Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi

Bună! Mă numesc Viorel Ilișoi și sunt obez de gradul trei. Am aproape șaizeci de kile în plus. E faza morbidă. Acum visul meu e să devin supraponderal. Sunt unul dintre cei vreo șase milioane de români prea grași. Cam treizeci la sută. Atâția spune Organizația Mondială a Sănătății că suntem. Și cică peste vreo douăzeci de ani vom fi de două ori mai mulți. O țară de grăsani și de grăsuțe. Ar trebui să ne speriem. Dar statisticile astea planează peste noi mute ca niște avioane de hârtie și nici nu le băgăm în seamă.

Eu am devenit atent la cifrele astea abia când s-a răstit cântarul la mine. Și când am rupt bicicleta. Da, pedalam pe stradă și deodată am rămas cu ghidonul în mâini. Norocul meu că nu aveam viteză și am putut frâna cu umărul într-un gard. Nu mai zic, mai rău, că altă dată, la un hop, a trecut tija prin șa, era să mă trag în țeapă. Frumos mi-ar mai fi șezut! Pe urmă am rupt scaunul, acasă. Stăteam la calculator ‒ adică nu mă fâțâiam sau nu știu ce ‒ și odată a făcut scaunul creamp! ‒ și s-a rupt. Eu, cu zgaibele-n sus. Tot norocul a făcut să nu dau cu capul de podea.

Mi-a fost clar că obezitatea poate să ucidă în multe feluri. Când n-am mai încăput în scaun, în avion, și au început ăia din stânga și din dreapta mea să cârâie, de-a trebuit să mă mute stewardesa la business class, mi-am zis: bă, să știi că sunt obez! E urât tare cuvântul ăsta. Are în el venin și grăsime. Greu îți vine să-l spui, greu îl accepți.

Nu mai pot nici să-mi leg singur șireturile. Cu toată jena, mă rog de fiică-mea să mă încalțe. Nu spunea și Creangă, adică taică-su, că de-aia e bine să facem copii, ca să aibă cine să ne tragă ciubotele? Sau să ne lege șireturile, după caz, că a mai evoluat lumea. Eu când am făcut copilul nu m-am gândit la asta, dar uite că acum îmi prinde bine

 

Arăți ca mâncarea ta

 

Nu știți cum e să simți că ai mâinile prea scurte. Vă spun fără niciun fel de jenă că și ștersul sau spălatul la fund au devenit o problemă. N-ajung cu mâinile acolo. Și sunt și alte zone ale corpului la care nu mai am acces nici măcar vizual. Mi-e dor de ele. Bolnavii nu se sfiesc să vorbească despre aceste intimități, așa că vă spun tot. Ca la doctor.

Deci nu ajung cu mâna ca să mă spăl peste tot. Nu pot să descriu ce contorsionism fac sub duș. Și ce scule mi-am luat, perii cu coadă lungă, eșarfe aspre, chiar și o funie. Evident, nu pot să le car cu mine peste tot pe unde mă duc: în delegații, în vizită, la redacție… Că nu știi pe unde te apucă nevoile și trebuie să te speli. Stai mereu cu grija că, aoleu, ce mă fac? Stres permanent. Din cauza asta adesea miros urât. De la spălatul incomplet. Și de asta stau mai mult în casă. Așa evit penibilul. Lasă că mi-e și greu să mă mișc, fiecare pas mă stoarce de vlagă.

Se întâmplă să nu văd față de om și câte o lună-două, să nu vorbesc cu nimeni. Doar pe net și foarte puțin la telefon. Urăsc telefonul. N-o să vă vină să credeți, am început să articulez greu cuvintele, mă exprim cu dificultate. De nevorbit ce sunt, dar și de la îmbâcseala creierului. Că la obezi nu e suficient oxigenat. Până-mi vine cuvântul pe limbă, se plictisește omul la telefon. Asta se cheamă bradilalie. Așa mi-a scris doctorița Cristiana Stoian, de la Institutul „C. I. Parhon”, pe foaia clinică de observație. Tot ea mi-a dat și alte vești triste despre cum au lucrat mișelește împotriva mea toate bunătățile din care m-am înfruptat. Mi-a plăcut să fac asta, recunosc. Am făcut chiar eforturi, mai ales financiare. Acum îmi ies toate pe ochi.

Doctorița mi-a explicat ce se întâmplă cu un un trup inundat de grăsime. Mi-a tras o sperietură soră cu moartea. De frică, am hotarât să îmi schimb stilul de viață. Nu să țin o dietă, pentru că, am aflat, nu există diete pentru obezi. Curele de slăbire sunt pentru domnii și doamnele cu fizic normal care, să zicem, la un Crăciun sau într-un concediu bagă degetul mai adânc în frișcă și pun pe ei două-trei kile. După care țin o cură și se scutură de surplus. Dar la grașii-grași nu e așa. Când ții o dietă, slăbești. Iar când nu o mai ții, te îngrași la loc, ba mai și adaugi ceva. Arăți ca mâncarea ta. Așadar, am terminat-o cu dietele și mi-am schimbat modul de viață. Însă mă tem că e prea târziu.

 

Doctorul și plicul

 

La Institutul Național de Endocrinologie „C. I. Parhon” m-am internat în secția profesorului Constantin Dumitrache. Cu generoasa lui complicitate. Aranjamentul mi l-a făcut colegul Florin Condurățeanu, acest Attila-Hunul al metaforelor. Pe cât de crud se poartă cu figurile de stil, pe atât de blând e cu oamenii. Și săritor. Toți din redacție, că-i doare o măsea, că și-au rupt o mână scriind ori că au nevoie de o operație pe creier, la el apelează. Că omul e prieten cu cei mai tari medici. Eu l-am rugat de o internare, dacă se poate, pentru un reportaj, și mi-a aranjat imediat.

Numai profesorul Dumitrache a știut că sunt ziarist și că mă internez doar formal, ca să scriu un reportaj; însă când m-a văzut, aproape a strigat râzând: „Vai, dar ce consistență ai! Și tu ești de-al nostru!”. Păi de aia am și ales să scriu despre obezi. Că dacă mă băgam printre fotomodele, se prindeau alea că nu-s de-al lor.

Am putut vorbi cu pacienții ca de la obez la obez. Direct, deschis, frățește. Am aflat multe despre ei, deci și despre mine. Adevăruri cu care nu mă mândresc.

Mi-am făcut și niște analize ca să nu bată la ochi prezența mea acolo. Am intrat pe banda de producție, cum se spune. Sora șefă mi-a luat sirop din venă. De mai multe ori. Mi-a montat la venă un fel de canea, ca la butoaie, ca să nu mă tot înțepe la fiecare recoltare. Că ea era asistentă medicală, nu croitoreasă. Și m-ar fi durut și pe mine. Doar și obezii sunt oameni, au și ei simțuri.

Cei de la spital îi ziceau dispozitivului „branulă”. N-am găsit cuvântul ăsta în DEX. O fi venind de la Bran. Iar la spitalele de slabi s-o fi chemând „stanulă”. Deci asistenta deschidea caneaua din jumătate în jumătate de oră și îmi tot lua sânge. Mi-a mai lăsat și mie. Cât să trăiesc sau să mor. Sângele nostru, al obezilor, e otravă curată. Dacă ai peste 110 de kilograme, nici nu ești acceptat ca donator. Poate ca detonator! De-aș avea și eu măcar 110!

Pe urmă o asistentă m-a dus de mânuță la ecografie. A venit o doctoriță și cu mânuța ei mititică s-a jucat cu un mouse drăguț pe muntele burții mele. Un fel de alpinism în jurul craterului Buric, destul de greu, că nu-i ieșea bine și o lua de la capăt. La sfârșit mi-a dat rezultatul într-un plic. Asta a lovit puternic în prejudecata mea, anume că doctorii doar iau plicuri.

 

 Prea târziu

 

Domnul profesor Dumitrache mi-a spus când a văzut ecografia:

‒ Ai un ficat foarte frumos. Gras ca la rațele îndopate. E bun de făcut pateu.

Râzând mi-a spus. Așa trebuie să râdă doctorii când dau vești proaste. Hă-hă-hă! Și a început să înșire un cârnat de boli provocate de obezitatea mea.

Grăsimea strică totul în tine, te face varză. Nu mă durea nimic, în afară de șale și articulații, suprasolicitate de greutate. Păream sănătos. Dar uite că, de fapt, eram cu un picior în groapă. Bine măcar că la mine țesutul adipos e repartizat uniform și nu par așa de gras. Scrie asta în foaia de observație: „Repartizare uniformă”. Mă consolez cu asta. Semăn cu grașii ăia perfecți din planșa didactică atârnată în anticamera șefului de secție. Planșa stă printre reproduceri după Gustav Klimt și Salvador Dali. Frumoase. Dar mai bine puneau ceva Rubens.

N-am luat obezitatea în serios fiindcă nu durea. Fiindcă nu m-a învățat nimeni că e o boală. Nu mi-a spus nimeni, nici la școală, nici mai târziu, cum să mănânc. De toate m-au învățat, dar nu și asta. Și nici copiii de azi nu învață așa ceva la școală. Bine măcar că fac educație sexuală încă din clasele primare. Tot e ceva.

Acasă mi s-a spus mereu că două bătăi strică, nu două mâncări. Așa era o vorbă pe la noi. Și că oricât aș fi mâncat, tot mai mergea o cană de lapte. În sat la mine femeia ideală era albă, grasă și frumoasă.

Cu principiile astea am crescut. Și am tot crescut!

Despre obezitate am auzit vorbindu-se serios abia în ultimii trei-patru ani. Tocmai când eram în plină expansiune. Nici nu mi-am dat seama când a devenit subiect la ordinea zilei. Peste tot se discută acum despre obezitate. Mai mult sau mai puțin competent. Nu înțeleg de ce n-a fost mereu o chestiune de interes, că doar grași au existat de când lumea. Bine, nu chiar în proporția de azi. Când mi-a sunat alarma în cap, era deja prea târziu.

 

Ce bărbat eram odată!

 

Prietenii au început să mă ocolească sau eu am început să-i ocolesc pe ei. Și cum să nu-i ocolesc, dacă nu-mi spun decât: „Vai, ce te-ai îngrășat!”? Parcă nimic altceva nu ar mai fi semnificativ, remarcabil în viața mea! Parcă eu n-aș mai însemna decât grăsimea de pe mine! Sau nu-mi spun, dar asta e și mai rău. Se uită pe lângă mine, se fac că nu observă cât de tare m-am îngrășat în ultimul timp. Jena mea și jena lor dau mână cu mână și fac între noi un lanț ca la „Țară, țară, vrem ostași!”. Și nu-i nimeni să-l rupă…

Sunt tot mai izolat. Ca o insulă. Mă ajută și dimensiunile.

Femeile mă evită ca pe un lepros. Toate. Găsesc tot felul de pretexte să scape de mine. Unele mă îmbălează cu falsa lor compasiune, mă încurajează: „Bietul de tine… Lasă, important e că ai suflet bun. Ce contează că ești gras? Important e să te simți tu bine!” ‒ apoi își amintesc brusc de ceva important, de o urgență. Ceva legat de birou, de oala cu mâncare lăsată pe foc sau de soț. Altele fac glume pe seama mea, dacă nu mă biciuiesc de-a dreptul: „Hai, rostogol de-aici!”. Nu știți cât doare asta. E umilință în stare pură, în concentrație maximă.

Știu, cruzimea unora are un motiv ascuns: mă invidiază că am țâțele mai mari decât ale lor. Altele cred că a face mișto e un act de inteligență exprimată. Dar celor mai multe pur și simplu nu le plac obezii. Au și de ce. Pentru că ‒ să fim sinceri acum: cui îi plac grașii? Voi puteți să nu recunoașteți asta și să vă prefaceți în continuare. Dar noi, grașii, n-avem cum să ne ascundem după deget. Nici mie nu îmi plac oamenii grași, în general. Și în special femeile grase.

Femeile, mai ales ele, sunt o oglindă nemiloasă. Ele îmi scot la lumină toate complexele. Mă arată cum sunt, ba și mai mult, deformat până la monstruos. Adevărul e că acum și eu fug de ele. Obezitatea e inamicul numărul unu al potenței. Dorința, chemarea, satisfacția sexuală își iau frumușel tălpășița, alungate de grăsime. În locul lor se încuibează complexele de tot felul, blazarea, disprețul față de tine însuți, depresiile cele mai negre. Și bolile ‒ care nu lasă nimic neatins de la neuron până la pielea de pe tălpi. Vin toate nenorocirile astea și nu se mai dau duse.

Până și fosta mea nevastă s-a scârbit. Pe undeva, o înțeleg. Cum se simțea ea, ca femeie, știind că s-a măritat cu cineva, și în fiecare seară era în pat cu altcineva? Căci eram altul de la zi la zi, tot mai gras. S-a dus și ea la unul mai stabil anatomic. Urât ca dracul, dar măcar știa că ăla e. Încerc și eu să mă pun în pielea ei, dar nu încap. Am prins-o și căsnicia mea s-a dus dracului. Asta a durut rău. M-a făcut scrum pe dinăuntru. Pe dinafară, cine să vadă? ‒ tot mare și rumen, un butoi de fericire.

După divorț mi-am zis: „Gata, nu se mai poate, trebuie să dau burta jos!”. Și am dat-o. Acum a ajuns aproape la genunchi. De-abia o mai duc. Am reușit asta așa, de unul singur. Nu mi-a luat decât trei ani.

 

Bazar aseptic

 

A fost neașteptat de bine la „Parhon”, la obezi. E totuși institut național. Dacă nimeream într-un spital jegos, îmi ieșea un reportaj mai bun, că aveam ce critica. Dar nu-mi pare rău. La „Parhon” era cald, curat, apă caldă non-stop, mâncare bună. Nu trebuia decât să o dibuiești în farfurie. Dacă ți-ai adus farfurie de acasă. Eu n-am știut, am venit cu mâinile în buzunare. Credeam că numai medicamentele trebuie să ți le aduci de acasă. Norocul meu că, la primul prânz, în sala de mese mă aștepta o doamnă care vindea castroane de plastic. Am luat două. Mi-a făcut o reducere. N-am mai fost internat de când eram copil, pe vremea lui Ceaușescu, nu știam că a pătruns capitalismul și în spitalele de stat.

De orice ai nevoie la spital, se găsește cineva să-ți vândă. Tu stai frumos în pat și încerci să dormi, cum ți-a recomandat medicul, și-ți bate la ușă un mic întreprinzător. Întâi a intrat o doamnă, cică dacă vreau un tensiometru. Ce să fac cu el? Sunt la spital, doamnă, au ăștia tensiometre aici! A doua zi a venit alta, cu aparate de măsurat glicemia. Fugi de-aici, cum să măsori infinitul? Alta, cu șosete. Pe urmă una cu chiloți din ăia cât sacul lui Moș Crăciun, pentru obezi. În altă zi un domn mi-a trântit în pat un braț de cărți. Să-mi aleg. Numai romane siropoase. Coperți din alea cu trandafiri, cu îmbrățișări, cu ochi înlăcrimați… La glicemia mea, exact dulcegării din alea îmi mai trebuiau! Alții vindeau integrame, pixuri, clame de păr, săpun, cuțitașe, brichete, hârtie igienică, lanterne. De toate.

Ce să zic, era bună agitația asta comercială. Mai spărgea monotonia albă și aseptică a spitalului. Îi dădea un aer mai viu. Erau și prețuri îmbietoare. Ca la Dragonul Roșu. Aduceau oamenii marfa în saloane, la clienți, că obezilor le venea greu să se ducă la chioșc. De aia li se dădea voie în saloane.

 

Am scăpat fără șpagă

 

Nu cunosc pe nimeni care să fi stat în spital și să nu fi dat bani la doctori, la asistente, la infirmiere… Pe bune, ei din ce trăiesc? Din o mie de lei pe lună? Să fim serioși! Eram conștient că trebuie să particip cumva la remunerarea lor. Să dau o mână de ajutor statului. Dacă tot făceam și un tratament acolo, nu doar documentare, de ce să nu cotizez? Dar n-am făcut-o. La șeful de secție aveam pile, deci nu era cazul, asistentelor îmi era jenă să le bag banii în buzunar. Puteau să creadă că încerc să le pipăi. Niciun obez nu ar face așa ceva: să pipăie o femeie. Ei sunt complexați și timizi, dar nu poți să știi ce îi poate trece prin cap unui bugetar prost plătit, ce poate să i se pară. Așa că m-am abținut.

Am păstrat toată săptămâna o bancnotă pe noptieră. De 10 lei, că sunt ziarist, nu-mi permit mai mult. Lumea nu știe, dar ziariștii simpli, nu ștăbăraia, sunt plătiți, la patron, chiar mai prost decât medicii și profesorii, la stat. Bancnota era la vedere. Când cu Grigorescu-n sus, când cu țărăncuța. Am zis că poate mă ajută vreo asistentă și o ia. Dar n-a întins nimeni mâna. Nici nu s-au autoservit, nici nu mi-au cerut. La un moment dat parcă s-a uitat o infirmieră la mine cu subînțeles, dar n-a fost ceva clar, putea să fie doar o privire perversă. Fiindcă există și asemenea excepții, tipe cărora le place slănina vie. Și unde să se angajeze mai bine, dacă nu la spitalul de obezi?

Au stat banii acolo, pe noptieră, ca pungile cu galbeni la răscruci, pe vremea lui Țepeș. O, tempora! Poate n-am pus destui?

M-am dus la profesorul Dumitrache în audiență, stând la coadă ca un pacient obișnuit, și m-am plâns că nu vrea nimeni șpagă. Chestia asta mă sperie, i-am zis. Mă face să mă tem că nu voi fi bine tratat ori că mi se ascunde ceva, Doamne ferește! Cine știe ce boli voi fi având! Profesorul m-a liniștit, cică așa e în secția lui: nu-ți spune nimeni că, dacă nu-i dai bani, nu-ți face tratamentul sau nu-ți schimbă lenjeria. A, dacă vrei tu să le oferi o atenție, atunci nu bagă mâna în foc că angajații lui n-ar accepta. Dar nu condiționează. Ar zbura imediat din spital ca un obez prins cu mâncare de-acasă ascunsă sub saltea.

Domnul profesor e sever și cu angajații, și cu pacienții. Nu iartă. Ordinele lui sunt ca poruncile de la Dumnezeu. Toată lumea îi știe de frică. Angajații tremură ca varga. Pacienții, cât sunt ei de mari, se fac mici ca iepurașii sub pături când vine el în vizită. Iar vânzătorii ambulanți se împrăștie ca potârnichile. Cred că și șoarecii, dacă ar exista, ar încremeni în găurile lor. În anticamera șefului se vorbește numai în șoaptă, ca la priveghi. Așa și trebuie, că doar e spital, nu cârciumă. Trebuie să fie liniște și disciplină. Mie mi-a plăcut acolo ‒ din acest punct de vedere. Zău că m-aș mai duce.

 

Greaua moștenire istorică

 

În saloane nu erau televizoare. Chestie cu schepsis, psihologică. Poate nu știți: televizorul îngrașă! Te uiți la telenovele și tot bagi în tine alune sau alte prostii, în loc să te plimbi prin parc, dacă tot n-ai ce face. Bine, noi nu prea mai avem parcuri în București, dar asta e altă poveste.

Îmi vine să strig: „Cu televizorul ați îngrășat poporul!”.

Și cu calculatorul!

Numai eu știu câți ani am stat lipit de calculator chiar și când nu aveam nimic de scris.

Dimineața nu mă spăl întâi pe față, nu apăs pe butonul la cafetieră, nimic altceva, întâi și-ntâi deschid calculatorul. E ca un drog. Te ține lipit de scaun zi și noapte. Îți aduce lumea întreagă în casă, printr-o sârmă, nici nu mai e nevoie să ieși. Până și cumpărături poți face de pe scaun. Un clic, atât, și ți le aduce un băiat la ușă. Când stai pe loc, în retortele invizibile din carne se distilează grăsimea. Dacă vrei să te îngrași, nu trebuie să faci efort, că nu reușești.

Domnul profesor Dumitrache mi-a spus că supraalimentația și sedentarismul au devenit un mod de viață în toată lumea. Ca efect al globalizării, alimentația se uniformizează. Toată lumea mănâncă produse concentrate și procesate. Asta se numește „globezitate”: obezitatea ca epidemie cronică și globală. Nu există absolut nicio șansă să fie eradicată. Drept să spun, m-a speriat rău de tot. A spus chiar că însăși specia umană, așa cum arată acum, e în pericol. Nu-i de glumă! Fiecare om trebuie făcut să înțeleagă cât de rău e binele de care se bucură mâncând ce, cât și cum nu trebuie.

Pe noi, românii, turcii ne-au învățat prost. Mama lor de turci! Ne luau vitele și oile, ne lăsau porcii. În sute de ani, ne-am învățat cu mâncarea grasă. Bagi slană la reactor, ai energie și să fugi pe poteci de munte, din calea cotropitorului, și să tragi toată ziua la coasă ‒ iar când termini treaba, arzi totul, că dau iar turcii. N-aveam noi timp să mâncăm liniștit și câte puțin din toate ca mediteraneenii! Așa e istoria, ce să-i faci? Asta e greaua moștenire. Se vede la cântar cât e de grea.

 

Abdomenul lui Mircea Badea

 

La coadă la ecografie am stat de vorbă cu Sorin Teșcu, din Mioveni. Ce coincidență! Și el a fost ziarist câțiva ani după revoluție. Meseria asta nu e deloc sănătoasă. Îngrașă! Am stat în picioare fiindcă împreună am fi rupt banca de lemn de pe hol. El era mai înalt și mult mai gras decât mine, bătea binișor spre două sute. Am simțit că se curbează timpul și spațiul în jurul lui ca în teoria lui Einstein. Gâfâia când vorbea, parcă ridica haltere la fiecare cuvânt. Avea depozite de grăsime pe brațe ca niște castane ascunse pe sub piele. Îmi era tare antipatic. Și eu lui la fel. Dar ne era și milă unuia de celălalt. Trebuie să fii obez în faza morbidă ca să poți topi într-un singur simțământ scârba și mila.

El mi-a spus că nu-i pare rău că n-are televizor în cameră. Și acasă a renunțat la blestematul de televizor. Nu face decât să te îndemne să mănânci orice și cât mai mult. Stai pe canapea și te îndopi. De multe ori nu vezi decât mâncarea din filme, dar nu-ți dai seama de asta. Aștepți o nouă scenă culinară cu încordarea adolescentului care caută momentele de sex într-un film. Armate de specialiști complotează în laboratoarele publicității ca să te smintească de cap. S-a dezvoltat o știință, se alocă fonduri uriașe, ca pentru înarmare, numai și numai ca să-l determine pe om să consume din ce în ce mai mult. Până unde?

Sorin n-a mai suportat să-i vadă pe copiii ăia din reclame ronțăind cipsuri și batoane de ciocolată cu alune și caramel ‒ ah, senzaționalele batoane cu caramel! Țopăie de bucurie, mai dau și ochii peste cap de plăcere, parcă se droghează. Într-o zi și-a zis: „Ia stai așa, păi eu fac la fel!”. Din ziua aceea s-a hotărât să înceapă o viață de om activ și alimentat rațional. Întâi și-ntâi s-a debarasat de televizor. S-a enervat rău și l-a aruncat de la etaj. Ăsta e alt mod în care obezitatea poate ucide. Fiindcă putea să-i cadă televizorul în cap cuiva.

Obezii sunt adesea capabili de asemenea răbufniri surprinzătoare: iau decizii bruște, de multe ori și necugetate, când li se umple paharul. Rabdă cât rabdă și odată fac poc! ‒ se rupe molecula de glicerină în ei ca la dinamită. Există o legătură între grăsime și deviațiile comportamentale. Creierul începe să se înece în untură.

De la televizor, mi-a spus Sorin, nu-l regretă decât pe Mircea Badea. Chiar dacă face la emisiunea lui un mișto nemilos de grași, lui Sorin îi place de el, e modelul lui. Dar nu la celebritatea lui Mircea Badea râvnește fostul ziarist. Nici la verva, la talentele sau la dantura lui impecabilă. Ci la acei formidabili abdominali pe care poate să-i onduleze cum vrea el.

‒ A făcut valuri cu abdominalii la televizor, în direct. A văzut toată țara. Deci se poate! a încheiat uriașul bătându-se optimist pe burtă. Și m-a îndemnat și pe mine să slăbesc.

 

Fantezii de băieți grași

 

Și Tudor Tudosă s-a hotărât să slăbească. Un puști de doisprezece ani și o sută și ceva de kilograme. Părea făcut de sus și până jos numai din fălcuțe. Era un obezel roz și simpatic. Îți venea să te joci cu el cum te joci cu un urs mare de pluș. Greu te puteai abține să nu-l tragi de fălci când treceai pe lângă dânsul. Și nimeni nu se abținea. Era din Suceava. La „Parhon” se internează mai ales bolnavi din provincie. Bucureștenii vin, își fac analize și pleacă acasă  dacă nu e ceva grav. Obezitatea e o boală atât de răspândită în România, dar sunt puține centre unde poate fi tratată.

Urcam în fiecare zi, cu greu, până în salonul lui Tudor să mă cântăresc. În secție erau câteva cântare electronice speciale, cum nu găsești în comerț. Din alea de țin 350 de kilograme. Când intram în salon, întâi îl trăgeam un pic de fălcuțe pe Tudorică. Era ca un fel de salut. Puștiul stătea cu ochii pe cântarul meu. Ziceai că mănâncă cifre. Se bucura la fiecare scădere. Parcă slăbea el, nu eu.

Mi-a povestit că, de când s-a internat, în fiecare noapte visează cotlete cu cartofi prăjiți și gogoși-ineluș tăvălite prin pudră de zahăr. Și Cola. Șiruri lungi de sticle de Cola, toate ca niște omuleți, care îl strâng în brațe și-l pupă cu dopul pe obraji.

‒ E semn că îți iubești mult alimentația, i-am spus eu. Sau că ea te iubește și nu vrea să-ți mai dea drumul.

Era ceva erotic în visul lui. Dar cum să-i fi spus asta unui băiețel, chiar dacă era cât mine de mare? Un copil închis într-un adult. Un pui de cașalot eșuat pe o plajă de zahăr tos.

Eu, la schimb, i-am mărturisit că am fantezii cu pui fripți. Din ăia pârpăliți la rotisor, de la hipermarket. Mâncam câte unul la o masă. Tare buni și fragezi mai erau! Cred că, mâncând, aveam expresia aia de drogat pe care Sorin din Mioveni o văzuse la copiii din reclame. Uneori nici nu mai aveam răbdare să ajung cu puiul acasă. Îl haleam pe loc, la hipermarket. Și după ce-mi făceam plinul, stăteam și mă uitam vrăjit la sicriul de sticlă în care puii, înșirați pe o bară de metal, se rumeneau rotindu-se încet. Culoarea devenea din ce în ce mai frumoasă ‒ de la alb-vinețiu la auriu, apoi la zahăr ars. Și cum mai picura grăsimea din ei! Era acolo un spectacol care răscolea în mine ceva inuman, un neastâmpăr animalic, profund.

Prin comparație, porțiile de la spital erau niște păduchi de pe puii ăia. Pe lângă castron, trebuia să-mi fi adus de acasă și o lupă. Ca să văd ce mănânc.

Când se anunța masa, ne duceam toți la cantină cu castroanele în mâini. Stăteam la coadă. Un polonic ieșea din perete și vărsa într-un castron supa, în celălalt felul doi. Era ceva cinic în acel ritual. Fiindcă se folosea polonic în loc de pipetă. O disproporție care, la un film mut, m-ar fi făcut să râd. Dar acolo nu era film, era realitatea. M-a apucat plânsul. Din două înghițituri, am dat gata prânzul. Din mers, până la salon.

 

Mănâncă, băiatul mamei!

 

Acolo am învățat că stomacul e un animal docil. Trebuie doar să-l iei un pic tare la început. Și după aia se învață. Acceptă, n-are ce face. Cum a putut să înghită câte un pui, se învață și cu o mânuță de mazăre.

După câteva mese la spital, ciup-ciup-ciup, m-am obișnuit cu porțiile alea microscopice. Mâncam moleculele alea și nu-mi mai era foame. Și atunci s-a întâmplat ceva frumos. N-am mai visat pui fripți și alte mortăciuni. Nu. Atunci, pentru prima oară după mult timp, am început să visez din nou femei. Eram pe calea cea bună. Dar Tudor, pufosul rozaliu… bietul de el! Eu m-am externat, el a rămas. Cu aceleași fantezii nocturne. Sau coșmaruri. La el lucrurile erau mai complicate.

Mama lui se internase cu el. A recunoscut că ea era vinovată de starea băiatului. L-a tot îndopat cu de toate. În fiecare zi îi dădea bani să-și cumpere tot ce poftea. Toate chioșcurile din cartier erau ale lui; frigiderul, mereu plin. Îl și îndemna: „Mănâncă, băiatul mamii!”. Era o formă de a-i arăta că-l iubește. Cel mai ușor era să-l înconjoare cu bunătăți. Se bucura să-l vadă mâncând. Zicea că e semn de sănătate. Și acum, poftim, plesnea băiatul de atâta sănătate. Visa cotlete și se cântărea din oră-n oră. Era obsedat. Nu voia decât să redevină copil. Cât mai repede. Numai el știa câte îndura la școală. Era pernuța în care ceilalți înfigeau ace. Nici nu știți cât de răi pot fi uneori copiii cu alți copii. Pot ajunge chiar să se omoare. Ca în „Împăratul muștelor”, de William Golding. Tudor a simțit asta pe pielea lui.

 

Școala din spital

 

Mama lui Tudor n-a știut un amănunt important. La copii, obezitatea survine prin creșterea numărului de celule adipoase. E ca un cancer. Ai, să zicem, un catraliard de celule grase, că ai lins borcanul de Nutella, ai vrut să devii supererou cu Snickers, ca-n reclame. Mai bagi niște Cola, niște Mc-Chestii, și gata, te faci cu două catraliarde. Sporești.

La adulți nu e așa. Adultul, când se îngrașă, catraliardele lui de celule nu se înmulțesc, ci își măresc volumul. E ca și cum ai sufla într-o pungă.

Așadar, când Tudor va ajunge adult, va avea mai multe celule adipoase decât mine, care în perioada de creștere am fost un copil normal, am făcut și sport, la mine nu s-au format celule adipoase noi. Și când acele celule multiplicate în copilărie se vor umfla, Tudor ar putea deveni planetă. Să aibă gravitație proprie.

Parcă eu știam toate astea? Cine să-mi fi spus? Nimeni nu considera că e important să le știu. Abia în spital am aflat. Mi s-a deschis apetitul, m-am pus pe citit. Grașii sunt cei mai informați oameni despre ce ar trebui să nu facă un gras. Bine, nu toți. Numai cei care aud clopoțelul infarctului. Deodată încep să citească febril, parcă s-ar hrăni cu informații.

Doamna Tudosă n-a știut nici că obezitatea întârzie maturizarea sexuală a băiatului ei. La fetițe e invers, o grăbește. Iar la adulți, cum am mai spus, pur și simplu le ia bucuria asta. Ca pe un dar pe care n-au știut să îl prețuiască.

Obezitatea instaurează anarhia hormonilor la fete. Cresc estrogenii și se poate ajunge la cancer de sân, de col uterin. Ori crește testosteronul și le vezi că încep să se bărbierească, să aibă vocea ca Amanda Lear, nu neapărat și talentul ei. Iar infertilitatea îi pândește pe toți deopotrivă, bărbați și femei. Cine s-ar fi gândit că mănânci prăjituri și după aia ți se taie un sân sau rămâi fără urmași? Nici doamna Tudosă nu știa asta, nici eu. Ne-a spus domnul profesor. E foarte important să știm ce ni se întâmplă. Asta ne poate face mai atenți la noi. Pe lângă atâtea altele, și ignoranța îngrașă.

 

Un organ în plus

 

Am început să mă îngraș după ce m-am lăsat de fumat. Așa am crezut până am ajuns pe mâna domnului profesor Dumitrache. Mi-a explicat de ce e asta o mare prostie. Nu lipsa nicotinei îngrașă, ci mâncarea în exces. Simplu! El însuși nu mai fumează de cinșpe ani și n-a luat nici măcar un kil în greutate. Ba a mai și dat jos. Bun, el a făcut medicină, știa asta. Dar eu? După ce m-am lăsat de fumat, am înlocuit țigările cu bomboane. Așa mi-a spus o prietenă de pe net. Pe urmă i-am dat cu napolitane. Ronțăiam tot timpul ceva ca să nu fumez. Și fără să-mi dau seama că fac asta. De ce nu m-oi fi întrebat atunci cum de au început napolitanele să-mi placă așa de tare? Și de ce îmi trebuiau din ce în ce mai multe să-mi potolesc pofta? Nici n-am băgat de seamă când m-am făcut cât Rusia și am început să mă stric de pe picioare. Îmi stă inima în loc numai când mă uit la ce diagnostic stufos am. Cazierul infracțiunilor mele contra mea.

La spital am aflat și că țesutul adipos este considerat un organ endocrin. Este implicat în sinteza peptidelor, a componentelor nonpeptidice și a altor factori. Eliberează trigliceride, retinoizi și colesterol. Interacționează cu alte organe. Mi s-a făcut părul măciucă. Va să zică am un organ în plus!!! Nu m-am născut cu el. Dacă-mi creștea încă un picior? Și organul ăsta dobândit are vreo șaizeci de kile! Am senzația că e încă o persoană în pielea mea. Una străină. Eu îi dau să mănânce și ea își aruncă gunoiul în mine. Poate capătă și sentimente, mai știi? Să se îndrăgostească de altcineva și să plece de la mine. Ar fi prea simplu.

 

Tătucul obezilor

 

Douăzeci la sută dintre obezi sunt așa pentru că au mâncat mai mult decât avea nevoie organismul lor. Fomiștii. Mâncăii. Hapsânii. Nesătuii. Inhaliții. Halimenții. Căpcăunii. Organismul ăsta al nostru are apucături de hârciog. Când prinde mai multă haleală, ce e în plus adună în fălci. Uite-așa se umflă! Hârciogul din noi își face rezerve. Mai ales dacă ții cure de slăbire, dacă te înfometezi. Când nu-i dai destulă mâncare, hârciogul interior intră în alertă. Și când mănânci, el își zice în mintea lui: „Aoleu! Dacă îmi mai face șefu’ o figură ca asta și mă ține flămând? Ia să-mi pun eu ceva deoparte, că nu se știe!”. Și extrage din alimente mai mult decât de obicei. Strânge punguțe cu grăsime. Rezerve. Pe urmă ține cu dinții de ele.

‒ Așa e programat corpul uman. Soluția e simplă: două linguri mai puțin și doi pași mai mult, mi-a zis domnul profesor.

Mă gândesc acum cu drag la el. Era tătucul nostru, al obezilor. Ne explica tot ce se întâmplă cu trupurile și cu mințile noastre. Dacă ne prindea că mâncăm pe ascuns, ne dădea afară din spital. Că la spitalizările astea e ca în dragoste, trebuie să fim sinceri și să participăm împreună. Ne ținea la dietă nu ca să slăbim cât stăteam în spital, că nu ne-am dus acolo la înfrumusețare, ci ca să reînvățăm să mâncăm normal. Care voia. Care nu, pa!

Doctorul e de părere ‒ și ne spunea asta când ne prescria medicamente ‒ că statul n-ar trebui să asigure servicii medicale pentru bolile pe care omul și le face cu mâna lui. Cum ar fi obezitatea. Mai puțin alea zece la sută cazuri de obezitate provocată de niște boli. Doamne ferește de așa ceva! E dur doctorul. Un tată sever, dar grijuliu. Ne ajută cu știința lui să ne recăpătăm dimensiunea umană – pe asta luați-o cum vreți. Ne spune clar că nu există medicamente și diete miraculoase. Dar noi, obezii din spital, tot visam că domnul profesor vine tiptil pe la spate și ne înțeapă cu un ac magic. Și, pfffsssss!, ne dezumflăm încet, ca niște baloane. Și gata!

Ce bine e să visezi că ești slab! Ai câteva secunde de fericire când te trezești, până îți simți valurile de grăsime revărsându-se din pat. Apoi plângi.

 

Platoșa de ciocolată

 

Pe doamna Aurica am întâlnit-o într-o zi pe hol. Nu puteam trece de ea. Reușea să blocheze cu fundul holul acela larg, de spital. Stătea sprijinită cu coatele pe calorifer, cu portbagajul în calea noastră, și se uita pe geam cum niște țigani râneau zăpada din fața porților, peste drum. Câștigau și ei un un ban cinstit. Și ardeau calorii. Toți arătau bine. Scoteau aburi pe nas și pe gură ca niște samovare. Erau plini de viață.

Calculată în fripturi, doamna Aurica însemna câteva microferme. Chiar așa zicea ea însăși despre sine. Era glumeață. Ca toți grașii, de altfel.

În legătură cu asta, domnișoara Alexandra Siru, psihoterapeută, mi-a spus câteva lucruri pline de miez. Am băgat la cap.

‒ Jovialitatea asta proverbială a grasului tipic este de fapt o încercare exagerată de a se face plăcut. Îi este teamă că nu va fi plăcut și acceptat, că va fi abandonat. Obezul poate deveni extrem de exuberant, afectuos, condescendent, își oferă în mod excesiv ajutorul pentru a se face util, necesar. Astfel vrea să se asigure că este căutat.

‒ Deci noi, obezii, purtăm un fel de platoșă de ciocolată? Ne protejăm de ceilalți și totodată ne facem plăcuți.

‒ Se poate spune și așa. Dar portretul unui obez nu e totuși desenat cu ciocolată. Nu există un portret psihologic general valabil al obezului, dar putem vorbi de câteva aspecte ale personalității des întâlnite la persoanele care suferă de obezitate. Este vorba despre sentimente și gânduri autodistructive: proasta imagine de sine asociată cu lipsa respectului de sine, lipsa siguranței și a satisfacției de sine, sentimentul de neajutorare, lipsa de speranță, toate acestea orientând atenția spre un tablou de tip depresiv. Se creează un cerc vicios: cei cu tendințe depresive sunt mai vulnerabili la obezitate, iar apoi obezitatea întreține sau chiar accentuează starea depresivă deoarece împiedică și mai mult capacitatea de socializare. Efectele fizice ale obezității – mișcare greoaie, transpirație abundentă, mirosuri corporale, respirație dificilă, sforăit, comorbidități etc. – au o foarte mare influență și asupra psihicului, în sensul că întrețin imaginea proastă despre sine, dar o și accentuează cu fiecare kilogram în plus și cu fiecare activitate sau întâlnire la care nu poate participa. Sau cu fiecare persoană care poate manifesta dezgust la vederea unui obez. O persoană obeză, în general, suferă o accentuare a emoționalității: fie este extrem de sensibilă și impresionabilă, cu multe sentimente de teamă ce duc la comportamente evitante, fie este irascibilă, impulsivă, conducând la comportamente de tip agresiv.

 

Armata bolnavilor rumeni

 

Parcă vrând să confirme ce aflasem de la psihoterapeută, doamna Aurica a încercat să se facă plăcută cât am stat lângă ea la ușa cabinetului de cardiologie.

Întâi și-a turtit fundul de perete cât de tare a putut, ca să am loc să trec pe lângă ea. Câți alții ar face un asemenea efort pentru un necunoscut? Apoi mi-a spus o pildă licențioasă, făcându-mi cu ochiul. Cică un tip s-a așezat din greșeală pe scaun cu fundul pe propriile testicule. Îl durea de-i săreau ochii din cap, urla, dar nu se ridica.

‒ De ce?

‒ Că n-avea voință.

Așa și cu obezii. Suferă, știu că le face rău surplusul de mâncare, dar nu au tăria să renunțe. Ca fumătorii, ca alcoolicii, ca drogații.

Femeia se consola că există totuși unele mai grase decât ea. Cum ar fi tânăra aceea din Craiova, de 240 de kile. Au scos-o cu pompierii din locuință ca s-o ducă la maternitate să nască. Zicea doamna Aurica:

‒ Eu nu pot să pricep cum, Doamne iartă-mă, a rămas fata aia gravidă. Tehnic vorbind. A fost ori Terente, ori Sfântul Duh!

Și și-a făcut o cruce mare pe piept, de pe un deal pe altul, să fie iertată.

Tovarășa mea de suferință mi-a mai spus că presa greșește. Nu știa că sunt ziarist. Am primit drept în ficat reproșul. Presa prezintă numai excepțiile, extremele: elefanta din Craiova, mamutul de 350 de kilograme din București, colosul din Pașcani, ăla care se îngrașă ca o balenă mâncând ca o păsărică (după ce m-am externat am aflat de la televizor că a murit). Și în felul ăsta este ignorată marea masă a obezilor. Cei mulți. Cei care pot schimba în timp specia umană. Cei care pot prăbuși economii, sisteme de sănătate. Armata bolnavilor rumeni. Adevărata problemă.

 

Frumoasă pe jumătate

 

Cea mai frumoasă pacientă de la obezi era o fată de vreo douăzeci și ceva de ani. Rar am văzut femei atât de frumoase. Nu știu cum să zic, strălucea de frumusețe. Parcă trecea lumina prin pielea ei ca printr-o petală. Așa era de suav și de luminos chipul ei! Dar frumoasă era numai până la mijloc. Cum se termina talia subțire, delicată, izbucneau șoldurile și coapsele într-o uriașă explozie de grăsime. Semăna cu un bibelou fragil așezat pe soclul lui Lenin din Piața Presei. Nu știu de ce, la ea se depunea numai de la brâu în jos. Mergea legănat, ca rața. Ca să poată păși, trebuia să-și arunce picioarele într-o parte și-n alta, apoi să vină cumva după ele. O pândeam când venea la masă și mă uitam numai la fața ei. Nu-mi coboram privirea, nu suportam monstruoasa ei diformitate. Mila și revolta mă umpleau.

Ea contrazicea teoria platoșei de ciocolată. Să-i zicem așa. Era o fată tristă, tristă. Parcă se închega aerul în jurul ei de atâta tristețe. Ni se înfundau plămânii când trecea pe lângă noi. Superba bijuterie umană înșurubată în acel șasiu de grăsime se târa pe coridoare doborând totul în cale ca un tanc moale. Ne feream, lipindu-ne de pereți, sufocați, muți, năuciți.

N-am putut să intru în vorbă cu ea. Cu toți ceilalți pacienți înnodam ușor discuții. Chiar și cu cei cu greutate normală, internați pentru cine știe ce boli endocrine. Eram toți ca o familie. Ne mărturiseam cele mai intime secrete. Nu doar legate de boală, ci de viața noastră, în general. Râzând. Dar despre fata aceea nimeni nu știa nimic.

 

„Șunca mea e un roman”

 

Într-o zi, nu știu cum, s-a aflat totuși ceva. O infirmieră a iscat zvonul. Cică frumoasa noastră a început să se îngrașe după ce i-a murit mama. Și a ajuns în halul ăla. A început să mănânce inconștient, de supărare. Compulsiv, cum ar zice domnișoara Alexandra, psihoterapeuta, în limbajul ei atât de scorțos. Da, așa de mult poate suferi un om. Până la autodistrugere. Dar nu doar marile drame sunt vulcani de grăsime. Obezitatea pândește în orișice întâmplare din viața noastră. Se ascunde ca diavolul în amănunte. Dacă nu ești atent, își strecoară un tentacul în tine, ca în filmele cu invadatori extratereștri, și începe să pompeze. Până ajungi să îți trebuiască un bulevard numai pentru tine.

De la un timp, după ce s-a îngrășat într-o măsură, fata a vrut să slăbească repede. A început o cură promovată într-o revistă și lăudată de multă lume. Inclusiv vedete. A slăbit. Dar pe urmă s-a îngrășat și mai tare. A urmat altă cură, din altă revistă, și iar a slăbit puțin, iar a pus la loc mai mult. Toate prietenele ei s-au simțit datoare să-i dea câte un sfat. Că toate se pricepeau. Ea, disperată, le-a ascultat pe toate. Și s-a îngrășat tot mai mult. Până a ajuns cum am văzut-o la spital. O zână cocoțată pe un morman de slănină. Atunci a părăsit-o și iubitul, logodnicul, ce-o fi fost.

‒ Pentru că nici nu mai putea face dragoste cu ea, de aia! ‒ zicea infirmiera. De grasă ce era. Pur și simplu n-avea cum, bietul băiat!

La spital, fiecare colăcel de grăsime de pe burta cuiva ascunde o dramă. Oricine poate spune acolo: „Șunca mea e un roman”. Coperți vesele, povești triste.

 

Bob cu bob

 

Exact așa am făcut și eu în prostia mea. M-am luat după alții. Slăbire după ureche, cum s-ar spune, nu sub observația medicului. Nu merge așa. Oricine se poate îngrășa fără prea multă știință, dar de slăbit nu poți slăbi legat la ochi.

Am citit undeva despre niște pastile miraculoase cu ulei de in. Cică îți scădeau pofta de mâncare. La început, într-adevăr, parcă nu mai mâncam așa de mult. Dar pe urmă au început să-mi placă tare pastilele alea. Am devenit natură aproape moartă în ulei, cu ramă de napolitane. Pe urmă am trecut la pastile pe bază de crom ca să nu mi se mai facă poftă de dulciuri. Dar ce nu luam? Cum auzeam de ceva, hap! Și peste tot găseam rețete de slăbit. Înghițeam cărbune. Mâncam numai varză fiartă până mă lua leșinul. Beam ceaiuri de slăbit. Foarte scumpe. Însă erau doar niște buruieni cu arome și coloranți sintetici. Mâncam disociat. O lună numai verdețuri, ca boul. Pe urmă numai carne, până mi se apleca. Asta era și ideea: să ți se facă scârbă de mâncare și, ca efect, să o lași mai moale cu mâncatul. Vomam bucăți de pui. Chiar am vrut atunci să mă mut mai aproape de Protan. Acolo se neutralizează deșeurile de origine animală. Era și chiria mai mică în zonă. Deci rămâneau mai mulți bani pentru diete.

O prietenă care slăbise spectaculos mi-a dezvăluit secretul ei. Trebuia să înghit dimineața, pe nemâncate, un bob de orez. A doua zi, două boabe. A treia zi, trei. Și tot așa până la zece zile, zece boabe. După care să o iau invers, descrescător. Disperat cum eram, am încercat și asta, dar n-a ținut. Fie m-am zăpăcit și am încurcat numărătoarea, fie puii întregi pe care-i mâncam imediat ciuguleau boabele din stomac. Prietena mea s-a îngrășat și ea la loc. O fi pierdut și ea socoteala sau o fi înlocuit bobul de orez cu bolul de orez.

Dar ce n-am făcut! N-a rămas dietă din marea industrie a dietelor pe care să n-o fi încercat. Numai la doctor nu m-am dus, că aveam prieteni binevoitori peste tot. Și în realitate, și pe Internet. Mă ajutau ei. Nu mai spun de colegii de redacție. Îmi băgau sub nas tot ce găseau în materie de slăbit. Probabil se temeau că nu vor mai avea loc de mine în redacție.

 

„Am fost un dobitoc!”

 

Obezii din România nu prea se duc la medic pentru obezitate. O țin așa, ca mine, cu leacuri băbești primite îndeosebi de la domnișoare. Că ele sunt mai preocupate de slăbit. Obezii noștri se duc la spital fiindcă le crapă inima sau ficatul din cauza obezității, și nu pentru obezitate, când încă se mai poate face ceva. Dacă nu mă durea nimic, nici eu nu m-am dus…

Se duc la medic mai ales femeile. Ele sunt mai atente la cum arată. Dar obezitatea nu e doar o problemă de estetică. E boală perfidă și grea. Statul zice că suntem sluți, nu bolnavi. Nu recunoaște obezitatea ca boală. Și când murim, nouă, obezilor, nu ni se scrie în actul de deces că am murit de obezitate. Ci de boala provocată de obezitate. Nefiind crescut cu ideea că obezitatea e o boală, i-am evitat pe medici, le-am frecventat pe sfintele preotese ale cultului Slăbirii. Credeam că sunt un obez sănătos. Înseamnă că am fost ultimul. Am primit asigurări de la medici că nu mai există niciunul. Omul gras și frumos e mărul roșu, viermănos. N-o să vedeți obezi bătrâni. Mor devreme.

M-am gândit cu multă compasiune, în spital, la fata aceea. Și la pățaniile mele. M-am înțeles cu câțiva obezi din spital să facem ceva, să nu mai stăm cu mâinile noastre durdulii în sân. Să ne mobilizăm. Cât mai mulți rotofei de-ai noștri. Deja ne revendicăm ca o categorie aparte. Parcă am fi altfel de oameni, o specie nouă. Al treilea sau al patrulea sex. Să ne mobilizăm pentru un proiect de lege. Să fim recunoscuți de stat ca bolnavi și ajutați. Cu drepturi egale. Și să fie pedepsiți cei care recomandă neautorizat regimuri alimentare, cure de slăbire, metode, substanțe. Exact cum sunt pedepsiți cei care practică medicina clandestin. Iar obezii să-și dea unul altuia câte un pumn în cap pentru cât de deștepți au fost să apeleze la așa ceva. Eu îmi dau singur niște pumni, până să apară legea, zicând ca sinistrul Postelnicu la proces: „Am fost un dobitoc!”.

 

Crede și nu cerceta!

 

Într-o zi am fost la slujbă. În curtea institutului e o bisericuță unde vin și se roagă bolnavii. Vin și câțiva medici. Sunt creștini medicii, dar nu ascultă de porunca de a crede și a nu cerceta. Ba chiar se încăpățânează să cerceteze. Asta e treaba lor la Institutul Național de Endocrinologie. Încă mai există cercetare acolo. Un pic. Nu de alta, dar endocrinologia e o știință românească. Păcat ar fi fost de ea să dispară de tot, ca atâtea alte domenii.

Primul tratat de endocrinologie din lume l-a publicat C. I. Parhon în 1909. Prima catedră de endocrinologie s-a înființat la București în 1933. Primul congres internațional de endocrinologie tot la București s-a ținut. În 1939. Chiar Institutul „Parhon” este primul de acest fel din lume. Paulescu a descoperit insulina. Gr. T. Popa a descoperit și a demonstrat strălucit legătura dintre creier și activitatea endocrină. Până prin anii ’70, publicațiile de endocrinologie din Europa erau scrise pe jumătate de specialiștii români.

Și iată că în țara endocrinologiei avem șase milioane de supraponderali și obezi! Iar unii vor să slăbească rapid cu un bob de orez pe stomacul gol. Alții se duc și la biserică. Se roagă la icoane să slăbească. Din picioare, neputând să se aplece. Dacă s-ar apuca de bătut mătănii, ar trebui să vină SMURD-ul cu macaraua să-i ridice în picioare. Bagă și bani la cutia milei. Tot pentru slăbire. Și dorm sub cap cu rugăciuni de slăbire scrise pe bilețele sfințite. Unde se termină competența doctorului intră preotul cu busuiocul.

Părintele Gheorghe Oprea m-a miruit și pe mine la rând cu bolnavii veniți la slujbă. După slujbă am stat puțin de vorbă. I-am mărturist că nu prea cred în puterea agheasmei în tratamentul obezității. Iar el mi-a povestit cum o femeie tânără s-a îngrășat rapid cu 35 de kile. Nu slăbea nicicum. Doctorii nu îi găseau pricina, erau în mare încurcătură. Stătea în spital fără diagnostic. Părintele i-a citit Sfântul Maslu, ce i-a mai citit, s-au rugat împreună. Și, minune, femeia a slăbit. S-au mirat și doctorii. Aveau faptul în față. Ei, ce să mai zici de asta?

 

Păcatul național

 

Spășit, am recunoscut în fața părintelui Gheorghe că nu sunt un bun creștin. Fiindcă dacă o iei după sfânta învățătură creștină, nici n-ar trebui să existe grași pe lumea asta.

‒ Nu mi-am înfrânat poftele trupești, părinte, și priviți în ce hal am ajuns. N-am fost deloc cumpătat. Nu, am stârpit tot mai mulți pui. Am devenit acționar anonim la fabrica de napolitane. Salvatorul cofetăriilor. Îmi făceam tort și singur, acasă. Să ies mai ieftin. Știți, plăcerile burții… Recunosc, n-am ținut niciodată post…

‒ Postul nu e o cură de slăbire! ‒ mi-a tăiat-o preotul. Dar așa, ca efect secundar, poate că…

E clar că am păcătuit. Și preotul m-a dojenit pentru asta. Cu blândețe. E un psiholog bun părintele. Mi-a citit din carte: „Trupul e o slugă bună, dar un stăpân hain”. Trupul e un templu în care sălășluiește sufletul, care e de la Dumnezeu. Datoria mea de bun creștin era să mă îngrijesc de acest templu. M-am scuzat ca un laș. Am zis că 85 la sută dintre români se declară ortodocși, dar 30 la sută sunt obezi. Și numărul lor tot crește. Vor încăpea tot mai puțini în biserici. Atunci unde e credința? Ca să nu mai spun câți călugări obezi am văzut! Părintele a replicat că la ei e din cauză că mănâncă prost. Numai paste făinoase și la ore nepotrivite.

 

Happy end

 

De două săptămâni am ieșit din spital. Am slăbit 10 kilograme. Țin cu strictețe dieta prescrisă de domnul profesor Dumitrache. Ceva ca în vremea „alimentației științifice” de pe timpul lui Ceaușescu. Nu erau tâmpiți ăia care au elaborat conceptul ăsta ‒ mi-a zis domnul profesor. Numai că totul a fost politizat. Așa m-am întors eu la comunism. Cu deosebirea că acum găsesc toate alimentele din listă. Mănânc de toate: carne, unt, ouă, legume, fructe, pâine, lapte, brânză, chiar și câte o pătrățică de ciocolată. Grija mea e doar să nu abuzez. Creștinește.

Îmi măsor mâncarea cu un cântar de bucătărie electronic. E foarte precis. Că ochiul e parșiv, te înșală. Chiar s-a demonstrat asta experimental. O sută de subiecți au fost puși să mănânce aceeași mâncare, în aceeași cantitate. 50 erau legați la ochi, au mâncat orbește. Când s-au săturat, au lăsat lingurile jos. La toți mai rămăsese în farfurie. Pe când cei care au văzut ce mănâncă au ras tot. Asta înseamnă că stomacul trimite un SMS la creier: „Mi-ajunge!”. Dar dacă mai e mâncare, ochiul blochează SMS-ul și creierul te îndeamnă să razi tot din aria de acoperire, că nu-i frumos să lași în farfurie. Așa că îmi cântăresc frumos mâncărica, o pap, atâta câtă e, apoi strâng din dinți de foame. Vreo 10-20 de minute. Și după aia senzația de foame dispare. Că e doar senzație, adică o păcăleală a creierului, nu foame. Adică nu o nevoie reală.

E incredibil cât de puțin îi trebuie organismului nostru. Și noi îi dăm în dușmănie. Parcă am răzbuna, cu fiecare celulă, foamea istorică a speciei noastre.

Dieta nu o dau la nimeni, așa cum mi-au dat alții mie rețete de slăbit, care în final îngrașă. Nici măcar ca să mă răzbun. Sunt șapte miliarde de oameni pe Pământ și nu găsești doi la fel. Medicul trebuie să prescrie o dietă pentru fiecare caz în parte. Parafrazându-l pe Tolstoi, toți oamenii sănătoși sunt sănătoși la fel, dar fiecare bolnav e bolnav în felul lui. Fiecare gras e gras altfel.

De fapt, asta nu e o dietă. Așa voi mânca toată viața de acum înainte. Trebuie! Și mișcare în fiecare zi. Sunt hotărât. Tot ce-am suferit din cauza grăsimii și sperietura de la spital, din infernul celulei adipoase, sunt cea mai bună motivație. Nu vreau să mă sinucid cu furculița. Și nu mai suport să fiu obez. Nu mai am familie. Nu mai am prieteni. Cine se crede prietenul unui obez să se gândească bine când l-a întâlnit ultima oară. Nici pe mine nu mă mai am! Mi-am provocat singur câteva boli care m-ar putea ucide înainte de a pune punct acestei mărturii. Dar, luptând cu mine, s-ar putea să mai trăiesc încă mulți ani.

Voi reuși!

Oricine poate reuși!