Am muncit o săptămână cot la cot cu gunoierii din Bucureşti, am mâncat cu ei hamsii şi parizer pe ziar, am fost cu ei la cârciumă, i-am vizitat acasă, le-am cotrobăit discret în suflet, în portofel, le-am desluşit amărăciunea şi aşteptările. Am simţit la un loc cu ei dispreţul bucureştenilor cărora le luam gunoiul de sub nas şi, în final, lecuit eu însumi de prejudecăţi, am rămas cu respectul pentru nişte oameni care fac ceva ce eu nu sunt în stare să fac, dar fără de care nu aș putea să trăiesc.
Îmbrac uniforma de gunoier de la REBU – verde, cu dungi reflectorizante – pe asuns, la sediul firmei de salubritate, şi ies de acolo gândindu-mă doar cum să le explic cunoscuţilor care ar putea să mă vadă prin oraş îmbrăcat astfel că nu sunt gunoier de-adevăratelea, ci numai de formă şi doar pentru o săptămână. Pentru un reportaj. Îmi dau seama că e un sentiment stupid, desfirat dintr-un ghem de prejudecăţi pe care nu mi le-am recunoscut niciodată, însă nu am timp să mă mustru fiindcă tehnicianul Nicolae Hodovanschi mă şi dă în primire unui echipaj. A primit ordin de la consilierul George Nicolau: „Îl pui urgent pe acest ins pe o gunoieră şi execută exact acelaşi program ca gunoierii noştri“. Fără alte explicații.
Cei cu care lucram cot la cot aveau să afle abia mai târziu că sunt reporter, lucru imposibil de ascuns când nu ai mâinile bătătorite, faţa de muşama şi muşchii ca odgonul. Când mă dădeam de gol, Hodovanschi mă muta la alt echipaj. Gunoierii se simt între ei într-un mod pe cât de misterios, pe atât de precis, ca albinele una pe alta în stup; mai mult de o zi-două nu-i poţi păcăli, aşa că Hodovanschi m-a repartizat în fiecare zi la alt echipaj.
Prima oară nimeresc în echipa lui Ion Stan. E şofer, şef peste doi gunoieri încărcători, un ţigan şi un turc, alături de care mă înghesui şi eu în cabină. Sunt privit ca o iscoadă pusă de şefi să raporteze cum lucrează echipa pe teren, dar asta pare să nu-i deranjeze, poate fiindcă nu au nimic de ascuns. Am nimerit (sau am fost trimis intenţionat) în echipajul de aur al salubrităţii, gunoieri cu vechime între 16 şi 35 de ani, fără nicio sancţiune şi fără nicio absenţă nemotivată.
Gunoiera mare cât un vapor intră în şuvoiul de maşini de pe şosea şi ne îndreptăm spre cartierul Berceni. De sus, din cabina camionului, ne uităm în jos la şoferii care se târăsc pe lângă noi urlând isteric din claxoane, dar simt că de fapt ei ne privesc pe noi de sus. Confirmarea aveam să o capăt după-amiază.
Ieşisem din tură şi în drum spre casă m-am oprit la hipermarketul Cora să-mi cumpăr ceva de mâncare. Ca de fiecare dată, mi-am lăsat bicicleta afară, la rastel, şi am intrat la rafturi cu rucsacul în care port tot timpul cheile, pompa şi o cameră de rezervă. Şi atunci, pentru prima oară după ani de zile de când fac aşa, unul dintre acei paznici cu sârmă în ureche m-a tras deoparte şi, foarte politicos, ce-i drept, m-a rugat să îi arăt ce am în rucsac. El n-a vrut să recunoască, a spus că se mai fac asemenea controale prin sondaj, chiar dacă nu au ţiuit alarmele, însă era clar că salopeta mea de gunoier i-a trezit suspiciunea că aş fi ascuns ceva în rucsac. Nu i-am reproşat nimic, fiindcă eu însumi am crezut, până să mă conving de contrariu, că la măturat străzile şi la cărat gunoiul ajung, pe lângă oamenii cei mai necăjiţi, hoţi, debili mintal, rataţi, marginali de tot felul.
Curând ajungem pe Strada Panselelor şi începem să adunăm gunoiul din spatele blocurilor. Turcul Jair Amet înşfacă o pubelă, o împinge pe rotile până la gunoieră; de acolo, un braţ hidraulic o agaţă de guler, o trage în sus şi o răstoarnă în burta leviatanului. Fac şi eu ca el. Ce mare lucru? Duc pubela ca pe un cărucior, nici nu se simte greutatea, nici nu miroase atât de rău pe cât mă aşteptam. Mă mir că munca de gunoier e atât de uşoară. Dar, cum stăm la spatele maşinii, o zeamă groasă ţâşneşte din pubela ridicată cu fundul în sus şi îl împroaşcă pe Jair. Însă el nici nu se sinchiseşte. E obişnuit. Doar se şterge cu dosul mănuşii. „Când e sezon de pepeni să vezi cum curg zoaiele din pubele, de comandă te face“, spune turcul. Mai spune că lăturile astea se varsă pe asfalt şi oamenii îi înjură pe ei, pe gunoieri. Şi că de înjurături au parte tot timpul. Cele două fete care aşteaptă într-un Matiz să plece gunoiera, ca să poată trece şi ele, nu înjură, dar claxonează întruna şi ne zoresc cu gesturi de haimanale. Grafi Simion, un ţigan fără bărbie şi cu ţâţici de puberă, care din 32 de ani, câţi are, 16 i-a muncit la gunoi, jumătate de viaţă, îmi spune să mă prefac că nu le văd. „Dacă răspunzi când te înjură un nervos de ăsta, apare altul, mai zice şi ăla ceva, apare şi-un levier, nici nu ştii la ce se poate ajunge. Cel mai bine e să îţi vezi de treabă“, mă sfătuieşte el.
 |
| Foto: Grafi Simion |
Treaba cea mai grea o are şoferul, nea Ion Stan. Siguranţa şi succesul echipei de gunoieri stau în precizia cu care el strecoară matahala de gunoieră pe aleile înguste din spatele blocurilor, printre maşinile parcate alandala şi de multe ori chiar în bătaie de joc: exact în dreptul pubelelor. Nea Ion e şofer pe gunoieră din 1975. De atunci n-a lipsit o zi de la muncă, n-a luat nicio amendă de circulaţie şi nu a zgâriat nici o maşină parcată. Nu întâmplător a fost ales să fie el acela care lua gunoiul de la vila lui Ceauşescu, din Primăverii, dar şi de la Verdeţ, de la Dăscălescu, de la Niculescu-Mizil, că stăteau toţi acolo, grupaţi în acea colonie de semizei. În capul străzii era un colonel de Securitate, unul Arsenie, care controla gunoiera pe dedesubt cu o oglindă, îl percheziţiona şi pe el, pe tovarăşul Stan. Nu era membru de partid, dar aşa i se zicea: tovarăș. Nea Ion, care citeşte omul din gunoaiele pe care le aruncă, ştia că preşedintele republicii e bolnav cu ficatul fiindcă în coşul de tablă de la poarta lui găsea în fiecare zi coji de portocale şi de lămâi şi ambalaje de medicamente hepatice. Chiar şi politica se putea descifra din gunoiul preşedintelui.
Acum nea Ion se chinuieşte de câteva minute să bage maşina în spatele blocului unde stă nimeni altul decât şoferul manelistului Copilul de Aur. Băieții îmi spun asta cu un soi de mândrie, adică iată de la cine cară ei gunoiul: de la șoferul Copilului de Aur! Microbuzul cu poza uriaşă a cântăreţului lipită pe toată caroseria e parcat cât să nu treacă pe alături decât pisicile. Nea Ion suceşte de volan, dă înainte şi înapoi câte zece centimetri, hâţa-fâţa, cârmeşte şi cu roţile din spate, el ştie cum face şi până la urmă trece fix la un deget de microbuz şi se duce până în capătul aleii fără să atingă vreo maşină. Fără îndoială e un maestru al volanului. Îi spun asta şi el, modest, zice că toţi şoferii de la REBU sunt meseriaşi, altfel ar fi război civil în Capitală. „Bun, şi de ce stai, de 35 de ani, în mizeria asta, îl întreb, şi nu te-ai dus şofer pe un camion, să calci acceleraţia la drum întins, să vezi ţara, să faci un ban ca lumea, nu mărunţiş ca aici?“ Priveşte la butoanele de pe bordul maşinii, mângâie volanul şi spune: „Na, ne-am obişnuit aici…“.
Nu vorbeşte de el, ci de toţi şoferii gunoieri. Acelaşi răspuns avea să mi-l dea în altă zi Ion Ardeleanu, încă mai exact: „Ne-am complăcut aici, a spus Ardelean tot privind în altă parte. Nu ştim sau nu putem să vrem mai mult“.
Munca de gunoier începe să mi se pară cu adevărat grea când ridic o pubelă şi de sub ea o zbugheşte o armată de gândaci de bucătărie. O găleată de gândaci. Mai încolo e un şobolan mort cotropit de muşte. Văd pe jos o seringă subţire cu o aţă de sânge în ea. Cineva, la blocul ăsta, se droghează. Uite: două, trei seringi. I le arăt lui Grafi Simion, el se uită la ele de parcă i-aş fi arătat scobitori şi zice că nu trebuie să mă mire, doar suntem în Berceni. I s-a întâmplat să-i vadă şi pe băieţi lăţiţi pe scări cu seringa în venă. Şi ce să le facă? El strânge gunoiul şi atât. Asta e treaba lui. Nu-l interesează seringile. Tocmai a găsit un casetofon într-o pubelă. Şi merge, al dracului, e bun-bunuţ, are şi casetă cu manele în el. Doar toarta e ruptă, dar nu contează. Acum ştie că în blocul ăla cineva şi-a cumpărat combină muzicală bengoasă sau calculator şi a renunţat la naşparliul de casetofon. Teoria i se confirmă imediat, când găseşte ambalajul combinei muzicale. Mai găseşte şi o pereche de adidaşi mişto, zici că nici n-au fost încălţaţi, îi ia şi pe ăia. „Nici nu-ţi poţi imagina ce pot să arunce oamenii la gunoi. Orice, de la coji de pepene până la avortoni”. Unele obiecte nu-i strică nici lui şi le ia acasă. Nu le caută, dar, dacă îi sar în ochi, nu le lasă. Măcar cu atât să se aleagă şi el. Odată, povesteşte Grafi, a găsit un vibrator. Cică era în ambalajul lui original, sigilat. L-a luat aşa, de curiozitate, fără un scop precis. Când l-a văzut nevastă-sa, i-a dat cu penisul în cap până i-au sărit bateriile, că ce-i aduce ei în casă aşa scârboşenii? „La noi, la ţigani, nu merge cu de-astea, e respect”, zice Grafi. Şi când vorbeşte de nevastă-sa i se face dor de ea. Şi de fetiţă. Îmi arată pe telefonul mobil poza lor, pupă ecranul şi spune înduioşat: „Pentru ele muncesc eu aici, mânca-ţi-aş!”.
Cu Grafi Simion m-am reîntâlnit după două zile în echipajul lui nea Marin Lăţan. Grafi îi urăşte pe drogaţi, pe ăia care parchează maşinile aiurea, pe locatarii care pun moloz în pubelele pentru gunoi menajer, pe aurolacii care caută prin tomberoane şi împrăştie gunoiul ca să aibă el ce mătura în urma lor, pe bucureştenii care nu pun gunoiul unde trebuie. Are dreptate. Mă enervez şi eu când îmi vine rândul să adun cu mătura şi cu făraşul gunoiul pus pe lângă tomberoane. Asta ne ţine pe loc şi ştiu că nu plecăm acasă până nu ducem la groapa de gunoi de la Vidra două gunoiere pline.
Dar cel mai mult şi mai mult îi urăşte Grafi pe ăia care fură roţile de la pubele. Un gunoier încarcă zilnic aproximativ zece tone de gunoi şi treaba asta nu îi rupe oasele fiindcă nu ridică tomberoanele în braţe, ci le împinge frumos ca pe geamantane în aeroport. Dar când vine cineva şi fură o roată de la o pubelă de un metru cub, cu sute de kile de gunoi, apoi pe aia trebuie să o târască pe asfalt, ca sania pe uscat, şi îi ies ochii până o mişcă un metru. Roţile, zice Grafi, le fură ţiganii ca să le pună la cărucioarele cu care îşi cară fierul vechi, adolescenţii beţi sau gunoierii de la firmele pirat.
 |
|
| Foto: Ion Costache |
Pe la Progresul dăm şi de o maşină parcată fix la poata ţarcului unde sunt puse pubelele. Nu e maşina cuiva din bloc, administratorul nu o ştie. Săltăm pubelele una câte una peste gard. Programul e de la 6 dimineaţa până la 14.00, dar se lungeşte cu aproape două ore ca să încărcăm două maşini. Într-o singură zi s-a întâmplat să scăpăm mai repede.
„Suntem tare înjosiţi“, spune nea Marin Lăţan. O simt pe pielea mea când, aplecându-mă să adun de pe jos nişte cartoane, ating cu fundul o maşină. Alarma începe să urle. E a nu ştiu câta maşină cu alarma setată să se declanşeze şi când se pune un ţânţar.
Mai încolo, o maşină parcată fix în calea noastră spre gunoi. Dau cu piciorul în cauciuc ca să pornească alarma şi să vină proprietarul să ne elibereze drumul. Iese unul la geam, opreşte alarma de la distanţă, dar nu coboară să mute maşina. Deșartă de la fereatră o găleată de înjurături în capul nostru. Încă nu s-a luminat bine de ziuă, oamenii se trezesc nervoşi din somn, ies la geam şi încep să ne înjure că nu-i lăsăm să doarmă. Să venim, strigă, să luăm gunoiul când sunt ei la serviciu. Ne bagă şi ne scot, ne trag, ne fac. Ei nu văd Bucureştiul ca pe un animal uriaş căruia cineva trebuie să îi rânească bălegarul de sub coadă şi nu ştiu că treaba asta e o industrie care duduie zi şi noapte. Aproape zece mii de oameni sunt angajaţi în salubritate, de la măturător la director. Cele şase firme de salubritate scot din oraş în fiecare zi cinci mii de tone de gunoi într-un proces planificat la minut şi la metru pătrat. „Bă, dacă nu vă luăm gunoiul câteva zile, muriţi“, spune nea Mărin printre dinţi. Numai noi îl auzim.
Cu Ion Costache am lucrat într-o duminică. El nu aşteaptă respect de la bucureşteni. Nu mai există aşa ceva. Doar bătrânii mai ştiu ce înseamnă un gunoier. Îmi și arată. Pe o stradă din Berceni ne aşteaptă la poartă, exact cum a spus Ion dinainte, o bătrână cu două pungi de gunoi în mână. Îi dă şoferului o hârtie de-un leu şi trei ţigări. Aşa face de ani de zile, duminica şi miercurea, când trece gunoiera pe-acolo
Ion Costache este un ţăran din satul Corbii Mari, din Dâmboviţa. Tatăl său a fost tot gunoier, s-a pensionat de la REBU. Nişte unchi şi nişte veri de-ai lui sunt tot gunoieri. Şi nevastă-sa la fel. Vreo 50 de săteni din Corbii Mari sunt gunoieri în Bucureşti, numai la REBU, fac naveta 60 de kilometri cu un autobuz de la firmă, nu-i costă nimic. „Ia interesează-te de unde e femeia care mătură scările la tine în bloc, îmi spune Ion. Bag mâna-n foc că e tot de la mine din sat. Degeaba avem pământ dacă nu avem cu ce îl lucra. N-avem bani. Guvernanţii ăştia de după revoluţie şi-au bătut joc de agricultură. Şi noi, ţăranii, am ajuns să măturăm străzile prin Bucureşti.“
La revoluţie avea 16 ani. Atunci s-a desfiinţat şcoala profesională de la el din comună şi n-a avut bani să facă şcoala mai departe, la Târgovişte. S-a făcut gunoier. Se scoală la 4 dimineaţa, vine cu autobuzul la Bucureşti, munceşte cel puţin opt ore. Ajunge acasă pe la 5-6 seara. Vara mai face câte ceva prin grădină, iarna apucă o telenovelă la televizor, apoi se culcă devreme ca să o ia de la capăt a doua zi. L-am întrebat ce vrea să se facă băiatul lui, care acum e în clasa a noua: tot gunoier? „Nu ştiu, încă n-am avut când să discut asta cu băiatul, o să îl întreb chiar deseară, promite Ion. Nu-s prea mulţumit de el, a cam luat-o pe căi greşite, nu se ţine de şcoală. Că dacă sunt mai mult plecat… Când ajung acasă, dacă mă mai cunoaşte câinele, încă e bine.“
Lumea spune că gunoierii au un spor de ruşine care le-ar duce salariile la nivel de profesor universitar, dar nu e adevărat. Un gunoier are un salariu brut de 600 de lei şi sporuri de 50 la sută. Cu tot cu ore suplimentare poate să ia cel mult 700-800 de lei în mână. Şoferii ajung până la 1.200 de lei. „Îi iei, nu-i dai“, spune şoferul Ion Ardeleanu. Nevasta lui e pensionată de boală. Pentru banii ăştia el chinuieşte volanul toată ziua, că are fată studentă la ASE, a împrumutat nişte bani pentru ea şi trebuie să îi dea înapoi la bancă.
În ultima zi de muncă la REBU, făcând un bilanţ cu directorul Gabriel Radu, tragem concluzia că am avut despre gunoieri o imagine cu totul falsă. Nu-s nici milionari, nici idioţi, că ştiu toţi măcar să citească fiindcă umblă cu bonurile pe care trebuie să le semneze agenţii economici de la care iau gunoiul. Nu-s nici infractori, fiindcă de multe ori trebuie să intre în curţile oamenilor, odată cu gunoiul ar lua şi ce le-ar mai pica la mână. Mulţi gunoieri au cheile de la porţi, oamenii au încredere în ei. Nu-s nici escroci. Gunoierii aceia care bat pe la uşi şi cer bani pentru gunoi sunt nişte cerşetori deghizaţi. O salopetă îşi poate procura oricine. Nu-s nici murdari. Fac duş când pleacă acasă. Eu nu m-am ras câteva zile înainte de a intra printre gunoieri, mi s-a părut că aşa aş fi mai de-al lor, chiar mă bucuram că scap de enervantul ritual cosmetic de dimineaţă, dar am observat că toţi vin ca nişte domni, bărbieriţi, parfumaţi, şi pleacă tot aşa. Iar la măturătoarele cu care am mâncat parizer şi hamsii pe iarbă am observat unghii curate, păr vopsit, urme de ruj. „Cine-i murdar e murdar şi aici, şi acasă, şi peste tot, spune Zâna Rusu. Eu sunt femeie, mă îngrijesc ca o femeie. Mătur străzile, dar lucrez toată ziua printre oameni, se uită toţi la mine.“
 |
| Foto: Sorin Antonescu |
Turcul munceşte ca să fumeze
Jair Amet, turcul cel sfios şi cu mult bun-simţ, mă invită duminică după-amiază la el acasă. E Şeker Bayram, sărbătoare mare la turci. Găsesc uşor adresa, o căsoaie cât o gară pe Şoseaua Giurgiului, şubredă şi mucegăită, în care stau opt familii de turci. Toţi petrec în curte la o masă lungă, mănâncă agira et soté (o friptură de vită cu cel mai iute sos de pe lume), sarmale, peinirli berec (o prăjitură cu brânză). Şi multe grătare de porc, fiindcă, zice Jair, turcii aceştia – săraci şi fără şcoală – nu se mai ţin decât cu vorba de tradiţii şi de credinţă. Nici muzica lor nu e turcească. Ţopăie şi dau din buric pe manele care scutură ultimele rămăşiţe de tencuială de pe pereţii sfărâmicioşi.
Jair are 42 de ani. La 37 a devenit bunic, iar acum are încă o nepoţică. O ţine în braţe şi o drăgăleşte în limba lor, s-o înveţe de mică. Le-a dat copiilor nume turceşti – Şenol, Ainur, Elvinas, Ghiulcean –, dar turceşte n-a putut să-i înveţe. El lucrează din adolescenţă la gunoi: se trezeşte la 5.00 şi vine acasă abia seara. Până adoarme din nou se uită cu nevastă-sa, Leman, la telenovele turceşti pe Kanal D. Asta e toată viaţa lui. Jumătate din ce câştigă dă la bancă, fiindcă şi-a făcut casa ca nouă pe dinăuntru, pe credit. Iar cealaltă jumătate de salariu o fumează. Ca turcul, câte două pachete pe zi. Şi trăieşte din pensia de boală a nevestei.
 |
| Foto: Ion Costache |
Orgoliu de măturătoare
Zâna Rusu mătură în fiecare zi Bulevardul Regina Maria, de la Primăria Sectorului 4 până în Piaţa Unirii. A plecat dintr-un sat din Vaslui după ce copiii i-au ars de vii în casă. N-a mai putut vedea locul ăla. A stat un an de zile la nebuni, la Socola, visând în fiecare noapte cum toarnă apă peste copiii ei cuprinşi de flăcări. Când şi-a mai revenit, sora ei a chemat-o în Bucureşti şi i-a găsit de muncă la REBU, măturătoare. Bărbatul ei s-a angajat măturător la nişte blocuri. Împreună câştigă 1.300 de lei pe lună. Stau în Băneasa, judeţul Giurgiu, o comună din care zilnic vin în Bucureşti, la muncă, 50-60 de gunoieri. Au închiriat un grajd din curtea unei văduve, l-au amenajat cum au putut şi ei şi se poate spune acum că e o casă de oameni. În loc de bani, îşi plăteşte chiria muncind cu ziua. Creşte acolo un porc şi nişte păsări. Banii Zânei se duc pe medicamente. „E pentru fondul psihic“, zice ea arătându-mi două pastile. Le ia zilnic. Nu-şi mai doreşte nimic de la viaţă, vrea doar ca strada, strada ei, să rămână curată în urmă. Şi pe-o parte, şi pe alta.
(Cotidianul, 25 septembrie 2009)
31 comments
Răvăşitor! Mi-a lăsat câte un nod în ingât si in vârful fiecaruideget cu care ating tastatura. Nu pot sa ni remarc si o oarecare crestere a soluţiei de clorură de sodiu, da’ numa’ un pic.Baboo
Ilisoi, ti se potriveste culoarea verde. :d :d
Acum, serios:
excelent reportajul, povestile, tot.
Nu stiu de ce se plange autorul ca n-ar putea sa faca asta, daca a reusit o saptamana. Eu n-as fi putut nici 2 ore, nici un minut, nici pentru o documentare… nu rezistam fizic (fiecare are limitele lui).
Geniala replica asta, nu doar pentru gunoieri:
„Ne-am complăcut aici, a spus Ardelean tot privind în altă parte. Nu ştim sau nu putem să vrem mai mult“.
Felicitari, Ilisoi, cu haine verzi sau fara. :d :d :d
nu am cuvinte …nota 10….din pacate sunt putini cei ca dv…,tot respectul si pt gunoieri…trecem pe langa ei zilnic si nu ai vedem decat cand dam de un gunoi aruncat aiurea si aruncam vina pe ei….jos palaria domnule…e nevoie de asemenea articole/…
Viorele, emotionanta scrierea! Tot respectul; Copilul de Aur nu este Adi Minune! :v
Multumesc. Nu prea ma pricep la guralistii astia. Am verificat notitele si e vorba despre Copilul de Aur. Am rectificat.
http://kompaktmannstrasse.blogspot.de/2013/01/good-morning_1489.html
Ma insel, sau chestiunea asta a facut-o in urma cu vreo cativa ani si Vladimir Ioan, Jurnalul National?
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/doo-zile-gunoier-35253.html
Nu te inseli. Subiectele nu sunt monopolul cuiva. Se prafuiesc, revin, sunt reinterpretate, imbogatite. S-a mai scris si se va mai scrie despre gunoieri.
cutremuratoare povestile oamenilor. felicitari si multumesc! este poate cel mai ravasitor reportaj citit de mine in ultima vreme! tot respectul!
Domnule, sunteti fenomenal! Aveti un condei de mare valoare!! Parca n-ati fi de prin vremurile astea..
intr-adevar, e din vremurile alealalte.
Felicitari din toata inima pentru reportaj si disponibilitatea de a lucra printre gunoieri. Eu mereu i-am apreciat, desi sunt bucuresteanca get-beget, pentru ca este, asa cum ati zis si dvs, o munca pe care n-as face-o. Totusi,daca nu mi-as gasi altceva de lucru si ar trebui sa traiesc, as face-o si pe asta. Este o munca onorabila din care poti sa traiesti cinstit
Felicitari!!
Tot respectul pentru tine si pentru toati oamenii care ne fac strazile mai curate in fiecare zi!
Emotionant articolul!
Felicitari pt articol.Respect pentru acei oameni.
https://www.facebook.com/andreea.retinschi/posts/10151404231819803
Andreea Retinschi · 15,694 followers
49 minutes ago near Bucharest ·
Exasperarea ca metoda de urgentare. Victima – angajat Romprest. 🙂
6 apeluri pierdute pe mobil, sun inapoi.
– Buna ziua, de la Romprest pentru pubela de gunoi solicitata. V-am sunat mai de dimineata.
– Da, dormeam. Cand veniti?
– Maine dimineata, va sunam la 9.
– Daca ma sunati la 9, stati sa va dau numarul bunicii.
– De ce?
– Pentru ca eu dorm la 9.
– Bine domnisoara, dar sa-i spuneti sa nu plece de acasa inainte de 9.
– Ei, hai sa fim seriosi, cine pleaca de acasa inainte de 9.
– Eu, domnisoara. Ma trezesc la 6.
– Ei, in afara de dumneavoastra.
– Eu si toti colegii mei, domnisoara.
– Bine, in afara de dvs si toti colegii.
– Stiti ceva, haideti ca venim azi, intr-o ora, sa terminam odata cu problema asta.
Tare! Plus confirmare pentru vibrator, eu l-am aruncat 😀 asta e, nu mi-a plăcut experienţa. Era însoţit de o hârtie pe care erau tipărite 10 motive pentru care să-ţi iei un vibrator (şi nu un bărbat), numai că textul în limba engleză; probabil nevasta omului nu a fost de acord cu motivaţia :))
Am văzut titlul de dimineață și nu am apucat sa citesc până acum. E aproape cinci seara și parcă încep o nouă zi. . Adevărat drog acest reportaj .Bravo.
cand faceti ceai, faceti 2 cani in plus. Duceti si la cei ce matura in jurul blocului.
Frumos, concis. RAR !
Invatati sa zambiti, sa spuneti ” multumesc”, nu numai acestor oameni, ci tuturor oamenilor, indiferent de ceea ce fac, deoarece toti, dar absolut toti, au un suflet, si acesta doare…nu trebuie sa pricinuim durere, ci alinare.
jos palaria! va multumesc pt ceea ce tocmai am citit!
Multumim pentru articol. Cu siguranta ii voi privi cu alti ochi de acum incolo. Povestea Zanei m-a rupt in doua 🙁
Multumesc pentru articol, pentru efort si implicare. Zic la fel ca Silvia, m-ai ravasit cu povestea din final. Nu sunt parinte dar mi s-a cutremurat sufletul si nu-mi revin …
Adevarul e ca nu am vazut niciodata gunoier sa poarte ochelari de soare. Apoi, nu barba trebuia lasata cateva zile inainte sa creasca, mai degraba hainele purtate 1-2 saptamani inainte si nespalate -asta pt aspect de uzat doar – nu zic ca uniformele purtate in mod normal nu sunt spalate, dar, oricat le-ai spala, de la un timp, tot uzate arata. Mai rar uniforme apretate la gunoieri. Si manusile alea nou-noute ! Cat despre opritul la Cora, cine nu ar opri un mafiot deghizat in gunoier?