Împrietenește-te cu inima ta

Aproape jumătate de secol nici nu m-am gândit la inima mea. O simțeam uneori bătând acolo, sub coaste: își făcea treaba cuminte, nu mă gândeam la dânsa. Doar când o emoție puternică o scotea din ritmul ei de ceas îmi duceam mâna la piept s-o domolesc. Și uneori, alunecând în somn, îi simțeam bătăile în tâmple. Ziceam: inima mea… e acolo! – cum aș fi spus: piciorul meu! timpanul meu! O componentă, nimic mai mult. De ce s-o fi iubit mai tare decât îmi iubeam ficatul sau plâmânii?

Creștem cu o mitologie poetică a inimii. Acolo e viața, spunem toți. Dar viața e și în rinichi, în pompele alea puturoase care scot mizeria din noi. Dar viața e, la fel, și în ficat sau în intestinul gros.

Mai zicem că în inimă sunt sentimentele noastre. Iubim cu inima, urâm cu inima. Îi dăruim inima cuiva când iubim, i-o punem în palmă. Punem la inimă ceva: bun sau rău. Și luăm de la inimă pe cineva când nu mai simțim nimic pentru el. Avem inima mare când suntem buni. De aur! Inimă de piatră când nu ne atinge suferința omului de lângă noi. Ni-i plină inima când suntem mulțumiți de ceva. Acolo e sălașul fericirii, acolo e sălașul nefericirii: într-una din cele patru cămăruțe unde clocotește viața sau în toate.

Spunem că inima noastră suntem noi. Inima râde, inima plânge, inima se rupe, se sfâșie, se topește, cântă odată cu noi. Tresare, bate, stă-n loc, tremură, urlă. Ne-ndeamnă, ne descurajează. Ni se frânge inima la tristețe, ne doare. Și râde când ne bucurăm. Supărarea ne strică inima, bucuria ne-o crește. Ne temem cu inima strânsă, iar curajul tot din inimă vine. Dăruim din inimă, din adâncul inimii, cu dragă inimă. Ne dedicăm cu toată inima, punem inimă în ceva ce ne place să facem, însuflețim cu inima noastră acea lucrare, o facem cu tragere de inimă. Sau fără inimă, a lehamite. Ne speriem de ne stă inima. Inima ne împinge să facem ceva sau nu ne lasă să facem ceva.

Sentimentele, deciziile, trăirile, totul în viața noastră e legat de inimă. Inima e viața. Noi suntem inimi.

Câtă poezie am țesut în jurul inimii!

Acum a venit vremea să mă caut la inimă. Am făcut o ecografie.

Am auzit-o: nu bătea, ci flumfăia, făcea într-un fel ciudat. Ce-i asta? Fleoșca-fleoșca. Parcă era mașina de spălat când evacuează zoaiele. Mai auzisem înregistrări cu inimi lucrând, dar acum îmi auzeam prima oară inima, inima mea, în difuzoare. Nu mi-a plăcut deloc sunetul ăla. Am simțit o ușoară rușine și o dezamăgire că inima mea scotea asemenea zgomot.

Am întors puțin capul și am văzut-o pe monitor. Un pumn de carne. Nici pe departe forma aceea clasică, frumoasă, țintită de Cupidon, desenată pe pereți, pe brațe, peste tot. Am o inimă pur și simplu urâtă. O chiftea uriașă. Un gogoloi pulsatil, cu tot felul de cabluri, ceva ca un animal de laborator însângerat, fără piele, supus la șocuri electrice și conectat la tot felul de aparate de măsură. Felia de inimă zărită în evantaiul negru al ecografului mi s-a părut cel mai urât lucru văzut vreodată pe ecran. Alb-negru, cu purici, cu un fond sonor execrabil.

Am văzut chifteaua pulsând, animată de duhul ei nevăzut. Și am constatat că nu sunt un om bun, dar nici unul rău, ci doar o ființă. Pentru că inima mea nu avea deloc sentimente într-însa – nici bune, nici rele –, avea numai sânge. Îl aduna pe o parte din tot trupul, murdar de reziduurile industriilor corporale, și pe altă parte îl trimitea proaspăt în labirintul vinelor și vinișoarelor, până sub unghii. Făcea asta fără excese de hărnicie, fără momente de relaș, ci constant, într-o cumințenie idioată, de mecanism.

Mă întreb dacă-mi iubesc mai mult inima după ce am văzut-o făcându-și treaba. Nici nu știu dacă am iubit-o vreodată. Dar sigur am avut tot timpul față de ea respect și admirație. Ce piesă minunată a putut pune Dumnezeu în mașinăria trupului! Ceva din misterul vieții e acolo, în boțul ăla de carne. Ceva atât de umil, dar care face atât de mult! N-ai cum să nu respecți asta. Și n-ai cum să nu-i admiri precizia și anduranța. Săracă inima mea… Va bate pentru mine până în ultima clipă.

Acum o respect și mai mult. Și chiar mi-e un pic dragă nu știu cum, așa urâtă cum e. Azi chiar i-am oferit o cafeluță și a dat bucuroasă din ventricule. Cred că e începutul unei frumoase prietenii, cum se spune în filme. Nu va râde nimeni de mine că m-am împrietenit în chip bizar cu un mușchi, cu o chiftea.

Împrieteniți-vă cu inima voastră, prieteni! Gândiți-vă din când în când la ea. Mai faceți-i câte o vizită, întrebați-o cu o mai duce.

(P-S: Îi mulțumesc domnului doctor Adrian Gavrilescu de la spitalul Sf. Spiridon din Iași pentru această întânire cu inima mea.)

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!