Pe Steliana Bajdechi am văzut-o o singură dată, în 2017, când am lansat Cele mai frumoase reportaje la Constanța și ea m-a invitat, cu acea ocazie, la emisiunea ei de la Radio România. Vocea a căpătat atunci și chip. Ne-am simpatizat pe loc, apoi ne-am purtat unul altuia, de la distanță, ca ziariști, un respect nezdruncinat de anii care au trecut.
Acum câteva luni mi-a scris, cu totul neașteptat, că ar vrea să publice un roman la editura mea. De ce nu? – i-am spus, mai ales că Editura GRI a pornit din inițiativa asociației Grupul Reporterilor Independenți, de la care a și păstrat acronimul, și urmărește să publice mai ales scrierile jurnaliștilor: reportaje, eseuri, documentare, anchete, interviuri, dar și beletristică. Roman sau orice altceva. Dar, am spus de la început, numai dacă-mi place mie. Dacă mi se pare mie că merită să existe și să stea într-o bibliotecă. Și Steliana mi-a dat o carte care m-a surprins și m-a bucurat: Timpul fără de odihnă. Un roman istoric, ceva ce azi nu prea se mai scrie, care reface într-o epică alertă, tensionată, povestea neamului ei de aromâni din Munții Pindului, risipiți prin toată Europa și ajunși, unii, și pe la noi.
M-a surprins că mai îndrăznește azi cineva să scrie în maniera asta clasică, simplu și curat, fără mofturi postmoderniste, fără giumbușlucuri estetice. Cineva care vrea doar să spună o poveste, nu să se scoată în față pe sine (lucru care oricum se întâmplă, orice ar face autorii). Am retrăit acea emoție aproape uitată a lecturii, acea nerăbdare de a înainta cât mai repede în valul narațiunii, din vremea când citeam pe nerăsuflate romanele istorice și de aventuri ale lui Henryk Sienkiewicz, Alexandre Dumas, Walter Scott, James Fenimore Cooper, Rafael Sabatini sau pe al nostru, în veci inegalabil, Sadoveanu. Am citit cu încordare, am suferit și m-am bucurat alături de armânii Stelianei, am și lăcrimat de două-trei ori, așa cum se întâmplă când te pătrunde o poveste până în suflet. Și m-am bucurat că autoarea a avut ambiția de a crea o frescă istorică amplă, veridică, documentându-se riguros, așa cum face orice ziarist care se respectă.
O frescă amplă zic, fiindcă acesta este al doilea roman dintr-o trilogie intitulată Fiii Avdellei. Primul, Timpul regăsirii, a apărut acum câțiva ani la editura Eikon, al treilea e în lucru. Și i-am zis Stelianei: „Atunci hai să-l reedităm și pe primul. Se leagă frumos, merg atât de bine împreună!” Așa se face că acum Editura GRI scoate două romane, nu doar unul. Ele pot fi încadrate, cum spuneam, în genul romanului istoric, dar formula este mai bogată decât atât: avem o saga de familie, un roman identitar, o cronică a aromânilor din Balcani și, pe alocuri, o frescă documentară romanțată. Autoarea însăși își fixează limpede convenția: nu scrie document istoric propriu-zis, ci „o poveste despre o lume care ar fi putut să fie”, întemeiată pe cercetare, dar eliberată prin ficțiune. Repet, documentarea Stelianei Bajdechi că va uimi prin acribie, prin vastitate. Cu asta ea reușește ceva ce rar ți se întâmplă când citești o carte: să vrei să citești și alte cărți, să descoperi mai mult, să te umpli de realitatea prin care autoarea te duce de mână. Când am terminat romanele astea două, am mai citit vreo trei cărți despre aromâni, despre care nu știam mare lucru, iar acum pot să spun că abia aștept să intru în bibliotecă și să hoinăresc pe toate drumurile pe care mi le-a deschis Steliana.
Primul volum, Timpul regăsirii, debutează cu o scenă-cheie, aproape programatică: „Noi himu armâńi!”, „Noi suntem ar(o)mâni!” — o afirmație de identitate rostită nu ca simplă precizare etnică, ci ca act de demnitate. E multă mândrie în acest enunț, în decursul lecturii vezi că e și multă durere dintr-un trecut despre care tu, ca român, nu știai mare lucru. Din acest nucleu afectiv pornește recuperarea lumii aromânești: limba, cântecul, dansul, obiceiul, orgoliul, memoria bejeniei, sentimentul unei continuități care-ți dă valoare, identitate. Romanul pornește de pe la începutul secolului al XIX-lea, în Avdella, printre vlahi/armâni, într-un spațiu de munte unde viața este organizată arhaic între turme, caravane, biserici, drumuri primejdioase, celnici, armatoli și reguli comunitare severe. Nu știți ce sunt celnicii, armatolii, cărvănarii, prefții? Ce-o să vă mai bucurați aflând din carte! Odată cu limba asta atât de frumoasă (am simțit cu încântare ce aproape e pronunția dialectală armânească de graiul meu moldovenesc, mai mult decât de limba română literară), pătrundeți și în istoria pur si simplu fascinantă a acestui popor – frățesc, dar misterios pentru cei mai mulți dintre noi.
Povestea se așază în jurul a patru personaje principale: Marușa, Ianuli, Steryiu și Katina. Marușa, fiică de preot, este puntea dintre memoria Moscopolei, arsă din temelii, și speranța unei lumi care poate fi reclădită în altă parte, în Avdella, și salvată prin limbă, învățătură, prin memorie. Ianuli, căpitan de armatoli, reprezintă onoarea, bărbăția, verticalitatea. Steryiu, cărvănarul, este figura drumului, a neliniștii și a deschiderii către Europa. Katina, atrasă de rafinamentul occidental, duce în roman tentația evadării din hotarul strâmt al comunității. Între ei se țese nu doar o poveste sentimentală, ci o rețea de alegeri: cine rămâne, cine pleacă, cine apără, cine negociază, cine se salvează pe sine și, totodată, memoria.
Un merit important al primului volum este felul în autoarea transformă viața comunitară în spectacol epic. Sărbătorile, leagănele de Sfântul Gheorghe, corul, colindătorii, târgurile, costumele, ierarhiile familiale, relația cu biserica, cu limba greacă și cu limba armânească nu sunt simple decoruri etnografice, ci forme de existență. Uneori acțiunea se oprește pentru a lăsa loc unei descrieri ample, aproape monografice; dar tocmai această aparentă încetinire construiește soliditatea lumii. Cititorul nu primește doar întâmplări, ci un univers cu reguli, mirosuri, haine, frici, prejudecăți și aspirații. Ceva foarte viu, ca să spun așa. Adică ceea ce trebuie să aibă o carte ca să te țină aproape: viață, autenticitate, ritm, febrilitate.
În Timpul regăsirii, istoria mare intră peste istoria mică. Ali Pașa, Eteria, începutul luptei grecești de independență, tulburările balcanice, circulația ideilor venite dinspre Franța, Viena sau Principatele Dunărene se amestecă firesc în destinele personajelor din Munții Pindului. Tema centrală, din titlu, este regăsirea: regăsirea unei limbi, a unei demnități, a unei familii risipite, a unei comunități care încearcă să nu piară. Finalul primului volum schimbă lumina romanului: visul eroic se lovește de dezamăgire, iar moartea lui Ianuli, după luptele de la Arachova, închide simbolic epoca elanurilor cavalerești. Steryiu înțelege că vlahii au fost, încă o dată, uitați în vâltoarea unei istorii făcute de alții, pentru alții, niciodată și pentru ei.
Al doilea volum, Timpul fără de odihnă, mută centrul de greutate. Dacă primul roman este al formării și al regăsirii, al doilea este al urmărilor, al exilului, al maturității și al dezbinărilor. Debutul este memorabil: Steryiu, îmbătrânit, stabilit în Anglia, este bântuit de coșmarul bătăliei de la Missolonghi. Imaginea orașului în flăcări, a femeilor și copiilor care fug, a răniților și a rugăciunii în limba lor pune din prima pagină romanul sub semnul traumei. Lumea eroică nu s-a încheiat glorios; ea a lăsat răni, insomnii, familii împrăștiate și copii care se „englezesc”, pierzând limba părinților.
În acest al doilea volum, spațiul se lărgește considerabil: vedem cum intră în geografia armânilor Londra, Parisul, Galațiul, Bucureștiul, Veria, Xirolivadi, Athosul, Salonic, Avdella. Romanul devine mai politic și mai european. Steryiu și Marușa sunt deja figuri ale memoriei; Andrew, nepotul crescut în Anglia, intră în scenă ca moștenitor incert al unei identități pe care o descoperă mai mult prin documente, călătorii și întâlniri decât prin sânge. El face legătura cu Principatele Române, cu Alexandru Ioan Cuza, cu primele proiecte de sprijinire a școlilor aromânești, cu lumea diplomatică și cu ideea unei solidarități de neam între români și ar(o)mâni.
Firul cel mai important din Timpul fără de odihnă este lupta pentru școală și pentru slujirea în limba proprie. Ceea ce în primul volum era dorință, rugăciune, zvon sau încăpățânare de preot devine aici proiect: copii trimiși la învățătură, sprijin de la nord de Dunăre, școli și cărți în limba română, tensiuni cu autoritățile grecești, bulgărești și otomane.
Povestea sentimentală a lui Andrew și Esther adaugă romanului o altă temă: limitele iubirii într-o lume a frontierelor religioase și comunitare. Este o iubire imposibilă din pricina unor reguli stupide. Cuvintele lui Andrew – că oamenii îi despart pe cei care se roagă altfel, nu Dumnezeu, nu Dumnezeu – dau acestei povești o delicatețe amară. În economia romanului, episodul nu este decorativ: el dublează drama aromânilor. Pretutindeni, oamenii sunt împărțiți de limbi, confesiuni, imperii, patriarhii, hărți, suspiciuni, pasiuni.
Mesajul celor două cărți este limpede și puternic: un neam supraviețuiește nu doar prin sânge, ci prin memorie, limbă, școală, credință și solidaritate. Dar Steliana Duliu-Bajdechi (ea ține să-și aducă în numele de autoare și rădăcina armânească, Striyiana al Douli, Duliu) nu idealizează simplist această supraviețuire. Comunitatea aromână apare demnă, muncitoare, încăpățânată, dar și vulnerabilă, uneori dezbinată, prinsă între greci, turci, bulgari, români, ruși, austrieci, francezi și englezi. Marile puteri decid, iar oamenii mici plătesc. De aici vine, probabil, frumusețea melancolică a titlurilor: întâi regăsirea, apoi lipsa odihnei. Te poți regăsi, dar nu e sigur că te poți salva definitiv.
Realizările cele mai importante ale celor două romane sunt construcția de lume, forța documentării și capacitatea de a introduce limba aromână fără a o transforma într-un obstacol pentru cititor. Termenii, cântecele, formulele de salut, rugăciunile și replicile în armânește dau textului autenticitate și muzicalitate. Ele nu exotizează personajele, ci le așază în firescul lor. O altă reușită este alternanța dintre intimitate și istorie: o rochie, o pafta, un cântec, o rană, o scrisoare sau o masă de familie pot spune la fel de mult ca o bătălie.
Finalul din Timpul fără de odihnă este tulburător. Hristu, ajuns la capătul vieții, vede parcă dincolo de timp Avdella arzând, iar strigătul împotriva „propagandei românești” anunță intrarea într-o epocă și mai dură, a naționalismelor agresive și a identităților vânate. Rugăciunea care revine — miluirea cea mare a lui Dumnezeu — primește un răspuns sfâșietor: „Cându, Dumnidzali mou?” Această întrebare rămâne suspendată peste întreaga poveste.
Prin Timpul regăsirii și Timpul fără de odihnă, Steliana Duliu-Bajdechi scrie nu doar romane despre aromâni, ci romane despre fragilitatea tuturor comunităților mici prinse în menghina imperiilor și a istoriilor oficiale. Cărțile au respirație amplă, documentare serioasă, personaje memorabile și o miză rară în proza de azi: recuperarea unei memorii colective fără retorică găunoasă, prin oameni vii, cu iubiri, pierderi, orgolii, rătăciri și speranțe. Este, în fond, povestea unei lumi care nu cere milă, ci dreptul de a fi auzită în propria limbă.
Îi sunt recunoscător Stelianei Duliu-Bajdechi și mă simt norocos că s-a gândit la mine ca mijlocitor al apariției acestor două cărți minunate. Sper să aibă amândouă un destin frumos, să ajungă în mâinile a cât mia multor cititori și, dacă se va întâmpla asta, n-am nicio îndoială că vor ajunge și în sufletul lor. De mult n-am mai citit ceva cu atâta pasiune.
Și, la final, cum se spune la radio: Steliana, ai legătura. Ai cuvântul. Adică te aștept cu al treilea roman. Cititorii tăi îți vor spune la fel.
Partea superioară a formularului
Partea inferioară a formularului
