O – de orice susceptibilă – legătură s-a antamat între Institutul European pentru Cooperare Cultural-Științifică Iași și căjvăneanul bahluvizat Luca Pițu, al nostru „Borges moldav“ – cum îl definea ditirambic I. B. Lefter în subversivul hebdomadar „Contrapunct“. Dicem asta pentru că editricea mai sus amintitului institut i-a publicat sentimentele urii de sine(1), iar mai recentuț distinsul eseograf iașiot a prefațat „Cele unsprezece mii de vergi“(2) al camaradului Kostrowitzki-Apollinaire. Cartea a apărut în colecția „Maeștrii literaturii erotice“, pe care ElPi o și coordonează la Institut. „Vergile“, un roman anatemizat, lubrifiant și spermatogen. Un roman concupiscent și, după părerea noastră, futil și nereprezentativ pentru alamb(ur)icatul autor al „Caligramelor” și al „Alcoolurilor”.
Înainte de a ne excursa printre sujeturi tematice, e musai să subliniem pentru bobor, întâmplător cetitoriu, că această carte, axându-se pe tematica juisării ne/precupețite, sfidează morala fesenistă și spune pe nume uzualelor practici nocturne ale cuplurilor sau ale adolescenților puțopaliști.
E vorba, pe scurt, despre isprăvile unui aristocrat român, priapicul prinț Vibescu (din „vite baise cul“, zice Pițu), care extaziază doamnele Eurasiei, de la Paris la Vladivostok, cu mijloace proprii. Coțopenitor infatigabil, românul nostru se plimbă pe două continente penetrând falo-limbistic toate bortificiile lăsate de Dumnezeu în anatomostructura femeii și a bărbatului. Motiv de mare fudulie pentru noi, românii pauperi: măcar cu atâta să ieșim în lume, cu neobositul ștremeleag geto-dacic.
Și încă să mai precizăm că traducerea opusCULului aparține domnului Silviu Lupescu. O foarte colorată și, de ce nu, savuroasă transpunere pre vălăhească a erectantului romănuț. Se dovedește asta fie și numai prin faptul că mădularul adamic este diferit cognomizat în fiece situație, printr-o pletorică desfășurare de lexic subsolic.
Dincolo de hedonismul lexiconului, eventualului cititor nu-i rămâne decât să decuverteze feluriți „experimentaliști“ sub cuvertură: pederaști, necrofili, pedofili, voyeuriști, manualiști, oraliști etc. Deci, în concluzie, lectura cărțulicii nu dă prea mari satisfacții, doar vorbește despre unele. E drept, trebuie să recunoaștem, magistrul Apollinaire scoate uneori scântei de artă chiar și atunci când vorbește despre o crimă abominabilă într-un tren de noapte, comisă din cauza libidoului exacerbat. Și încă alte scene aidoma.
Mie unuia mi s-a părut mult mai ingurgitabilă elevata prefață a domnului în fel și chip autonumit, de pildă Luke McPitoo. O, cât de greu și ingrat să prefățuiești această spermato-stilistcă, oripilantă, eclectică și arareori literară operă a alcoolistului Apollinaire. O, o!
Voi să spui că, fiind pus să aleg între exhibiționistul Guillaume și criptofalicul Luke, optez pentru al doilea: prefățarnicul, CUI-stul, șapcologul, năsosul ovidian de rară truvabilitate universalmente. Nu doar în livresca introducere la unsprezecea mia de vergi apollinairească. Pentru că, în orice moment, e o sărbătoare a intelectu(alu)lui să ocularizezi irumpțiile pițulesciene. Indiferent dacă aceste irumpții sunt detereminate de faloforia kostrowitzkiană, de puloșenia agrară a Taicii din Humulești, de ornitologia sa pupezocucistă(4) ori de stressul ubuniversului dadanubian. În fiecare dintre aceste situații – și nu numai – autorul navetează esențial(3) între spațiul cajvanian (universalizat prin spirit) și megieșii Jarry, de Sade, Pia, Bataille, Raymond Jean și chiar Yoni Liescu, digitând pe toate clapele clavirului ideatic al mundei.
Nu bănuiesc sub șapca pițulescă un humanoid criptojuisor. De aceea cred că e vorba de o inexonerație a prefățuitorului în raport cu Editura Institutului European, chestie comprehensivă de parai pentru un garsonel universitar. Dar chiar și când se achită de o datorie Luca Pițu reușește să scoată din cosmu-i criotic idei fierbinți, proaspete, șugubețe, apetisante, borțoase. Idei înveșmântate în cel mai insolit și insolent langaj, ludic și savant totodată – contiguitatea asta a fost remarcată și de Laurențiu Ulici, curângior, în „România literară“, dar o remarcă, în primul rând, fiștecare holbitor libric.
Aș fi preferat, în concluzie, să fi citit numai prefața, iar romanul cu românul să-mi fie povestit la o bere. De aceea demandez retoricește: nu e oare mai bine ca în cazuri similare editura să publice doar prefața pițuluchii și notulele informatrice ale acestuia?
„Cele unsprezece mii de vergi“ (viergeuri fetitoare? mădulare?), alăturând un Apollinaire cazon, scriitor sub manta, și un Pițu în verva bășcăliei sale docte, lasă nostalgia triperiei editrice a unui viitor volum scris numai de McPitoo. Fiindcă iașiotul nostru e parcimonios cu aparițiile în librării. Ce s-ar putea face ca placenta literară să se rupă mai des? Setea e mare, coane Luca, și cred că și la matale stă bine, pe lângă glorie, leiparaiul. Așa că davai volume, chiar dacă-ți vei neglija un pic amicul occidental, nemaibăgându-i letre(5) pe sub ușă.
Citiți, fraților, „Cele unsprezece mii de vergi“! Citiți-l, fraților, pe Apollinaire, să vedeți cum scrie Pițu!
_________
1 – Luca Pițu, „Sentimentul românesc al urii de sine“, Editura Institutului European, Iași, 1991
2 – Guillaume Apollinaire, „Cele unsprezece mii de vergi“, (Trad. – Silviu Lupescu, cu o prerefață de Luca Pițu), Editura Institutului European, Iași, 1991
3 – Luca Pițu, „Naveta esențială“, Editura Moldova, Iași, 1991
4 – Luca Pițu, „La chasseur de corbeaux“, Éditions A l’Écart, Muizon, Reims, 1986
5 – Luca Pițu – „Lettre a un ami occidental“, Éditions A l’Écart, Muizon, Reims, 1990
