Oina moare, dar nu se predă

Orice om vrednic trebuie să învețe mai întâi a juca oina. Fără aceasta nu-i bun de nimic și nu face două parale.  Mihail Sadoveanu

 

Un campion, doi campioni, trei campioni.

Cât ai da pe gât un țoi de rachiu de sfeclă, trei campioni naționali la oină intră în barul de lângă primăria comunei Vorona (Botoșani). De la tejghea, îi servește Mitică Prisacariu, și el campion național. Afară, cel cu căruța e campion național, ăla cu blugi, care fumează, e dublu campion național, puștiul din fața școlii e Aurelian Achiroaie, cel mai bun junior din divizia A, nenea tractoristul care tocmai a trecut claxonând e campion național, toți au și câte cel puțin o cupă, măcar una zonală, dacă nu chiar Cupa României, uite-l și pe dom’ primar, să trăiți!, campion național și ca jucător, și ca antrenor.

‒ Oina moare încet, dar sigur – spune oftând primarul Aurel Ștefan. Mi se rupe inima când văd asta. E sportul nostru național. Și nu e singurul bun național condamnat să dispară.

Până nu demult, primul lucru pe care copiii din Vorona îl învațau după mersul copăcel era oina. Acum, după Revoluție, nu se mai face sport la țară, în general; iar oină, cu atât mai puțin. Fiindcă nu aduce bani. Și dacă în zilele noastre ceva nu aduce bani, mai devreme sau mai târziu va dispărea.

Bădia Minu Huțanu, din satul Vorona Mare, e o legendă a oinei. Nici el nu e mai optimist.

Nu-și arată nici pe departe cei 60 de ani bătuți pe muche și nici anii munciți din greu pe tractor. E înalt și zdravăn ca o turlă. A jucat oină până la 35 de ani. Iese cu medaliile în ogradă și le sucește pe degete ca să cadă mai bine soarele pe ele. Cu atât a rămas: cu medaliile, cupele, niște poze și niște tăieturi din ziare. Și cu amintirea bucuriei fără seamăn când el, idolul maidanului, era purtat pe brațe de săteni după victorie.

‒ Pe aici, oina se joacă de când lumea. Când eram copil, făceam minge din cârpe, umplută cu nisip și păr de vacă, iar niște ciomege găseam noi într-un gard, povestește bădia. Și jucam așa. În ’59, când aveam 12 ani, am câștigat campionatul de juniori cu echipa școlii. Atunci s-a înființat echipa noastră și de atunci a mai câștigat șase campionate, de douășpe ori a fost vicecampioană și, în rest, tot locul trei și cupe câte nu le mai știu pe la fel de fel de competiții. Îmi amintesc că atunci, la primul titlu, finala a fost la București. Ne-am dus toți pe cheltuiala noastră. Tata iar a tăiat o oaie, cum făcea la toate deplasările noastre, și ne-a dat-o nouă, la toată echipa, să avem de mâncare. La fiecare luptă, tata ne tăia câte o oaie. Cu bucurie ne-o dădea. Azi s-ar chema sponsor, nu? Dar azi nimeni nu mai dă nu o oaie la un meci, dar nici o mână de sâmburi de bostan. Așa, deci ne-am dus la București cu oaia în geantă. Pentru titlul acela am jucat 37 de meciuri. Și n-am pierdut niciunul.

Tudor Hetriuc ajunge acasă, deshamă calul de la căruță, îl leagă la iesle, adapă vaca, dă mâncare la porci, îi strigă ceva câinelui din mers, apoi se oprește brusc și se uită în jurul lui: ograda e pustie. Fata e la școală la oraș, nevasta e în Spania. Îl apucă urâtul. Se duce la cârciuma de peste drum să bea o ciocolată caldă. Toți vecinii îl laudă că a fost „un sportiv model, n-a pus gura pe țigări și pe băutură, nu bea nici acum, la 41 de ani“. Numai pentru asta și ar putea fi o vedetă într-un sat ce duhnește a rachiu de sfeclă, însă nu de aceea îl salută oamenii scoțându-și pălăria.

La 15 ani a devenit campion național de juniori cu echipa școlii din satul Vorona Mare, antrenată de profesorul Aurel Ștefan, actualul primar. Din clasa a noua, au pus ochii pe el antrenorii de la Electrocontact Botoșani. De la 18 ani l-a luat pe sus Dinamo București.

‒ Fără Tudor al nostru, Dinamo nu câștiga doi ani la rând cupa și campionatul, spune plin de mândrie cârciumarul, punând în fața fostului sportiv ceașca de ciocolată caldă pe o farfuriuță, protocol cu totul neobișnuit în bodegă.

După armată, pentru Tudor s-au bătut Steaua București și Poligraf, celelalte echipe abonate la titlu: Îi dădeau mașină, slujbă și casă în București, dar el a vrut să se întoarcă acasă și să devină campion național cu Electrocontact Botoșani. În primul an a câștigat Cupa Sindicatelor.

‒ Am fi câștigat noi poate și campionatul, dar după Revoluție, când nimeni nu mai susținea oina, antrenorul de la Electro a trădat, a făcut echipă de base-ball, povestește oinistul.  Dar oina-i oină, nu seamănă cu baseballul, sau seamănă cât seamănă baschetul cu handbalul. Eu am continuat să joc oină.

Cariera de oinist și-a încheiat-o la 39 de ani, lucrând ca om de serviciu la școala din Vorona Mare, doar ca să fie aproape de echipa de juniori, pe care o antrena. Când a tras linia, a văzut că nu s-a ales cu mai mult decât cu echipament sportiv, cu brelocuri, cu câte o geantă, cu fanioane, cam cu ce te alegi și într-o campanie electorală, și cu un salariu în plus o dată pe an. Salariu de om de serviciu. Dar nu regretă.

‒ Oina se joacă pentru oină. Pentru că nu poți fără ea. A fost frumos… încheie Tudor Hetriuc, visător.

Era frumos să vină voronenii peste tot în țară, pe unde juca el, să-l vadă, să-l aclame la fazele incredibile pe care le făcea; acele faze s-au păstrat numai în memoria voronenilor, nu și pe un film, undeva, și ei le rememorează și azi, la un rachiu de sfeclă, cu atâta pasiune, încât te aștepți ca vorbele lor să prindă formă și să zboare prin aer pe traiectoria fantastică a mingii.

La școala din Vorona Mare, veche de peste o sută de ani, cu pereții crăpați, cu lemnărie șubredă, holul bătrân e luminat de vitrina cu trofee. De 48 de ani, echipa școlii a n-a ratat niciodată podiumul campionatului de juniori.

La terenul de sport din spatele școlii se ajunge trecând printr-o postată de sorg și păpușoi. De pe acest teren mărginit de grădini în care niciodată nu s-a copt vreo recoltă, din cauza mingilor căzute peste gard și căutate cu încrâncenare, călcând în picioare plantele, s-au ridicat mai mult de o sută de campioni la oină, fie cu echipa școlii, fie la seniori, cu echipe din divizia A. Cel puțin 20 de oiniști din Vorona sunt legitimați la echipele din campionatul național de seniori.

Profesorul Cornel Știrbu tocmai a scos o clasă pe teren, la ora de oină. E un curs opțional la care toți băieții se înscriu. E frig, norii întunecă cerul, iarba e udă, mingea e și ea udă și grea; când o prinzi cu mâinile goale, cum vine ea ca glonțul, rupe pielea. Sunt doar niște copii, dar nu se întorc cu spatele când mingea vine spre ei cu 60-70 de kilometri pe oră. Le place. Nu e doar un joc, și deloc o joacă, e o provocare.

‒ Dintre acești copii, spune profesorul Știrbu, mai mult de jumătate vor ajunge la nivel național, dacă se va mai juca oină în România când vor fi ei mari. Suntem ipocriți când spunem „oina, sportul național al românilor“. Din punct de vedere istoric, da, este. Dar altfel, ce sport național e acela care a fost abandonat de toată lumea? Mai sunt câțiva pasionați în țară, ultimii mohicani, care mai fac să mai existe acest sport pe cât de minunat, pe atât de nedreptățit.

Nicu Catană, producătorul vodcii Voronskaya, cel mai celebru și mai profitabil produs local, a fost el însuși un oinist de talie națională; cum pasiunea nu moare niciodată, din când în când își mai scutură buzunarele la echipa școlii. În rest, primarul e cel care umblă cu gura uscată după alți sponsori, a zis că până la urmă va ajunge și la Becali, că doar oina e sportul păstorilor ‒ dar rafinat între timp, a ajuns un sport complex și spectaculos.

‒ Eu unul, adaugă Cornel Știrbu, am o prietenă la un second-hand din Botoșani și îmi ține și mie echipamente când vin mai multe de același fel, le iau la kilogram. Mingile le coasem până se fac numai sfoară. La multe competiții nu ne prezentăm, că nu avem bani, federația nu dă niciun leu. E greu să faci cu mijloace de mâna a doua sportivi de mâna întâi.

De 13 ani, primăria Vorona organizează Cupa Moldovei la oină. Pe terenul acela dintre păpușoi, la fiecare ediție vin peste 3000 de spectatori. Neplătitori. Copiii antrenați de Cornel Știrbu ajung mereu pe podium. Campionii sunt premiați cu câte o floare și cu plachete din lemn pe care tot oiniștii din Vorona le confecționează la școală. Când mai există și câte un set de echipament la mâna a doua, vicecampionii primesc tricourile, iar cei de pe locul al treilea, șorturile. Și toți, indiferent de locul ocupat, o strângere de mână și aplauzele tribunei. Un public numeros, frenetic, pasionat aproape neverosimil de un sport de care numai ei și puțini alții din țară mai știu.

Oina moare, dar nu se predă

În 1893 s-a desfășurat primul campionat național de oină, cu 18 echipe. La îndemnul ministrului Spiru Haret, oina a început să fie sportul predilect în școli, pentru calitățile deosebite pe care le dezvolta în rândul elevilor.

La atâția ani de la înființare, Federația Română de Oină e tolerată într-o cămăruță la patinoarul Flamaropol, are un buget anual de 12-13 mii de euro și 3 angajați. Singurul sponsor al federației este chiar președintele, Marcel Ursu, fost oinist.

Federația nu deține nicio bază sportivă proprie. Din cei 200 de antrenori, nici unul nu este licențiat în oină, fiindcă la ANEFS nu există această specialitate – tot din lipsă de bani. Campionatul național de seniori se desfășoară în anonimat – cele șapte echipe se întâlnesc într-un turneu anual și joacă între ele până la desemnarea câștigătoarei.

Chiar și în aceste condiții, Nicolae Buleu, secretarul general al federației, consideră că oina este pe un drum bun, adică în reviriment, după prăbușirea din anii ’90.

‒ După avântul oinei din anii ’80-‘90, când campionatul avea două divizii, spune Nicoale Buleu, după Revoluție s-a ajuns chiar la cinci echipe care jucau numai în unități militare, la jandarmi, căci Jandarmeria Română a păstrat tradiția acestui sport. Acum, cu 17 cluburi afiliate și cu 600 de sportivi legitimați, federația a început un proces de relansare, chiar de internaționalizare a acestui sport românesc.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!