Zece copii cam nespălați stau în jurul unei mese lungi, într-o cameră cu pereții goi și cu paturi multe, unul lângă altul. Paturi de adunătură, dihocate, cu așternuturi soioase. Într-un capăt al mesei stă o femeie, în celălalt un bărbat. Amândoi pe la patruzeci de ani. Amândoi fumează și mirosul de tutun, spre bucuria tuturor, mai taie din duhoarea încăperii.
O bătrână intră cu un lighean uriaș plin cu cartofi prăjiți. Bărbatul primește primul o porție zdravănă în farfurie și începe să mănânce cu mâna. Aurul fierbinte al feliilor de cartof se întâlnește cu aurul turcesc de pe mâinile lui. Apoi e servită femeia, care întâi stinge țigara de colțul mesei și o bagă în buzunar. La urmă li se dă și copiilor. Bătrâna mai aduce pâine și două cratițe cu salată de varză cu roșii. Masa e pusă. Copiii stau cu nasul în farfurii, trag pe nări aburul bun. Le e foame, freamătă de poftă, dar nu se ating de mâncare. Doar bărbatul din capul mesei înfulecă de e gata-gata să-și înghită inelele. Când totul e așezat pe masă, el a și golit farfuria. Se ridică, se duce la unul dintre copii și-i ia mâncarea din față.
– Tu n-ai adus nimic azi. Mănânci ce ai adus! – îi spune el pe un ton aspru. După care se așază la locul lui și începe să mănânce porția copilului.
[box type=”info” font=”arial” fontsize=”14″ float=”center” head=”Reportaj gata citit”]
Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
Lectura, efectele și montajul: Viorel Ilișoi
Muzica: Kevin MacLeod[/box]
Țâncul rămâne înțepenit pe scaun. Lasă capul în jos și se uită pe sub sprâncene la ceilalți cum mănâncă. Înghite în sec. Urechile mari ca niște buzunare întoarse pe dos i se mișcă în ritmul înghițiturilor. Toți ceilalți trebuie să-și termine ce au în farfurie și nimeni nu are voie să-i dea nici o firimitură.
– Aia a fost prima și poate cea mai dură lecție de supraviețuire pe care am primit-o, spune Florin Botoșan. A trebuit să fur în fiecare zi ca să am ce mânca. Și chiar nu-mi amintesc vreo zi în care să nu fi furat nimic. Șuteam haleală de prin piețe, nimic altceva.
Toamna evadării fraților Botoșan din robia tatălui a fost una frumoasă. Orașul fusese devastat de mineri, un prim-ministru cu gura strâmbă și cu uitătură tăioasă îl înlocuia pe Petre Roman. Lui Florin îi părea rău după Roman. Era eroul lui. Îl îndrăgise în zilele revoluției, când s-a amestecat și el în mulțime și a strigat împotriva dictatorului, cu vocea lui de copil, până a răgușit. Apoi a împărțit primele ziare libere luptătorilopr care trăgeau în niște inamici nevăzuți. Era chiar să fie împușcat la Televiziune. Atât a putut face el pentru victoria revoluției. A început ca un Gavroche și a continuat ca un Oliver Twist. În acea toamnă leul pierdea sânge în bătălia valutară. Prețurile creșteau. Pe trotuarele Bucureștiului răsăreau ca din pământ buticurile – chioșcuri încropite din două table și un braț de scânduri, în care găseai orice, de la bombonele turcești – obsedantele Bonibon și Jelibon din reclamele TV – până la piese de camion. Lumea se schimba, iar frații Botoșan pluteau nepăsători peste lumea aceea confuză, dar plină de speranță. Sentimentul libertății îi făcea să zboare. Dar când iarna și-a asmuțit viforele peste oraș, au fost siliți să coboare cu picioarele pe pământ. Și chiar sub pământ, în canale. Au văzut fața urâtă a traiului fără căpătâi. Nu le plăcea să se bage în găuri, să doarmă cu o conductă caldă în brațe și să iasă la lumină, ca popândăii, numai ca să caute demâncare. Au simțit că în bezna canalelor se ofilește în ei, ca o plantă, tot ce aveau omenesc. Chiar dacă stăteau împreună și nu se amestecau în foiala subterană a aurolacilor, nu puteau încetini decăderea. Întunericul și lipsurile lucrau încet și cu stăruință. Numai când auzeau oamenii pășind peste capetele lor, pe trotuare, o tristețe mare cât orașul li se scurgea în inimi. Deodată se vedeau căzuți din văzduh sub pământ; și, în loc să zboare, viermuiau. Florin și cu Mihai, băieți mai mari, se simțeau răspunzători pentru cei mici. Nu-i puteau îngropa în mormântul ăla.
– Am început să căutăm o casă părăsită, ceva… Umblam rebegiți pe străzi, prin zăpadă, până târziu. Nu ne venea să ne băgăm în canal. Au fost momente când mă cuprindea așa o disperare, că îmi venea să-mi iau zilele. Chiar am încercat să mă sinucid.
Aici Florin face din nou o pauză și iar își înfundă fruntea în palme. Printre încheieturi i se vede nodul gâtului urcând și coborând ca la copilul flămând căruia i s-a luat mâncarea din față. După câteva clipe, când se liniștește, nu mai vrea să mai spună nimic despre cum a vrut să se omoare.
– Cum umblam noi așa, ne-a strâns de pe drumuri și din zăpadă o familie de țigani. Pot zice că ne-a salvat. Erau așa: el cu nevasta, bunicul cu bunica, vreo patru copii ai lor și încă doi sau trei pe care-i luaseră ca și pe noi de pe stradă. Stăteau într-o căsoaie veche de pe lângă Piața Gemeni. Cred că puseseră ochii mai demult pe noi, că ne tot învârteam prin zonă cu cerșitul. A venit țiganul la noi, cu mine și cu Mihai a discutat, că eram mai mărișori. „Bă, a zis, vă iau la mine acasă, că muriți naibii de frig, mi-e milă de voi, mânca-v-aș!“ Ne-am dus. Sincer, eram bucuroși că am ajuns acolo. Era cam mizerie, mirosea urât, dormeam înghesuiți, dar măcar aveam paturi, o masă la care mâncam ca oamenii. Și, mai ales, erau geamuri, domnule, intra lumina soarelui la noi. Ce să mai zic, trăiam la suprafață ca oamenii, printre oameni.
Părea să fie o familie obișnuită, deși cam numeroasă și amestecată, într-o casă obișnuită, cu chirie la stat. Însă băieții erau destul de ageri ca să observe ce se întâmpla acolo. Cei mari, stăpânii casei, stăteau toată ziua la televizor, fumau, jucau table, tăifăsuiau cu vecinii. Trăiau modest. Uneori ieșeau la plimbare, în haine bune, ținute în saci de celofan, mergeau la film, mâncau la restaurant și se întorceau târziu cu taxiul. Copiii plecau de dimineața și se întorceau unul câte unul cu de-ale gurii. Cartofi, morcovi, ceapă, roșii, ulei, fructe. Le furau din piață. Asta era treaba lor. Tot ce aduceau se punea la grămadă, se gătea acolo și mâncau toți. Ce rămânea vindeau stăpânii, făceau un fel de bișniță cu alimente. Din asta trăiau.
Câteva zile nu le-a zis nimeni nimic. Au mâncat bine, au dormit, au stat la căldurică să le iasă frigul din oase. Apoi, într-o seară, s-a întâmplat scena cu copilul lăsat flămând. Atunci, înainte de culcare, capul casei le-a spus fraților Botoșan, părintește, să bage la cap două lucruri: unu, că cine nu aduce mâncare nu mănâncă, așa cum au văzut; și doi, că nu e ceva rău să furi, dacă asta te ajută să supraviețuiești.
A doua zi i-a trezit dis-de-dimineață. Le-a spus să se îmbrace, le-a pus câte o sacoșă de rafie în mână și a plecat cu ei la piață, pe teren, să-i învețe să fure.
Salvezi un om, salvezi o lume
- Omul fără amintiri
- La cerșit, ca să bea tata
- Printre ciudații cu plămânii în afară
- Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
- Libertatea, ca un abur de mâncare
- Cu mâna întinsă la Dumnezeu
- Dintr-o închisoare în alta
- Patimile după Costel
- Rătăcit între Biblie și Codul Penal
- Frați buni, de mamă și de Facebook
- Și pâinea l-a făcut liber
- Băiatul care aduce pizza
- Cimitirul de pe perete
- Păsărică și alți guguștiuci
- Fratele de pe mâna dreaptă
- Secretul fraților gemeni
- Viața amară a unui hoț de dulciu
- Libertate, haine grele
- Un continent de speranță
