E plină parcarea de copii. Desenează
printre mașini, pe asfalt,
copaci de cretă încărcați de fructe
roșii, portocalii, galbene, albastre.
Din amintiri un vânt cald aduce
mireasma zarzărelor coapte
dintr-un zarzăr adevărat.
Atunci lumina scălda toată ziua livada,
iar noaptea se ascundea în fructe,
fiecare stea de pe cer avea pereche
undeva pe o ramură de copac.
Vai, crengile grele de lumină
se apleacă peste ochii mei închiși.
Vine ploaia și spală din parcare
livezile de cretă, atât de vesele cât timp
mai aveau cât de cât culoare în ele.
Copacii se destramă în șiroaie lucioase
cu străluciri de ulei și unsoare,
fructele se scurg în pământ,
prin porii asfaltului iese mireasma
poamelor cu miez moale, de smoală.
Pe partea cealaltă a pământului, în livezi nesfârșite
copii cu fețe de cretă culeg de dimineața până seara
fructe roșii, portocalii, galbene, albastre,
și când adorm, flămânzi și obosiți, visează
că se joacă într-o parcare mare cât cerul,
printre mașini crescute frumos din asfalt.
