Iarna imbecililor

Motănel a citit în revista „Capital” un titlu care l-a îngrozit:

„Iadul Alb se dezlănțuie în România! Prognoza meteo ANM pentru următoarele două săptămâni! Vine gerul! Iarnă istorică în România”

Speriat de sperietura ziaristului care a scris articolul, Motănel s-a refugiat în raiul alb desfășurat în dormitor, adică în pilotă, hotărât să nu mai iasă de acolo două săptămâni și să asiste nepăsător la iarna istorică din România.

Ca să-l liniștesc un pic, i-am explicat că un ger de  minus 10-15 grade pentru câteva zile nu e neobișnuit în zona noastră și în timpul iernii, mai ales în luna ianuarie, numită în popor și „gerar”, când a fost înregistrată cea mai scăzută temperatură în România: – 38,5 grade, în 1942. Și că nici zăpada de 15 cm nu e un iad alb, ci, dimpotrivă, e o feerie. Iarna lui ’54, cu nămeți de 5 metri în București, ar fi mai potrivită pentru calificativul „istorică”. S-ar apropia și de semantica iadului, fiindcă atunci a bătut și un vânt de peste 125 km pe oră, care i-ar fi luat pe sus pe ziariștii de la „Capital”, cu redacție cu tot.

I-am povestit lui Motănel cum am stat în foișorul cazarmei, santinelă fiind, pe un ger de -23 de grade și n-am văzut draci, stăteam înfofolit în mantaua rusească, deloc gogoliană, încălțat cu pâslari, și nici la bască nu mă durea. Deși regulamentul zicea că puteam fi schimbat și după o oră, comandantul gărzii m-a lăsat trei ore în post, fiindcă nu prea erau oameni în gardă, iar eu îi spusesem că rezist foarte bine, fără probleme, în echipamentul de iarnă. Adică și dacă e ger, oamenii au metode de a se apăra, la fel ca pisicile, înzestrate de la natură cu blană și de la stăpâni cu pilote. De ce să te dai de ceasul morții la ziar că vine iarna în timpul iernii?

În lunga mea viață, i-am mai povestit lui Motănel, am prins nămeți adevărați, nu pospai de 15 cm.

M-am născut în satul vecin, în Ringhilești, că acolo era pe atunci maternitatea. Boierește, într-un fost conac. Un moș de-al nostru din Ringhilești, moș Ilie, mutul, căra de-acasă lemne și făcea focul în salonul mamei, să ne fie cald. Troienele ajungeau până la jumătatea geamurilor. Mama îmi povestea mai târziu că totul era alb, și în salon, și afară, până departe:

– Totul lucea, te dureau ochii de alb. Mă uitam la sobă ca să-mi mai odihnesc ochii. Și când ai făcut tu ochi, uite-așa de mari, mă odihneam în ochii tăi frumoși.

(Ah, mama!… Cum îmi vorbea ea…)

Tata a tocmit trei oameni ca să mă aducă acasă cu sania. Pe alocuri, caii nici nu ajungeau cu copitele la pământ și era nevoie să fie dată zăpada din fața lor cu lopețile. Moș Ion, cu pușca la spate, ciulea urechea la urletele lupilor din pădurea Vartan. Da, erau și lupi pe-atunci. Și tot nu ziceau oamenii că era un iad, ziceau: „E iarnă, ce să-i faci?”

Îmi amintesc că într-o iarnă din copilărie zăpada acoperise și gardurile, satul dispăruse cu totul sub nămeți și răsufla negru prin hornuri. Tata săpase tuneluri în omăt și noi, copiii, ne jucam prin labirintul din curte, alergam de se topea zăpada de la fierbințeala noastră.

I-am mai explicat motanului că nici „istorică” nu i se poate spune acestei ierni. N-o văd rămânând în analele meteorologiei, în memoria colectivă sau în cărțile de istorie ca acea „cumplită iarnă din 2020-2021”.

– Înseamnă, a concluzionat motanul, că autorul e un imbecil. Nu e prima oară când citesc știri umflate în halul ăsta. Noi, pisicile, citim doar calendare, unde totul e relatat cu calm. Voi, oamenii, aveți o presă de căcat.

– Nu pot să te contrazic, Motănel. Fii totuși mai atent la limbaj.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!