A ieșit din bârlogul lui ziua în amiaza mare, s-a așezat în stația de tramvai de la World Trade Center și a început să se masturbeze. Cum stătea în dreptul unui panou de sticlă, unde ar fi trebuit sa fie un afiș, părea un personaj dezlipit cumva de pe ecranul televizorului și căzut în realitate, printre oameni.
Exact așa îl priveau și trecătorii: ca pe un personaj de film prost, prea obișnuiți cu el ca să-i mai dea atenție. Ora de difuzare total nepotrivită nu scandaliza pe nimeni. Oamenii coborau din tramvaie, treceau pe lângă el, aproape să-l atingă, îl priveau câteva clipe și își vedeau de drum. Niciunul nu s-a ostenit să schimbe canalul.
Era un bătrân aurolac ieșit din subteranele Bucureștiului la cerșit. Nu cred că știa cum îl cheamă sau în ce oraș se află și nici că e gol pușcă și murdar de propriile fecale. Se uita în jur cu o privire dizolvată, pe gură nu scotea decât niște înjurături bolborosite. Din înjurat nu se oprea decât când o durere îl făcea să se tăvălească pe jos ca șarpele pe plită. Atunci începea să urle neomenește și încerca să rupă cu unghiile bucăți de piele, dar era prea nevolnic pentru asta și efortul lui caraghios de a se mutila îi făcea pe oameni să râdă – “Da’ lu’ ăsta i-e foame rău!”, ziceau ei. Pe urmă, deodată începea să râdă, să plângă și iar să râdă.
A stat acolo aproape o oră. O oră, învelit doar în privirile domnișoarelor, ale doamnelor și ale domnilor. M-am apropiat cu bicicleta să-l văd mai bine. Oamenii s-au ferit în lături speriați:
— Pleacă naibii pe carosabil, sunt copii aici, boule! Vrei să dai cu bicicleta peste ei?
(22 iulie 2008)
Citește și comentariul lui Andrei Crăciun
