O coafeză, la o țigară, cu “România literară” în mână: s-o rupi din lectură, e păcat. S-o lași, ți-e frică că vine altul și face mișto. Schimbări minunate se petrec în lumea parfumată a coafezelor.
 |
| Claudia Balaban, campioană mondială la coafat |
Deci coafezele nu sunt o categorie pentru care se produc filme și cărți specifice, cum spun unele voci arogante: acesta este mesajul ferm și indignat al coafezelor din centru și de prin cartierele Bucureștiului, iar rugămintea lor către domnii care uzează de acest răutăcism este să nu mai facă mișto, mai bine să se informeze corect și astfel vor vedea că bășcălia lor nici nu se mai bazează, adică în această breaslă pătrund acum fete ambițioase, cu facultate, apte să facă față provocărilor progresului și standardelor europene, da? Fiindcă se lucrează cu tehnologii moderne, cu substanțe complexe, cu clienți tot mai pretențioși, deci cursurile de calificare durează chiar și 9 luni, în loc de 3; după absolvire, viața coafezei nu mai este un spectacol încremenit, ea trebuie să se informeze continuu, face instructaje, seminarii, cursuri de perfecționare în țară și în străinătate, trebuie să se țină la curent cu trendul în modă, cu noutățile în meserie, deci unele vreau să spun că sunt și campioane mondiale la coafură, da?
În ultimii cinci ani coafezele românce au cucerit la campionatele mondiale de coafură două Grand Prix-uri, 18 medalii de aur, 8 de argint și 5 de bronz. Lotul național de coafură a fost premiat de trei ori cu Oscar pentru show-ul prezentat și cu o medalie de bronz pentru eleganță.
Munca cu capul
– Și, mă rog, de ce ar vrea toată lumea să citească coafezele?, se întreaba retoric și parcă puțin ofensată Adriana State, tânăra care citește “România literară”, în pauză, la ușa barăcii cu firma “Frizerie, Coafură” din Piața Sudului, gard în gard cu o terasă populară.
Halatul alb o decupează diafan din fumul gros de mici.
Adriana a aflat de la radio că Liiceanu dă, în “Romania literară”, pe pagina a treia, o replică la atacul mârșav contra lui, din “Ziua”, și a cumpărat revista fiindcă îl admiră pe Liiceanu, e un tip simpatic, are doxă și un umor așa, finuț, e un tip mai rafinat, are distincție… Și Pleșu la fel. Sunt filozofi accesibili… Nici Patapievici nu e impenetrabil dacă treci de faza cu neologismele alea ale lui… Bine, el nu e așa de simpatic, are fața aia de copil îmbătrânit peste noapte.
În fine, Adriana State mai zice că să stea cuminți răutacioșii: coafezele nu-s mai proaste decât vânzătoarele de pâine, de-o pildă, sau decât fotbaliștii, deci care-i faza cu discriminarea asta? Auzi pe cine discriminează: tocmai pe unele care lucrează cel mai mult și în mod deosebit cu capul.
– Să nu-și facă fetele sânge rău, că mereu vor exista niște frustrați care vor găsi pe câte unii decât care să pară ei mai deștepți – le sfătuiește pe colegele ei, la ultimul fum, fana lui Liiceanu, din Berceni.
Marile speranțe
Gina Milea (23 de ani) e una dintre marile speranțe ale coafurii românești. Lucrează la coaforul din Drumul Taberei, chiar lângă fostul cinema Favorit, acum abandonat și plin de gunoi. Fata n-are timp să-și tragă sufletul, de treabă, nici să-și facă sânge rău din cauza bancurilor cu coafeze. Pentru ea, începătoare, e un privilegiu să lucreze cot la cot, în același salon, cu o campioană mondială, iar pe tura aialaltă mai e o campioană mondială, diplomele lor aurite stau pe perete, iar trofeele naționale și internaționale strălucesc într-o vitrină, să le vadă toată lumea, spre mândria lor, a tuturor fetelor.
Gina, mică, rotunjoară și brunetă, țaca-țaca din forfecuță, puf-puf cu parfumuri și balsamuri, ciripește întruna, așa o ține opt ore pe zi, că peretele cu medalii și cupe atrage mușterii în lanț, pe urmă la facultate, la “Spiru Haret”, pe urmă obligații casnice, puțină socializare, când să mai citeasca? Zice că anul trecut a citit două cărți, una “Arsă de vie” și una “Măritată cu forța”, autorii i-a uitat.
– Lasă, că nici colegii mei de la facultate nu se omoară, ei se fac contabili și manageri, cine-i întreabă de Patapievici? Ia să mai lăsăm fițele astea, nene!
Are abonament la “Nouvelle Estetique” și o citește regulat, că-i pe specialitatea ei. Tocmai s-a întors din Barcelona de la un seminar de coafură, vrea să se perfecționeze în arta coafurii, să termine facultatea și să-și deschidă un salon modern, cum scrie la management, pe care-l studiază, să nu mai lucreze pentru un salariu de cinci milioane pe lună, dacă ăsta se poate numi salariu.
Dictatură-n coafură
O campioana mondială precum Claudia Balaban câștigă ceva mai mult, dar nu cine știe ce, fapt obișnuit în România, unde valoarea nu este apreciată în general, nu doar în domeniul frizeriei. Pe Claudia o recomandă o carieră fulminantă începută la 17 ani, după trei ani de studii (coafură, manichiură, pedichiură); acum, la 27 de ani, are toate titlurile, de la fruntaș pe colectiv până la cel de campioană europeană și mondială.
– Ceva greu de obținut, însemnând luni de pregătire pentru fiecare concurs, unde Claudia s-a prezentat cu lucrări de înaltă calificare, spune instructorul Doina Țoiu.
Aveam și noi cu ce ne mândri, dar n-a așteptat-o nimeni la aeroport; și nici pe celelalte coafeze de talie internațională, fiindcă de ani buni româncele au instituit pur și simplu un fel de dictatură în coafura mondială, iau toate premiile importante, apar în reviste străine, iar acasă o iau în freză, se spun bancuri proaste despre ele și sunt plătite cu dispreț, nu-i cine știe ce diferență la salariu între o campioană mondială și o frizeriță de navetiști sau o șamponeză care numai tunde, respectiv spală și usucă. Arta n-are valoare.
Claudia a făcut liceul la seral, de facultate n-o mai interesează. La ce bun alte diplome?
Claudia a făcut liceul la seral, de facultate n-o mai interesează. La ce bun alte diplome?
Coafura e o permanență
Într-o zi, printre coafezele de la Favorit a apărut o carte. A adus-o Nicoleta Erimia, studentă și ea la o facultate particulară.
– Era o carte cam așa… – arată cu mâna casiera Lili Onofrei, entuziasmată încă de acea întâmplare minunată
– Era o carte cam așa… – arată cu mâna casiera Lili Onofrei, entuziasmată încă de acea întâmplare minunată
– Păi… nu-mi amintesc cum se chema… Întâi a luat-o șefa, doamna Doinița, și a citit-o. Pe urmă a trecut din mână în mână pe la fete, au citit-o și ele. Fetelor, cum se chema cartea? – strigă doamna Lili de la biroul ei, unde bate comenzile la casa de marcat.
Fetele poate știu titlul, dar au treabă: învelesc în staniol capul unei fete.
Apare mezina, Emilia Stoica, timidă și delicată ca un zuluf fără fixativ, murmură:
– “Memoriile unei gheișe”.
– Exact! – sare și contabila, frenetic. Da, da, asta e, s-a citit! S-a citit!
Emilia, salvatoarea onoarei de coafeză, a luat-o de timpuriu cu coafura. Are 22 de ani, doi ani de vechime în arta coafurii – toate fetele insistă să o numească artă – și este studentă în anul doi la Universitatea Româno-Americană, la turism, la ea să vină cârcotașii, miștocarii să o întrebe bilingv, engleză-spaniolă, ce a citit. Numai ea, dintre toate, nu spune că face coafură din pasiune.
N-a intrat fata la facultate din prima, a pus-o dracul de a făcut un an de cursuri la SCM IGIENA și acum trebuie să muncească cinci ani sau să dea înapoi 5.000 de euro. Când termină facultatea, adio șampoane, fixative, bigudiuri, cucoane cu pretenții enervante! Până atunci, dacă tot e aici, fură meserie de la maestre.
– În caz că nu fac mare brânză cu diploma de facultate, coafura e o variantă. Se întâmplă atâtea, e dictatură sau democrație, guvernele vin și pleacă, nu știi la ce să te aștepți, dar nu contează, lumea la cap se face și se va face orice-ar fi, asta e ceva sigur.
Există și certitudini în aerul cu mii de parfumuri, acolo unde se fac opere de artă ce mor la primul lăut.
Coafeză până la moarte
 |
| Alexandrina Ion, coafeză de dragul artei |
Asta nu e o țară în care artiștii coafori să-și poata împlini vocația, dar parcă numai ei? O coafeză de geniu nu are și nu va avea niciodată o recunoaștere mai mare decât a unei coafeze de cartier, are soarta tristă a unui geniu matematic, e pur și simplu ignorată într-o țară unde numai geniul fotbalistic se bucură de recunoaștere și apreciere, dar ce să ceri de la o țară cu un consum redus de săpun pe cap de locuitor? De această fatalitate mioritică și-a dat seama la timp Alexandrina Ion și, cu o dureroasă strângere de inimă, a renunțat la cariera de coafeză, la titluri și la faimă, doar internațională, din păcate, și s-a dedicat studiului limbilor străine la Universitatea București.
Începuse frumos, putea să viseze laurii de coafeză… La nici 20 de ani absolvise deja cursul de trei luni organizat de Patronatul Național Român, studii oarecum inutile, – “Acolo nu m-au învățat nimic ce nu știam dinainte” –, dar avea o diplomă de calificare și lucra într-un coafor, acesta fusese visul ei de mică, de la 3 ani făcea coafură, întâi la păpuși, foarte, foarte precoce, din pasiune, firesc, cum cântă pasărea. Dar, vai, idealurile ei artistice nu se puteau împlini la un patron fără simț estetic și care evalua talentul în funcție de materialele consumate: șampon, fixativ, parfum, pudră. Toate astea se scădeau din salariu și, paradoxal, cu cât erai mai talentată, cu atât câștigai mai puțin, genialele trebuind chiar să mai aducă bani de-acasă.
Alexandrina a demisionat după o lună, deziluzionată mai ales de clienții care nu îi înțelegeau ideile revoluționare, și s-a întors la studiul temeinic al limbii engleze, pentru care părinții îi plătiseră meditații opt ani. Dar nu și-a trădat vocația. A ucenicit pe lângă o rudă cu 30 de ani de experiență și și-a desăvârșit tehnica. Are acasă toate acele mărunțișuri necesare unei coafeze și din ce în ce mai multe prietene – nu cliente – în părul cărora își transpune viziunile artistice. Fără câteva ore de pase magice cu pieptenii prin părul cuiva, viața ei nu ar avea, la 23 de ani, niciun farmec. Poate va deveni un traducător însemnat, foarte bine, dar va fi totodată și coafeză, orice s-ar întâmpla.
(“Cotidianul”, 30 Martie 2007)
4 comments
e ciudat… n-am fost decît o dată la coafor şi am avut tot timpul (vreo 60 de minute) că tînăra aceea care vrăjea ceva prin părul meu îmi e clar superioară. nu prin cantitatea de cărţi citite, ci prin uşurinţa de a fi ea însăşi, pasionată de păr şi coafuri şi capabilă să înţeleagă despre mine lucruri pe care eu nu le ştiam…
am avut tot timpul senzaţia:)
E si asta o arta, daca o faci la acel nivel. Cu pasiune si talent.
Daca vorbim de cele care poarta- si nu degeaba- numele de “stylist”.
Pe celelalte nu le-as pune la socoteala, poti sa stii sa manuiesti foarfecele si fara studii de specialitate… suficient de bine ca sa nu te lasi pe mana lor. :))
——
Nu-mi inchipui insa un barbat- fie el si reporter- intrand in locul ala in care femeile renunta la infatisarea lor “normala” (chiar si numai pentru o ora …sau mai mult) acceptand nu doar flecareala enervanta a coafezei ci si procedurile de rigoare… cu martori: coafeze, alte cliente si cine se mai nimereste pe acolo.
Daca e ceva intr-adevar dezgustator intr-un asemenea loc, nu ar fi legat de coafeze sau manichiuriste- nici de cartile lor citite sau necitite, ci de unele cliente. 🙂
Apreciez femeile care se ingrijesc singure (intre patru pereti), fara public…dar totul tine de nevoia de intimitate a fiecareia. Si de respectul fata de tine si mai ales fata de cei din jur.
Interesant ce faceti. Astept sa citesc despre cat mai multe meserii 🙂