(Fragment din romanul „Paișpe”)
Cerul deschide o geană sângerie peste oraș. Văd prin geam. Am povestit ca Șeherezada până în zori. Costică a plecat de vreo jumătate de oră. Cineva a crăpat ușa și i-a făcut semn: hai, că pleacă mașina spre București. A ieșit tiptil, fără o vorbă. Am continuat să povestesc. Și acum căpitanul și scribul se uită unul la altul și nu se hotărăsc dacă să mă mai țină în birou, la taclale, ori să mă ducă jos, în arest. La beci. Își mai aprind câte o țigară. Căpitanul pufăie îngândurat.
– Ce mișto a fost la revoluție! spune grav, ca pentru el.
Îi scot eu din încurcătură.
– Duceți-mă-n celulă, vă rog. E aproape patru dimineața. Nu mai pot.
Nu-mi mai doresc decât să mă întind în pat și să dorm. Să dorm. Iar când mă voi trezi, cineva să-mi spună ce mi se întâmplă. Ori să-mi dau seama că a fost doar un coșmar.
Scribul îmi zice s-o iau înainte. Mă urmează la un pas, cu diplomatul meu în mână, iar umbrele noastre se întâlnesc din când în când, se contopesc, apoi se rup una de alta, pe măsură ce trecem pe sub becurile de pe holul lung, făcut parcă înadins la dimensiunea asta, ca să ai timp să te încarci de spaima arestului de la capătul drumului. Îmi țin pantalonii cu mâinile băgate în buzunare până la coate. Coborâm două rânduri de scări și ajungem într-un coridor luminat cu zgârcenie de câteva becuri, închise în niște colivii de sârmă din tavan. Miroase a petrol și a ciorapi nespălați, a piele îmbâcsită de praf și de sudoare. Un plutonier-adjutant rotofei moțăie pe un taburet, cu capul rezemat de perete, cu o mână înfiptă sub curea. N-are pistol. Când ne aude, se trezește, vine alene să descuie ușa cu gratii a arestului.
Mă clatin de oboseală. Mă sprijin de zid să nu cad și mi se pare că zidul e moale ca aluatul, că mă afund în el. O clipă mă gândesc, prostește, sau poate doar ca un om epuizat, cu creierul pâlpâind agonic în supa lui tulbure, cum ar fi dacă închisorile ar avea zidurile moi, exact așa cum le simt eu acum, ca aluatul, și, dacă ai vrea să treci prin perete, ca să scapi, el să se alungească la nesfârșit, păstrându-te mereu în închisoare, deși ai ajuns deja departe de ea. Și dacă, îmi spun, chiar asta se întâmplă cu adevărat? Adică, odată ce-ai intrat în pușcărie, ea se ține după tine și după ce te liberezi, nevăzută, nu mai scapi de ea toată viața, oriunde ai fi.
Furat de gândul meu, nici nu-mi dau seama când gardianul mă ia de mână, mă împinge într-o cameră și încuie ușa cu lacătul.
Un neon, închis și el într-o cavitate din tavan, varsă o lumină nehotărâtă peste câteva siluete lungite pe dușumea. Direct pe beton. Mă întorc spre paznic, vreau să întreb unde sunt paturile. Unde e patul meu. O celulă trebuie să aibă un pat, o masă, un veceu. Eu așa am văzut în filme. Aici nu e decât o cameră uriașă. Un cub de beton. Patru pereți goi. În mijlocul dușumelei e o gură de scurgere, de o palmă, acoperită cu grilaj. La abator am văzut așa ceva. Tăiau animalele într-un colț, pe o masă de tablă, și sângele se scurgea în sifonul din mijloc. Și aici e sânge. O picătură, atât. De la bărbatul cu buza spartă, care doarme pe o parte, cu obrazul lipit de ciment.
Număr trupurile de pe jos. Doisprezece. Eu sunt al treișpelea.
– Așa e la noi, cam fără confort.
Paznicul. Și-a mutat taburetul în dreptul celulei, mă urmărește printre gratii. Stau în mijlocul camerei cu pantalonii în mână și mă uit în toate părțile. Nu-mi arde acum de discuții cu gardianul. Vreau să dorm. Mă trag lângă un perete și mă las încet pe vine. Îmi prind genunchii în brațe. Când ești singur și neputincios, speriat, vrei să îmbrățișezi pe cineva, să-ți împarți spaimele cu el, să te întărești din curajul celuilalt. În libertate, uneori, când mă simțeam strivit de sărăcie, de singurătate, de lipsa de orizont, îmbrățișam un copac, minute în șir, și îmbrățișarea aceea rece, rigidă, mă liniștea cumva. Acum n-am un copac în celulă, iar trupurile risipite pe dușumea, cu răceala cimentului în ele, nu-s de luat în brațe. Așa că îmi îmbrățișez genunchii, îi strâng tare la piept. Și plâng.
Gardianul își trage taburetul chiar lângă ușă, se prinde cu mâinile de gratii și se holbează la mine. Mă cercetează pe toate părțile ca pe cai în obor, numai nu-mi bagă degetele în gură. Mă întreabă în șoaptă:
– Ești primar?
– Nu, sunt ziarist. Redactor la „Timpul”, îi răspund pe jumătate adormit, înghițind lacrimi.
– Nu primar de primărie. Primar, adică la prima arestare.
– Da. Primar.
– Toți plâng când intră prima oară în arest. Nu există să nu plângă. Cu lacrimi, fără lacrimi, nu contează. Îi aud noaptea cum plâng în somn. Îi aud și cum nu plâng, dacă înțelegi. Dar de a doua zi, gata, nu mai plâng. Zici că le-a secat izvorul. Se obișnuiesc repede. Cu nimic nu se obișnuiește omul mai repede decât cu pușcăria. Azi îl închizi, a doua zi parcă are un an de bulău la activ, știe și program, și regulament, și tot, parcă le visează.
– Nu cred.
– Ba da, domnule redactor, e cum spun eu. Pentru că omul e făcut să fie ținut închis, asta e starea lui naturală. Închis în sine, în casă, în oraș, în țară, pe continentul lui, pe planeta lui. Peste tot sunt numai limite. Oricum ai da-o, oricum te-ai raporta, undeva tot ești închis. Libertatea e un accident, ascultă la mine. O iluzie. Omul a fost închis din prima lui zi în Grădina Raiului, condamnat pe viață. Era o celulă mai mare. Mâncare puțină, pe bază de vegetale. Bine, avea și gagică, dar n-avem de unde să știm dacă asta nu era în defavoarea lui. Și când a pus botul la fructul oprit, adică a încălcat consemnul, ce-a pățit omul? A fost pedepsit, da? Dumnezeu l-a dat afară din pușcărie. Na, fii liber, dacă n-ai fost cuminte… Și de fapt doar l-a mutat în altă pușcărie.
Mă întorc spre gardian. Nu mă așteptam să umble gândurile astea într-un cap închingat de caschetă. Îl privesc cu mirare. Stă pe taburet, cu fruntea rezemată de gratii, cu ochii închiși. Vorbește mai mult pentru el. Îi văd cuvintele cum îi ies din gură și vin spre mine. La început veneau repede, dând din coadă prin aer ca peștii în apă. Acum plutesc spre mine încet, ca niște meduze. Mi se așază reci și cleioase pe tâmple, mi se scurg în urechi, alungindu-se. Și imaginea gardianului se alungește. Burta i se ridică până la gât, se contopește cu gușa, se înalță împreună ca un guler până nu-i mai văd capul. E o burtă lungă, de sus și până jos, din care ies cuvinte, unul după altul, și se lipesc de mine. Pe tâmple, pe frunte, pe ochi. Lumina e un iepure alb. Mi se zbate sub pleoape cu gâtul tăiat. Sângele mă îneacă. Alunec, alunec în roșu, în negru…
– Hei! Scoală!
Am adormit. O secundă, un minut, zece, nu știu. Gardianul stă lângă mine așezat într-un genunchi. Mă scutură de umăr, mă împunge cu degetul în obraz.
– Pune ziarul ăsta sub tine, să nu te murdărești!
Îmi pune în mână un ziar și iese din celulă, își reia locul pe taburet. Scoate o carte de sub fund și începe să citească, răsucit pe jumătate spre lumină, cu capul dat mult pe spate. Nu disting bine literele din titlu, dar recunosc desenul coperții. „Împotriva deznădejdii”, de Mircea Eliade. În scurta mea cădere în somn, mi-a cotrobăit în diplomat și mi-a luat cartea. Îl rog să o pună la loc dimineață, când va ieși din tură.
– Dar asta e cartea mea! Ca să vezi, citim aceeași carte!
– N-am apucat să citesc decât prefața și câteva pagini la întâmplare. Văd că dumneavoastră mai aveți puțin. Ați găsit acolo un leac împotriva deznădejdii? Tare bine mi-ar prinde acum.
– E o iluzie. N-ai cum să lupți împotriva deznădejdii. Deznădejdea e ultimul prag al căderii, de unde nimic nu te mai ridică. Dacă ți-ai pierdut speranța într-un fel sau altul și nu mai tragi nădejde de nicăieri, nu mai ești capabil să lupți, abandonezi totul. Te uiți cum te descompui și nu faci nimic. Te simți deznădăjduit, așa-i? N-ai ce face, înghite-ți deznădejdea, otrăvește-te cu ea. Ești pierdut.
Mă întorn cu totul către paznicul meu. Mă aștept să-l văd că se ridică de pe taburet și începe să cădelnițeze cu tămâie prin arest, cântând pe nas. Fiindcă predică sfătos și cu gesturi grave ca un popă, ca un predicator care vrea să mă atragă la religia lui. E timpul să-mi schimb părerea despre poliție.
Sunt atât de obosit, îmi trece os prin os, tâmplele mă dor, încât nu pricep mai nimic din predica de pe taburet a apostolului din beci, nu-mi dau seama dacă are vreo noimă ce spune el sau îndrugă niște fraze goale, sonore. Nu de predici am nevoie acum. Mi-ar trebui o declarație scurtă, precisă, în cel mai sec limbaj administrativ, despre scopul și durata vizitei mele în arestul municipal. Și o cană de apă. Și o mie de ani de somn.
Mă ridic în genunchi ca să întind ziarul pe jos, sub mine. Ia te uită! E chiar „Timpul”, un număr mai vechi. Îl deschid la pagina cu reportajul meu din Delta Dunării și i-l arăt polițistului.
– Eu am scris asta.
– Da? Am citit. Bravo, domnule! Te citesc pe tine și pe Mircea Eliade, vezi? Dar să nu-mi mai spui nimic despre tine. Te avertizez. Acum doi ani, exact în ziua revoluției, am avut un accident de mașină. M-am ciocnit cu alt polițist în intersecție. Din vină comună. Ne grăbeam amândoi la sediu, că se dăduse alarma, și am intrat unul în altul, bang! Mare deranj anatomic. M-am trezit după câteva zile la spital și am aflat că nu mai suntem în comunism. Am rămas cu o mică problemă la plămâni, obosesc repede. Nu mai fac față pe sector. Și m-au pus să păzesc arestații. Stau cu ochii pe ei să nu se taie, să nu se muște, că de evadat n-au cum. Nici musca nu iese de aici. Am stat în spital, în total, trei luni, trei săptămâni și trei zile. Exact atât stă scroafa în gestație. Acolo am dat în boala asta a cititului. M-am molipsit de la o stagiară care citea tot timpul. Și la camera de gardă, și la masă, și din mers, prin saloane, și în lift. Am început să citesc de la ea. Când termina o carte, mi-o dădea și mie. Am redescoperit ce plăcut e să citești, că mai citisem eu și în liceu, dar m-am lăsat. Uitasem cum era, după o viață în uniformă, citind numai legi și scriind numai amenzi și rapoarte. Și, uite, de doi ani doctorița îmi tot dă cărți. Gata citite. Dacă nu aveam accidentul, muream prost. Vezi cum le aranjează Dumnezeu? Mai am câteva luni până la pensie. Parcă mă văd cum stau cu burta în sus – burta am făcut-o după accident – și citesc tot ce-mi pică la mână. Am început să scriu aforisme. Am un caiet plin, dar mă jenez să-l arăt, să-l public. Când se întâmplă să vină câte un arestat mai șlefuit, și asta se întâmplă destul de des, îmi place să vorbească despre cărți, despre autori. Dacă încearcă vreunul să-mi povestească despre viața lui, nu-l las. Nu mă interesează nici ce scrie în fișa lui de arest. Nu sunt decât supraveghetor. Nu vreau să ies de aici negru de mizeria altora. Nici despre tine nu vreau să știu nimic.
– Totuși m-ați întrebat dacă sunt la prima arestare.
– Doar ca să intrăm în vorbă. Scrie pe fruntea ta că ești prima oară în nobilul așezământ al ispășirii și al îndreptării de sine, ca să nu zic iar bulău. Am vrut să te ajut.
– Știți, eu habar n-am de ce sunt aici. Am fost chemat la Poliție pentru viza de flotant și acum…
– Ssst! Ți-am zis că nu vreau să știu nimic despre tine. Dacă vrei, putem să vorbim despre cărțile pe care le-am citit amândoi. Încetișor, să nu-i trezim pe ceilalți. Sunt clienții noștri, adunați de pe străzi. Dorm aici ca la hotel. Dacă se trezesc, încep să urle, să se bată. Dar mai bine întinde-te pe ziarul ăla și încearcă să ațipești. Mai este o oră până la deșteptare, dar, la cum arăți, parcă ai tras la plug, o oră contează.
Mă culc pe ziar, pe articolul meu, cu palma peste titlu. Simt forma literelor ca atunci, la tipografie, când le luam una câte una din casetele lor și le înșiruiam pe culegar. Puse unul lângă altul, fasciculele de ziar formează un așternut cât mine de lung. Nu-mi ține de cald, dar măcar nu-mi murdăresc costumul. Să fie curat când mă voi întoarce acasă. M-am așezat lângă ușă, departe de trupurile întinse pe ciment. Tipul cu buza spartă, care doarme neîntors, parcă priponit în podea, e contabilul bătut de nevastă cu sticla de șampanie. Lângă el, ghemuiți unul în altul, dorm băieții aduși în cătușe când am ajuns eu aici. Ceilalți sunt cerșetori, vagabonzi. Când se mișcă în somn, trosnește crusta de jeg pe ei și un miros acru îmi înfundă plămânii. Eu nu sunt ca dânșii, îmi zic. Sunt altfel. Locul meu nu este aici.
Dar în ce fel sunt altfel?
Până aseară mi-ar fi fost ușor să răspund la întrebarea asta. Acum nu pot. Fiindcă habar n-am de ce sunt aici. Ce caut eu printre borfașii ăștia?
