Nemaipomenita pățanie a domnului Analist

Într-o bună dimineaţă, când domnul Analist se trezi în patul lui, după o noapte de comentarii aprinse la mai multe televiziuni, se pomeni că i-a crescut un scaun din fund.

„Ce lucru ciudat!“, se gândi el şi vru să se răsucească în aşternut pentru a mai prinde câteva minute de somn, dar scaunul îl împiedica să se miște şi el scoase un geamăt de durere. Duse mâna la spate, pipăi meticulos obiectul acela rigid ce i se prelungea din şira spinării şi înţelese că era vorba de un scaun. Unul asemenea scaunelor din studiourile de televiziune, având în plus doar un orificiu pentru nevoi. „Tii, ce lucru ciudat!“ se miră iar Analistul.

Se răsuci până reuşi să coboare din pat şi se aşeză cu picioarele scaunului pe podea. Stând aşa, aşezat, nu-l mai durea nimic. De ani de zile stătea în această poziţie, de dimineaţa până noaptea târziu, în studiourile unde era invitat să analizeze întâmplările importante ale zilei. Gândindu-se la toate zilele în care vorbise întruna la televizor, acum i se păreau la fel, toate se topeau acum într-una singură, ziua trecută.

Îşi amintea că încă mai moţăia când o maşină îl luase ca de obicei de acasă şi îl duse la televiziune. Acolo află că tocmai fusese jefuit un chioşc cu hrană pentru pisici, chiar în centrul oraşului, şi vorbi despre jaf până se trezi de-a binelea. Apoi fu dus în alt studiou, cu tot cu scaun, împins de la spate, în mare viteză, pe coridoare. Din fugă, o tânără îi reclădea pe faţă tencuiala de fard, iar alta îi fixa pe creştet şuviţa de păr neastâmpărată. În al doilea studiou comentă înfocat alegerile dintr-o comună, unde ieșise primar un candidat mort de o săptămână, uciderea unei fete în timpul exorcizării, la o mănăstire, mai vorbi despre ceaiuri şi turism, slobozi şi câteva săgeţi către preşedintele ţării.

La a treia televiziune ajunse pe acelaşi scaun, urcând un etaj cu liftul, şi susţinu cu înfocare intenţia autorităţilor locale de a intra în Cartea Recordurilor confecţionând cel mai mare moţ din lume pentru o căciuliţă de noapte. Mai pe seară, la microfonul concurenţei, combătu acest plan, dovedindu-şi încă o dată imparțialitatea pentru care era atât de apreciat în rândul telespectatorilor şi al patronilor de televiziuni.

Acel scaun, în ciuda concurenţei acerbe dintre televiziuni, trecea de la una la alta purtându-l pe Analist. Când timpul era prea scurt între două emisiuni în direct, domnul Analist era proiectat pe geam, cu tot cu scaun, de care se ţinea cu amândouă mâinile, şi televiziunea următoare îl prindea, mai jos, cu o plasă. Dacă televiziunea era în altă clădire, în altă parte a oraşului, era dus cu o ambulanţă cu sirenele pornite, o mică şi nevinovată stratagemă a televiziunilor, ca să se poată bucura toate de serviciile Analistului. Pe drum, o asistentă medicală îi înjecta în venă un amestec de subtanţe nutritive care îl ţineau în viaţă, fiindcă el nu avea timp să manânce. Pe masa din studioul de transmisie îl aştepta de fiecare dată doar un pahar cu apă, nu şi o porţie de pilaf.

Umblă pe la televiziuni până la miezul nopţii trecând cu egală pricepere prin subiecte precum pornografia în şcoli, inundaţii, criza economică, ţigani, castraveţi, revoluţie, stârpirea ţânţarilor, afaceri, jafuri, religie, relaţii internaţionale, corupţie, bârfe mondene, ecologie. Nici nu mai ştia când şi cum a ajuns acasă, în pat. Şi, iată, se trezise cu un scaun nou-nouţ crescut din fund. Pentru prima oară după atâţia ani în care a avut o părere despre orice se petrecea în lume, i se întâmpla chiar lui un lucru inexplicabil, nu putea decât să se mire: „Ce ciudat!“. Tocmai atunci intră în cameră o adolescentă în pijama. „Tată, îi spuse ea mirată, nu eşti la televizor?“

Nu ştia că are o fată. Nu înţelegea când ar fi putut face un copil, trăind mai mult în direct, la televiziuni. Nu-şi amintea când s-a născut ea şi cum a crescut.

Fata luă din raft o carte şi, plecând, deschise televizorul. Când ea apăsă pe telecomandă, tatăl simţi o arsură în mijlocul frunţii şi începu să vorbească şi să gesticuleze ca la un talk-show. Scaunul din trupul său alunecă pe rotile, parcă tras de o mână nevăzută, până în faţa televizorului. Ecranul se alungi către bărbatul desfigurat de uluire şi îl sorbi înăuntru. În aceeaşi clipă, zeci de mii de telespectatori matinali îl văzură pe domnul Analist la televizor. Comenta aprins şi sigur pe sine ce a spus un politician despre alt politician care aranjase cu americanii, la telefon, de capul lui, trimiterea unui echipaj românesc în Cosmos.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!