Iertare, Domnule Radio!

Am trecut cu ușurință de neiertat peste ziua de 7 ianuarie. E o zi care n-ar trebui uitată de niciunul dintre noi, cei care, în copilărie, adormeam ascultând la radio acele piese de teatru fermecătoare, toate sfârșindu-se cu același anunț sobru și vibrant, înălțându-se parcă din fântână: „Regia artistică, Ion Vova”.

De Crăciun am reascultat „Titanic Vals”, regizat de Vova. Se găsesc pe net, din fericire, multe piese de-ale lui. Mi-am notat atunci în calendarul de pe Yahoo Mail, în chenarul zilei de 7 ianuarie: „Doi ani de la moartea lui Ion Vova. De pus reportajul pe blog“. Nu mai știu ce am făcut în ziua aceea și nici nu mai contează, nu caut o scuză. Am uitat și gata. Astăzi, ascultând de dimineață altă piesă de teatru radiofonic, mi-am reamintit de Ion Vova, deși nu el era regizorul.

Numele lui m-a urmărit în copilărie. Era dangătul de clopot care punea capăt spectacolului. Era cheia care îmi deschidea ușițe de evadare. Cele mai triste zile erau când ploua și când rămâneam fără baterii în casă, pentru radioul mare cât o noptieră. Dacă râdeam la o piesă, dacă plângeam la alta, dacă mă înfioram de spaimă sau de frumusețe la altele, toate aveau la sfârșit numele lui Vova și asta le făcea să nu mai fie piese răsfirate ale mai multor autori, ci un spectacol continuu regizat de același om. Eram mic, nu citisem încă nicio carte, dar știam că există niște scriitori, ce-or fi fost ăia, numiți Victor Eftimiu, Ion Luca Caragiale, al cărui nume, nu știu de ce, mă făcea să râd,  Molier, (așa l-aș fi scris atunci, abia știind literele), Rebreanu, Victor Ion Popa, Alecsandri. Mai târziu, citindu-i, numele lui Vova îmi răsuna în minte când închideam cartea.

Ion Vova (20 octombrie 2008)

Am avut bucuria să-l cunosc și să-i stau în preajmă câteva zile în toamna lui 2008. L-am întâlnit la audiția publică a piesei ”Un tramvai numit dorință”, de Tennessee Williams. Veneam a nu știu câta oară la aceste audiții, el nu lipsea de la niciuna, dar nu l-am remarcat niciodată. Nu mi-ar fi dat prin cap că ar putea fi acolo. Nici nu știam că mai trăiește. Nu mă gândeam la el ca la un om aievea. Era doar un sunet frumos din melodia zbuciumată a copilariei mele. Însă citisem în ziar știrea că a împlinit 91 de ani pe 30 septembrie și, puțin după aceea, într-o zi m-am dus din nou la audiția săptămânală – tocmai ca să dau de el și să scriu câteva rânduri despre aniversarea lui. Mă gândeam că printre atâția pasionați de teatru radiofonic nu se poate să nu știe cineva cum să-l găsesc. Și era chiar acolo. Doamna alături de care m-am nimerit la măsuța cu cafele din partea casei mi l-a arătat, tremurând și ea de emoție: „Acela este domnul Vova. Domnul Radio”.

La sfârșit, m-am luat după el. N-a fost greu să-l prind pe hol. Era singur, părea un bătrânel înfometat și murdar, cum stătea cu o bucată de covrig în mână, din care tot ronțăia, nepăsător la iureșul uman din jurul lui. Ascultătorii treceau pe lângă dânsul ca pe lângă un anonim.

Nu pot să spun cât m-a tulburat, ce emoții m-au cuprins când, salutându-l cu o reverență, el mi-a întins mâna și mi-a zâmbit. Sunt sigur că a avut parte de recunoaștere în fiecare zi din cariera lui de regizor la radio, dar s-a bucurat și de umila mea considerație. Când a văzut că știam cine este și că l-am ascultat încă din copilarie, deodată, bătrânelul îmbrăcat prost și mirosind a sudori învechite în țesătură a arătat, în lumina surâsului scurt, o noblețe vie, o privire inteligentă și caldă. A fost de acord să stăm de vorbă și să scriu ceva despre el. Am mers pe jos până la Radio, pe General Berthelot. Eu gâfâiam, apăsat de un morman de grăsime, el mergea întins și vorbea fără întrerupere, pe nerăsuflate. Avea cu 51 de ani mai mulți decât mine.

“Era singur, părea un bătrânel înfometat și murdar”

Interviul l-am făcut la Radio. Câteva ore. Ne-am întâlnit și a doua și a treia zi. Am mai vorbit de câteva ori la telefon până să apară articolul și încă de câteva ori dupa aceea. Ne-am mai văzut apoi de câteva ori la audiții. Avea ziarul cu articolul meu în buzunar. Nu era un text pe măsura lui, îl scrisesem din fugă și comprimat, cum îmi ceruse ziarul, dar lui îi plăcuse și așa.

Cine s-ar fi gândit, în serile copilăriei, luminate de poveștile lui, că voi ajunge să-l cunosc și să-i strâng mâna misteriosului Ion Vova?  – omul acela care făcea personajele să coboare din cutia imensă a radioului și să trăiască, pentru o oră, nevăzute, chiar lângă mine, încât uneori le simțeam atingerea.

Omul acela a murit în sărăcie și a fost înmormântat într-un cimitir, Iancu Nou, despre care nici nu știu unde se află. Dar îl voi găsi, îi voi afla mormântul și îi voi pune Maestrului o floare și o lumânare la cap, cu pioasă recunoștință pentru felul frumos în care m-a crescut cu poveștile lui din cutia fermecată. Acolo voi plânge pentru copiii de astăzi, care nu au un Ion Vova al lor. Și vă voi cere iertare pentru fiecare zi în care, luat de vârtejul Internetului, v-am uitat, Domnule Radio.

Domnul Radio

La postul național de radio, ora 10 e atunci când în clădire intră Ion Vova. La 91 de ani, vine la redacție zilnic și punctual. Toți ceilalți, indiferent de vârstă, l-au găsit acolo când s-au angajat. Și toți spun, acum, când radioul românesc împlinește 80 de ani, că Radioul s-a născut în epoca Ion Vova.

I se spune Domnul Radio.

“Domnul Radio a spus ce a avut de spus”

E domnul acela încruntat de la masa din mijloc, în barul hotelului Ramada Majestic, la parter. Bea cafea și roade dintr-un covrig, preocupat, parcă nici n-ar exista în jurul lui atâția actori, scriitori, regizori, lume… Ascultă, ca și ceilalți din salonul strălucitor, o piesă de teatru. Și, ca de fiecare dată când ascultă o piesă, dispare din lume, se scufundă cu totul în sunet ca în apa de botez. La sfârșit, domnul acela atât de firav, care părea că nu poate rupe covrigul între degete, țâșnește impetuos din reveria lui în realitate, ia microfonul și spune apăsat: “Vreau să reproșez că aici, când se ascultă o piesă, este o violență sonoră inadmisibilă!”.

Domnul Radio se află, ca în fiecare zi de luni, în barul Majestic, la audiția cu public a unei piese de teatru radiofonic. Tocmai s-a încheiat ”Un tramvai numit dorință”, de Tennessee Williams, cu Valeria Seciu, Marius Bodochi și Medeea Marinescu în rolurile principale. Se discută piesa. Unii îl ridică pe regizorul Dan Puican la streașina geniului, alții îl coboară în albia lucrului de mântuială, se discută aprins. Domnul Radio a spus ce a avut de spus, că sonorizarea e de bâlci și strică o piesă care, altminteri, l-a uns la suflet, a iscat un mic vârtej cu tonul lui indignat și acum morfolește iar ce a mai rămas din covrig. Și se tot uită în ceașcă, poate a mai izvorât miraculos niste cafea. Chelnerul îl ignoră. Și ceilalți la fel. Sau poate că Domnul Radio are un fel unic de a ți se face nevăzut chiar când stă în fața ta. A învățat asta în 62 de ani de radio. A regizat piese de teatru și a realizat emisiuni cu miile, dar puțini pot așeza un chip în dreptul numelui care, mai bine de jumătate de secol, s-a auzit aproape în fiecare zi la radio, la finalul emisiunilor: “Regia artistică, Ion Vova”.

Ion Vova nici nu e numele lui adevărat. Lucia Sturdza Bulandra i-a zis Ion Vova pentru că era mai sonor decât Vladimir Ionescu. Și pseudonimul i-a confiscat definitiv identitatea civilă.

Amintindu-și de acei ani, Ion Vova, care acum se află în sala de lectură, la Radio, trece o privire plină de mândrie peste niște fotografii vechi. Sunt instantanee din unele piese de teatru în care a jucat. “Aici, zice domnul Vova apăsând cu degetul, aveam 29 de ani și jucam rolul unui bătrân. Titularul se îmbolnăvise. M-am dus la Birlic, fiindcă la teatrul lui jucam atunci, și i-am spus că pot să-l fac eu pe bătrân. Știam rolul, că văzusem piesa de zeci de ori. Birlic n-a avut ce face, că n-avea înlocuitor. Eram în turneu. Se dădea de ceasul morții că va fi o catastrofă. Dar la final a venit și m-a sărutat”.

Tânărul Vova, în rolul unui bătrân

O domnișoară intră în sala de lectură. Vede că maestrul e ocupat și nu zăbovește. Zâmbindu-i, îi pune în față un borcan de zacuscă și se retrage cu spatele, în liniște, ca un paj din fața regelui. Regele desface imediat capacul și bea toată zacusca, gogâlț, gogâlț, direct din borcan. Apoi se șterge cu palma la gură și se întoarce la îndepărtata lui carieră de actor. E mândru. Ne-am văzut de trei ori și de fiecare dată a insistat să scriu că l-a jucat la Teatrul Național pe Rică Venturiano, “acest Hamlet al comediei românești”, iar după aceea m-a și sunat, nu care cumva să uit de acest rol, neapărat să scriu.

Până la acest vârf al carierei de actor a mai intrat în pielea a zeci de personaje, pe la toate teatrele dinainte și de după război, și de la fiecare are măcar o fotografie în care bătrânul de acum arată, cu degetul lui ofilit și cioturos, figura unui june prim de care și lui i se face dor și-l mângâie, pe hartie, cu varful degetelor.

“Un Lawrence Olivier al României”

Dar ceva s-a întâmplat și tânărul actor Ion Vova, acel Lawrence Olivier al României, cum a fost numit, a renunțat neașteptat la scenă. Încă din 1944 colabora sporadic la Radio. Iar din 1953 s-a mutat definitiv pe scena nevăzută a teatrului radiofonic. Nu vrea să spună ce anume l-a rupt definitiv de actorie. Nu s-a mai întors niciodată, dar niciodată pe scenă. Nici nu-și mai aminteăte care a fost ultimul rol jucat. Din acel moment a început rolul cu cea mai lungă stagiune, de 55 de ani, pe care îl joacă și acum: Domnul Radio.

Ion Vova, în pielea Domnului Radio, e prezent în fiecare zi pe scena Teatrului Național Radiofonic. Adică în redacția secției Teatru de la Societatea Română de Radiodifuziune. Vine la ora 10, niciodată mai devreme sau mai târziu, e singurul om care intră în sediul Radiodifuziunii fără legitimație sau bon de vizitator, deși nu e angajatul Radioului, parcă nici jandarmii de la intrare nu l-ar vedea, el alunecă dintr-un birou în altul ca o umbră, reușind să se afle întotdeauna exact în locul unde îl cauți, iar la ora 13 pleacă la fel de discret.

Ion Vova a fost și un neobosit animator sportiv. A înființat zeci de cluburi de tenis în București și i-a îndrumat către sport pe actorii cu care a lucrat. Până la 87 de ani, a venit la Radio numai cu bicicleta. După aceea, mașina de serviciu a redacției l-a adus în fiecare dimineață. Iar la amiază pleacă singur, cu autobuzul. “Am considerat că este mai important ca mașina noastră să-l aducă în fiecare zi pe domnul Vova la Radio, nu pe mine”, spune regizorul Attila Vizauer, șeful secției Teatru.

Ion Vova este mai vechi în Radio chiar decât sediul din strada General Berthelot 64-66. De când a fost inaugurată clădirea, în 1952, tot ce s-a întâmplat acolo s-a petrecut sub ochii lui Ion Vova și a rămas în memoria prodigioasă.

„Domnul Vova e un foarte apropiat prieten al tuturor și un foarte bun consilier, spune Attila Vizauer. Știe tot ce s-a produs în materie de teatru radiofonic, avem nevoie de el. Ne este de mare ajutor mai ales când nu găsim ceva în fonotecă, în special acum, când apelăm mult la producții mai vechi. Știe ce regizori au lucrat, ce piese au regizat, în ce an, cu ce actori, ce calitate au acele piese. Iar în alegerea actorilor pentru producțiile actuale, experiența lui nu este egalată de nimic”.

„Da, acesta este un mare talent al său: să pună actorul potrivit în roul potrivit”, întărește actorul Eugen Cristea, care de la 9 ani a lucrat cu maestrul Vova în piesele și în emisinile lui la Radio.

Teatrul radiofonic nu este o piesă de teatru din care extragi actorii și decorul ca să rămână numai sunetul. E cu totul alt spectacol, e o artă aparte și nu oricine poate struni regizoral un text și o echipă de actori, încât fiecare voce să fie auzită și să devină la fel de personală, distinctă, ca un actor pe scenă. Ion Vova știe ca nimeni altul să dezbrace spectacolul de forme și de culori și să recreeze totul din voce, din frazare, fără exces de efecte speciale. A învățat de la maeștrii întemeietori ai teatrului radiofonic Victor Ion Popa și Mihai Zirra. A început ca ajutor de regizor de platou, vânturând batiste la microfon pentru a imita fâlfâitul aripilor sau agitând o tablă pentru a scoate tunete, într-o vreme plină de romantism și îndrăzneală, când piesele de teatru se jucau la radio în direct, și a ajuns să regizeze, chiar și acum, la 90 de ani, piese care, având semnătura lui, au și un loc asigurat direct în patrimonial cultural. Iar emisiuni precum “Prietena noastră, cartea”, “Părinți și copii”, “Do, re, mi”, “Legendele Olimpului”, “Teatru la microfon”, “Unda veselă”, “Satira și umorul”, “Noapte bună, copii”, și alte sute și sute, poartă, toate, semnătura acestui domn trecut de 91 de ani, singur pe lume, îmbrăcat prost și băbierit neglijent, care duce clipă de clipă cu el, în memorie, aproape toată istoria Radioului național.

(„Cotidianul”, octombrie 2008)

Octavian Cotescu, Toma Caragiu, Ion Vova

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!