O zi

Dimineață, cum deschid calculatorul, îl întreb pe un prieten drag – ce prieten! ce prieten! am vrut să scriu o carte despre el, dar nu ne-a lăsat pandemia, am zis că de la anul o reluăm – cum te mai simți?, știindu-l la spital la Iași, pentru analize, iar el îmi zice că s-a transferat la București, s-a confirmat că are cancer, încă 6 luni de trăit, of, tare bine mi-ar mai fi prins câțiva ani, don Vio, dar de-acum asta e, dacă așa a picat, n-am ce-i face, și am plâns când mi-a spus asta, la fel cum a plâns și el, și am dat cu pumnul în perete, cu fruntea de birou, ce naiba sa faci, ce Dumnezeu să zici?

Iau o gură de cafea și-mi ard buza, fierbinte cafeaua, scoasă de la microunde, neatenție, asta e, dacă așa a picat, doare ca naiba, dar ce să te mai plângi de-atâta lucru când un prieten așa bun a început să-și numere zilele?

Apoi Ozolin Dușa îmi zice că marele nostru prieten, dirijorul Ioan Cobâlă, e la reanimare, în comă indusă, inima lui mare nu mai poate, nu se știe dacă-și va mai reveni, și iar a fulgerat în mine furia neputinței, că nu-i poate nimeni da maestrului o bătaie de inimă, am fi pus toți câte una, și eu, și tu, și miile de oameni care-l admiră, și-l mai țineam în viață o viață. Cum e viața asta, Ozoline, acum câteva zile vorbeam cu Maestrul, eram pe la Ipotești cu Maria Ploae, cu Ileana Popovici și cu Nicolae Mărgineanu, mi-am zis să fac un careu de monștri sacri, să se cunoască și să se placă monștrii între ei, l-am invitat și Maestrul la masă, a zis că nu poate, tocmai atunci veniseră niște meseriași, îi turnau beton în curte, altfel era bine și voios, am râs la telefon, și deodată aflu că zace la spital, în comă, legat de aparate cu ecrane pe care pâlpâie iluzia unei vieți, ce ți-e și viața asta! Să ne rugăm pentru prietenii noștri, ce altceva putem face?

La amiază am plecat în oraș, dărâmat, dar capabil încă de emoții frumoase, sa iau prânzul cu domnul Paltin Nottara, parizianul, aflat pentru câteva zile în țară, i-a plăcut cartea mea despre Mihai Codreanu, urma să-mi dea două scrisori de-ale poetului către Constantin Notarra, din 1915 și din 1925, pe drum m-a sunat să-mi spună că nu mai poate veni la întâlnirea de mult și cu greu aranjată, stă la căpătâiul cuiva drag, care tocmai a făcut un accident vascular cerebral, Doamne, nu știm încă dacă…

Și pe urmă fosta nevastă, care de curând a făcut o hemipareză stânga, iese de la RMN și zice că…

Și nepoțica de la Botoșani, care a cazut de pe tractor, și despre care am aflat din ziar că e la reanimare și că…

Și o fostă prietenă, cu care nu mai comunic, dar aflu de la alții că…

Una după alta, numai vești proaste, într-o zi oarecare din viața mea oarecare, simt cum inima bate cu sincope, mă năpădesc sudorile, mă așez încet pe bordură, în soarele ucigaș al amiezii, beau apă, două femei care trec pe lângă mine spun că sunt 77 de copii internați cu Covid, 5 sunt la aparate, ca maestrul Cobâlă, de 74 de ani, de unde până deunăzi nici măcar nu făceau boala, mai spune ceva, mai revoltă-te, beau apă, toată lumea zice că e sănătos să bei apă, nu cred că e așa de simplu, fosta prietenă a băut numai apă și…

Sună iar telefonul, prietenul Mihai Chiticaru mă anunță că-mi aduce iarăși un portbagaj de haine, cărți, jucării pentru copii, să le trimit în nord, în Moldova. Mihăiță ăsta e o mână de om, dar are un suflet cât un continent, ce continent, e cât planeta, bate spre Lună, nu știu unde încape atâta suflet, aproape jumătate din pachetele pe care le fac pentru copiii necăjiți din satele alea uitate de surâs, lucruri adunate de pe la cunoștințe, sunt numai de la el. De câteva ori mi-a adus lucrușoarele acasă, dar acum trec eu să le iau, că bietul de el e terminat de oboseală, se simte și din voce, parcă l-a înghițit telefonul cu totul și vorbește de-acolo, din burta aparatului, când ajung la el chiar îl văd pe jumătate adormit, totuși a coborât și mi-a umplut portbagajul, la noapte fac pachete, Mihai va bucura iar niște copii sărmani.

Mă sună și domnul Cristian Antonescu, din Tulcea e dumnealui, avocat, nici măcar nu mă cunoaște, mă invită la o întâlnire cu cititorii tulceni, se oferă să-mi plătească drumul, cazarea, masa, să-mi arate Delta, zic nu, mulțumesc, e suficient dacă vând niște cărți acolo, cât să-mi scot cheltuiala, n-a citit nicio carte de-ale mele, dar știe de la prietenii lui, Mira și Cătălin Gomboș, că merită să mă aducă la Tulcea, îi trimit STRĂLUCITOR mâine, pleacă pachetul odată cu ce-am adunat până acum pentru copii.

Vorbesc cu verișoara mea genială, Elisabeta Ghelber, cea care mi-a vindecat genunchiul cu niște boluri tibetane, ce poveste și asta, cea care m-a hipnotizat cu un gong, făcându-mă să-mi văd în transă și să-mi recunosc strămoșii pe care nu i-am văzut, dar și pe mama, atât de reală, zice că e de acord să vină cu mine din Vâlcea până la marginea țării, la prietenul meu numărător de zile, să-i aline durerea și sufletul cu leacurile ei ezoterice, cu vorba ei blândă și înțeleaptă, ce am altceva am putea face pentru el?

Uite că sunt și oameni buni pe lume, se întâmplă și lucruri frumoase într-o zi în care moartea sparge iluzii în cer, așa e împuțita asta de viață, cu bune și cu rele, îți dă și îți ia, te rupe-n două și te coase la loc cu un surâs, ea-și vede de rosturile ei, noi nu ne vedem de ale noastre, nu facem lucrurile când trebuie, nu ne scriem cărțile la timp, îi lăsăm pe alții să ne mănânce bucuriile, timpul, libertatea, nu le spunem prietenilor cât de mult îi iubim, trăim de pe azi pe mâine cu iluzia stupidă că suntem nemuritori, că nouă nu ni se poate întâmpla nimic doar pentru că nu ni s-a întâmplat până acum, viața ne învață câte ceva cu fiecare om drag pe care ni-l dă, cu fiecare om drag pe care ni-l ia, cu bucuriile și cu tristețile pe care ni le oferă, în fiecare zi trăim o viață, ar trebui să învățăm ceva din asta, dar noi nu învățăm niciodată nimic, nimic, ne culcăm azi înfrânți, zdrobiți, și ne trezim mâine din nou nemuritori și tot așa până în ziua când ajungem să cerșim cu lacrimi încă un răsărit de soare deasupra neputinței noastre, până în ziua aceea care nu mai are o altă zi după.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!