzica unei viori. Iar ultimele rânduri din cartea aceasta încheie pur și simplu o capodoperă. Nu sunt mulți ziariști în România în stare să scrie așa – ca şi cum ar vrăji cuvintele, ca şi cum ar dansa cu ele, ca şi cum s-ar sluji de ele să înalţe adevărul revelat, ca poeţii. (Andrei Crăciun, „Metropolis”, 9 oct. 2014)

„Excepţiile sunt rare, pentru că puţine sunt cazurile în care autorul îşi construieşte o prezenţă semnificativă, atât la nivel lingvistic, cât şi narativ, prin îmbrăţişarea unui triplu rol, de autor, narator şi personaj. O asemenea excepţie este Viorel Ilişoi, un reporter ce dovedeşte prin tematică şi stil că reuşeşte să se diferenţieze de marea masă a reporterilor de azi.“ (Maria Barna, „Reportaj și literatură: Disocieri și interferențe în literatura română“, teză de doctorat)

În scrisul lui Viorel Ilișoi se remarcă apetența pentru teme care pot alcătui, luate împreună, bineînțeles, o frescă a societății românești contemporane, compusă cu atenția acordată detaliului semnificativ și cu răbdarea acordată documentării amănunțite. Dând la o parte tehnicismele inerente unui reportaj jurnalistic, există în „Cele mai frumoase reportaje” mai multă literatură decât în multe cărți scrise exclusiv cu intenție literară. (Călin Crăciun, „Vatra”)

Viorel Ilișoi este cel mai bun autor de reportaje pe care l-am cunoscut. Este un jurnalist pursânge și asta a făcut vreme de treizeci de ani, n-a părăsit meseria aceasta, dar jurnalistul, având un extraordinar talent de povestitor, a devenit, mai degrabă fără voia sa, un excelent scriitor. (Liviu Antonesei)

Jurnalist, reporter și povestitor prin tot ceea ce face și scrie, cu aplomb, răbdare și o fină ironie, Viorel Ilișoi nu vrea să facă dreptate, nici să fie de partea binelui, doar consemnează ceea ce i se pare lui că merită. Și totul este de analizat și repovestit, după cum îi taie capul și inima pe acest om deja matur și pe copilul rămas veșnic jucăuș din el. (Cristina Manole, „Observator cultural”)