Am adormit cu televizorul deschis astă-noapte,
la știri zicea tot de războiul din Ucraina, război-boi-boi.
Țipătul unui copil a sărit ca o așchie din ecran
și mi s-a înfipt în inimă.
Așa am dormit, cu țepușa înfiptă adânc,
somnul fără somn al răniților
ce-și aud inima bătând.
Televizorul s-a închis singur pe la o bucată de noapte,
dar războiul a continuat, dum-dum,
trăgeam cu inima gloanțe de lemn
în avioane lente și moi. Piloții
priveau nepăsători cerul albastru și zvârleau
peste lume stoluri de păsări moarte,
striveau cu ele totul pe pământ.
Atunci am făcut dintr-o poezie un boț
frământat în pumn, ca de lut,
și l-am întins cu palma pe pământ așa cum
lipea mama pereții casei, mângâindu-i,
dar nu ca să astupe crăpături, ci ca să
locuim într-o dezmierdare.
Peste boțul de poezie am întins altul, apoi altul,
strat după strat. Nici nu știu de unde
găseam atâtea poezii molcuțe, numai bune de-ntins,
căci de mult nu mai scriu, de când
mi-am dat seama ca poezia nu folosește la nimic,
dar în somn doar întindeam mâna și, nu știu cum,
poezia venea la mine ca la un îndrăgostit,
mi se așeza cuminte în palmă
dând din versuri ca din arípe.
Și repede-repede am înălțat până la cer
un zid de poezii puse una peste alta, încă umed,
ieșeau cornițe de iarbă din el.
Avioanele veneau, veneau, se înfigeau lin
cu botul în peretele ăla moale și gata,
rămâneau așa agățate sub cer,
nicio pasăre moartă nu mai cădea din burta lor.
Iarba creștea, tot creștea,
până la carlingă,
pân’ la motorașe,
pân’ la aripioare,
lent mi le strângea,
iarbă le făcea.
Și atunci mi-am zis în somn: ia uite ce lecție frumoasă
pentru clasa a doua și pentru toată suflarea omenească,
fără șmecherii, fără înjurături sau chiuvete îndrăgostite de draperie,
hai că e bună și poezia la ceva, dacă știi s-o frămânți
bine în palmă și s-o lipești pe pământ
mângâind, mângâind, mângâind.
Fericit am deschis ochii în întuneric, doar cât
să mușc o dată cu pleoapele din el,
și m-am întors repede în somn
ca s-o scot pe mama din zid.
București
23 februarie 2022
