Zilele trecute, Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) a amendat dur postul Antena 3 pentru folosirea incorectă a limbii române (suna cam așa: „…în afara normelor admise de Academia Română…”). M-am bucurat. Dar nu fiindcă postul („cloaca”, „mocirla” – cum ar spune filosoful tuturor președinților, Liiceanu, respectiv salvatorul națiunii, Cioloș) a mai luat una pe cocoașă, că i s-a mai tras o punguță de sânge din venă; nu sunt dintre cei ce văd în Antena 3 răul absolut al presei românești, în timp ce toate celelalte posturi ar fi ambasade ale lui Dumnezeu pe pământ – și că, fiind așa de rău, trebuie stârpit. Nu! M-am bucurat că în sfârșit cineva mișcă măcar sprânceana la spectacolul dezgustător al violării limbii române în presă.
Presa are o vină concretă, demonstrabilă, în stricarea limbii (poate și a moravurilor, dar asta e altă poveste). Fără contribuția mass-mediei, (da, sunt acceptate și forma la singular, și declinarea aceasta la genitiv-dativ), sinistrul n-ar fi fost atât de profund, și unda lui de șoc nu s-ar fi propagat cu atâta viteză. (Pentru că vorbim de limba română și pentru a preîntâmpina un atac din partea polițailor gramaticii, acea specie de acarieni care vânează minuscule greșeli dactilografice din articole, precizez că virgula înainte de „și” din fraza precedentă este corect pusă, întrucât conjuncția „și” are acolo o funcție adversativă.) Dacă nea Vasile violează limba română în dosul șurii, (folosesc imaginea cu violul ca să fiu în ton cu tematica predilectă a presei noastre), putem vorbi de un viol local, fără mari dureri și lipsit de răsunet. (Intervin din nou pentru calmarea acarienilor: virgula înaintea parantezei este de asemenea folosită corect când paranteza „izolează construcția explicativă de restul frazei, iar virgula are rolul de a despărți anumite părți de propoziție sau propoziții care ar fi fost despărțite prin virgulă chiar dacă nu ar fi intervenit construcția explicativă” – cum frumos și clar ne spune G. Beldescu în „Punctuația în limba română”). Țipătul limbii siluite nu trece, așadar, ( conjuncția „așadar” și locuțiunea conjuncțională „prin urmare”, așezate în interiorul unei propoziții, se pun între virgule) de fundul grădinii; însă când un comentator sportiv, de pildă, face asta în fața a milioane de spectatori, infamul act se răspândește instantaneu. Mecanismul e simplu, nu cere mai multe explicații.
Limba presei române – vai! atât de schingiuită! –, mai ales limba vorbită la radio și la televiziune, pare să nu fi fost o preocupare pentru forurile competente (CNA, Academie, universități etc,) sau pentru vorbitorii sensibili la abuzuri. Iar presa a găsit prea puține antidoturi pentru propria boală.
George Pruteanu s-a desprins din lâncezeala generală și a făcut ani de zile, pe la mai multe televiziuni, o emisiune („Doar o vorbă să-ți mai spun”) de referință în istoria presei române: știință, vervă, talent actoricesc (unii ar spune: histrionic) – topite toate într-un spectacol savuros, de mare impact. L-am văzut în ultimii ani și pe Radu Paraschivescu adunând de pe jos pietricelele căzute din gura ziariștilor și construind cu ele, în cărți, grămăjoare demne de atenția lingviștilor și a sociologilor deopotrivă: mici monumente ale prostiei. Alte emisiuni, cu succes mai puțin decât cea a regretatului Pruteanu, dar lăudabile și ele, realizează Ruxandra Gheorghe la TVR și Ana Iorga la Antena 3 (tocmai postul amendat!).
Nu sunt lingvist și nu încerc aici să apăr limba română: o pot face alții mult mai bine. Vorbesc doar ca ziarist, ca om legat sufletește de meseria asta, conștient că proasta folosire a limbii în presă a fost una dintre cauzele care au dus la prăbușirea acestei industrii. Acum, a spune că ești ziarist a ajuns ceva de rușine!
Și iată că în focul acestor frământări, uitându-mă în stânga și în dreapta după ajutor, găsesc o carte surprinzătoare: „Ești cool și dacă vorbești corect”. Surprinzătoare zic, și apăs pe cuvânt, pentru că apare chiar sub egida Academiei Române. O lucrare prezentată pe un ton ludic, departe de sobrietatea știută a Academiei, dar nu mai puțin solidă din punct de vedere științific. Utilă și eficientă, în țelul ei didactic, ca un articol critic la gazeta de perete: îți sare imediat în ochi, iar „învățămintele” ți se lipesc instantaneu de creier.
Mărturisesc, mi-am comandat cartea pe loc, incitat fiind de titul ghiduș, alipit la somptuoasa egidă: Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – A.Rosetti”, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Consiliul Național al Audiovizualului. Mi s-a spulberat temerea (nu întru totul neîntemeiată) că nimeni nu veghează în lanul plin de dăunători al limbii. Carevasăzică, în timp ce eu plângeam de mila presei – că ia uite cum se ruinează ea prin stâlcirea materiei prime! –, un pluton de gardieni ai limbii, bine instruiți, vâna greșelile din presă, le alinia în poligon și trăgea fără milă în ele! Să facem și apelul nominal: Bianca Croitor, Andreea Dinică, Adina Dragomirescu, Carmen Mîrzea Vasile, Isabela Nedelcu, Alexandru Nicolae, Irina Necula, Marina Rădulescu Sala. (Prezent!) Și, peste toți, generalul Rodica Zafiu – căreia multe monumente i s-ar cuveni ridicate pentru nenumăratele ei bătălii în apărarea și pentru gloria limbii române (hai că m-am înflăcărat!).
Cartea a apărut la Editura Univers Enciclopedic Gold. (Atenție! Dacă vreți să comandați ceva din secțiunea Beletristică a acestei prestigioase edituri, va trebui să vă mulțumiți – și spun asta strict din considerentul non-diversității – doar cu operele lui Eugen Simion.); eu am comandat-o de la eMag și pentru că, recunosc, era mai ieftină; m-a făcut curios prezentarea: „Consumatori frecvenți ai mass-mediei (vedeți? – n.m. V.I.), suntem bombardați zi de zi, la televizor sau la radio, cu tot felul de informații. Sociale, politice, economice sau de divertisment, acestea sunt formulate, uneori, într-o limbă română nu tocmai corectă: greșeli gramaticale sau cuvinte inventate. Din nefericire, și jurnaliștii greșesc, așa încât nu tot ceea ce auzim la radio sau la televizor trebuie considerat literă de lege. Mass-media reprezintă, astăzi, un veritabil formator de opinie, oferind tinerilor modele pe care aceștia le urmează negreșit. În acest context, este de datoria noastră, a celor care ne ocupăm de educația lor, să le asigurăm cele mai bune metode de învățare a limbii române”.
Cartea inventariază greșeli de limbă comise de redactorii posturilor de radio și de televiziune în perioada 2007-2008 (nu vă speriați de vechimea cercetării: prostia nu e perisabilă). Dacă Radu Paraschivescu a ales să construiască o poantă în jurul unei greșeli, colectivul academic (tineri cercetători de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – A.Rosetti”) a găsit o formulă de a face ca însăși greșeala să fie poanta; autorii comentează mai puțin, se concentrează pe efectul didactic, însoțind gafa de varianta corectă. Totul enunțat cât se poate de clar, școlărește, ceea ce ne-ar putea face să credem că e o lucrare adresată elevilor din clasele mici, dar de fapt este un minunat instrument de lucru pentru profesori și un joc instructiv-amuzant pentru vorbitorii experimentați: chiar și ei vor avea surpriza să descopere că nu știu chiar totul! Limba e un corp viu, e într-o continuă schimbare și reușește astfel să-i surprindă adesea pe cei care cred că o cunosc. Exemplele sunt urmate de mici exerciții, excelent alese, pe care le poți rezolva din privire (la propriu), fără creion și hârtie. E un antrenament bun pentru începători și un joc de calitate pentru avansați. Rezolvarea exercițiilor e dată la finalul cărții.
Ce m-a uns pe suflet de la primele pagini a fost recomandarea autorilor (și chiar ceva mai mult decât o simplă recomandare): toți ziariștii trebuie să aibă (nu „să aibe”) pe birou ultimul Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM2). M-am simțit ca un elev silitor lăudat de profesor – pentru că eu am cărat mereu DOOM-ul după mine, peste tot pe unde am fost prin țară; e întotdeauna, când scriu, la îndemână. Îmi recunosc lacunele și încerc, smerit, să mă corectez. Când greșesc, recunosc spăsit (nu „spășit”). Ca ziarist, e prima formă de respect pe care i-o arăți publicului: cum îi scrii, cum îi vorbești – abia apoi urmează atitudinea, seriozitatea, tematica, oportunitatea etc. Când am dubii, verific. Important e să ai dubii. La cursul de reportaj pe care-l predam la Iași, la Școala de bune maniere literare, veneam cu DOOM și DEX sub braț. O studentă m-a întrebat mirată: „Cum, dar dumneavoastră, care ați scris atâta, mai aveți nevoie de dicționar?!”. Cine zice că n-are nevoie – iertați-mi duritatea – este ori prost, ori vanitos și ipocrit. Fiți cu ochii pe reporterii cu alergie la dicționare!
De câte ori nu v-ați enervat auzindu-i spunând: „A fost chemat să dea cu subsemnatul la DNA”? Și de câte ori nu v-a venit să-i dați cu subsemnătorul în cap? Lor și celor care zic „servici” în loc de „serviciu”; Ciubotaríu în loc de Ciubotáriu; „primul ministru” în loc de „prim-ministrul”, „decât atât”, celor care fac dezacorduri, declinări aiuritoare, de te apucă și râsul – fel de fel de capcane lingvistice în care ziariștii cad cu duiumul. Puțină gramatică n-a omorât pe nimeni.
Grindeanu, „ca și” prim-ministru, sau Tăriceanu, „ca și” președinte al Senatului, sunt doar doi dintre cei „care-i vedem” pocind limba română la televizor, iar redactorii se fac că nu observă – ori chiar nu sesizează, fiind și ei la fel de „pafariști”. Este datoria lor să se exprime corect și să taxeze greșelile invitaților. Obligația asta ar trebui – dacă n-o fi deja – prevăzută în legea audiovizualului. Ce se întâmplă cu limba română dincoace, în presa tipărită și pe Internet, Dumnezeu cu mila! Dar ceva trebuie făcut! Pentru că presa impune modele și, până la urmă, limba jurnaliștilor devine încet-încet limba noastră, a tuturor. Șoc și groază!
2 comments
“Nu sunt lingvist și nu încerc aici apăr limba română”
Folositi sau .
Corectat, mulțumesc.