Trăind de mic pe străzi, călugărul Constantin Botoșan nu fu dus la biserică. Știa doar că acolo vin oameni să se roage și lasă milostenii la ieșire. Întru aceasta prindea el loc bun pe scări și se îmbelșuga din pomana credincioșilor.
De asemenea, micul vagabond nu prea fu dus nici la școală. Ținându-se după frații săi pe străzile orașului zis București, el învăță fapte necurate și vorbe de rușine. Fu ispitit de șarpele argintiu al aurolacului, dar învinse ispita asemenea fraților săi întâi născuți, Florin și Marius. Celălalt, Mihai, vai lui!, ascultă de șarpe și ajunse aidoma șarpelui să trăiască pe sub pământ, departe de oameni și de iubirea lor. Costel se lăsă însă înfrânt de patima țigării și multe necazuri își atrase cu această meteahnă blestemată.
Micul boschetar se ducea la școală numai din când în când și mai mult pentru a-și încălzi trupul firav și prost înveșmântat. La Școala 19, „Tudor Arghezi“, din centru. Inimosul director îl primea cu bucurie după ce-l curăța trupește la duș și-l primenea cu haine mirosind a Coccolino. Iar soața directorului îi aducea sandvișuri. Astfel se bucură copilul de un program „Cornul și laptele“ numai pentru sine. Costeluș fu trecut din clasă în clasă, cu medii pe muchie, până într-a patra. Abia la optsprezece ani va termina clasa a opta, dar forțele răului îi vor repartiza niște subiecte viclene și nu va lua examenul de capacitate.
[box type=”info” font=”arial” fontsize=”14″ float=”center” head=”Reportaj gata citit”]
Patimile după Costel
Lectura, efectele și montajul: Viorel Ilișoi
Muzica: Kevin MacLeod[/box]
Ajungând cu frații săi la porțile Concordiei, în 1992, Costel găsi acolo perechea pământească a Raiului. (În predicile sale către autorul acestor însemnări, ținute în zilele noastre într-un restaurant chinezesc, călugărul Costel asemuiește lenjeria curată cu norișorii diafani, iar hrana îmbelșugată și la ore fixe – cu laptele și mierea din Raiul ceresc). Îngerașul fugi de mai multe ori din Rai. Odată se strecură într-o casă nepăzită și se destrăbălă în fum de țigară și în abur de „Săniuța“ până când stăpânul se întoarse acasă și îl dete pe mâna Poliției dimpreună cu frații săi, cu care se întovărășise întru păcat. Altă dată, fugind din nou de la Concordia, se adăposti într-un garaj de lângă Parcul Tineretului. Pe urmă, într-o scară de bloc, de unde fu alungat de oștile legii, cu câini învățați. Copilul acceptă în sfârșit, cu mare durere în suflet, că orice loc bun pe care îl găsea pe lume era deja al cuiva. Vârsta lui necoaptă îl scoase de fiecare dată de sub amenințarea pedepsei numite bulău. Fu osândit doar la bătaia cu pulanul peste tălpile acoperite cu hârtie udă, ca să nu rămână semne. El îndură cu bărbăție aceste chinuri, fiind învățat cu ele.
Într-una din aceste fugi de la căminul „Sfântul Paul“, Costel s-a întâlnit cu Dumnezeu. Nu în casa Lui, ci în stația de metrou de la Piața Universității. Stând ghemuit sub scară, flămând și înghețat, copilul văzu un bătrân cu barbă albă și cu toiag, înveșmântat într-o mantie lungă, albă ca neaua. Nu se putea uita în ochii Lui. Dumnezeu îi adresă fugarului câteva cuvinte:
– Împăratul Slavei te caută!
– Cine e Împăratul Slavei? întrebă Costel.
– O să vezi! îi răspunse bătrânul.
Costel îl ghionti pe homelessul care dormea lângă el și îl întrebă cu adâncă mirare:
– Băi, tu vezi ce văd și eu?
Dar când omul străzii deschise ochii, misteriosul bătrân nu mai era acolo.
– Acela a fost primul semn, spune Constantin Botoșan tăind cu furculița o cărare prin orezul basmati din farfurie. Atunci m-am întors la Concordia. Simțeam o nevoie puternică de liniște, o liniște de peste fire, ceva ce nu poți găsi în lumea asta și oamenii nu ar înțelege… Cei de la Fundație adânc s-au mirat de această a mea schimbare…
Vorbește cu întorsături de frază ca din ceaslov. De o oră, fără întrerupere. Învârte cuvintele și le face să sune ca niște clopoței, te fură, îți adoarme luciditatea. După o oră de litanie mă întreb ce-o fi spus, că n-am înțeles nimic. Mă aburește ca un activist de partid, dar cu vorbele unui popă de țară. Îl întrerup și îl mitraliez cu întrebări scurte, precise. Cum se simte încolțit, se răsucește ca zvârluga și începe să înoate iar prin zeama cu iz de Scriptură. Ocolește pietrele mai mari pe care i le arunc în față. Dă violent din coadă. E greu de stăpânit. Persuasiunea lui te copleșește. Vorbește, gesticulează larg, își pune la treabă ochii și mușchii feței, dă și din urechi. Dacă nu m-aș ține zdravăn de catarg, m-ar trage la el, în valuri. Cu barba lui roșcată, cu părul legat la spate și vorbind cu atâta înflăcărare, în vecinătatea delirului, seamănă izbitor cu Daniel Corogeanu, fanaticul călugăr exorcist de la Tanacu.
Stăm la o masă dintr-un restaurant chinezesc, mâncăm urechiușe-de-lemn și furnici-în-copac, pe un munte de orez, și bem apă minerală. Alți clienți nu mai sunt. Ar fi venit să bată mătănii și să-i pupe mâna, chiar dacă nu poartă veșminte mănăstirești. La el, în debaraua de la subsol unde locuiește, n-am fi avut loc.
Ne-am întâlnit întâi la casa din Tomáš Masaryk 38, în care s-a născut. Acolo locuiește acum Marius, al treilea Botoșan, patronul de aprozar. E plecat în Germania cu treabă; casa e încuiată.
Costel stă undeva la subsol. Coborâm pe o scăriță răsucită strâns, ca un tirbușon, cu grijă să nu cădem în nas. Jos miroase a veceu și a cartofi fierți. Mergem cocoșați, ferindu-ne de țevile din care se scurge, pe la încheieturi, un clei ruginit. Un vecin slăbănog, cu față fioroasă, ne urmărește din crăpătura ușii.
Costel descuie tacticos câteva lacăte înșirate pe o ușă hodorogită. Apoi sare înăuntru peste un prag de cărămidă care-i ajunge până la genunchi. Pragul e ultima baricadă în calea potopului de fecale când se sparg conductele mâncate de rugină. Casa e de pe la începutul secolului trecut. Nimeni nu mai știe a cui a fost, nimeni n-a revendicat-o. Acum e a Primăriei. De vreo patruzeci de ani n-a mai dat nimeni nicio bidinea de var pe aici, n-a mai schimbat o țeavă.
Sunt două cămăruțe înguste, două debarale. Nu încăpem decât pe rând, fiecare în câte o boxă. Ne strecurăm anevoie prin spațiul de fix două palme dintre un pătuț de o persoană și o masă – tot mobilierul chițimiei. Pe masă, un aragaz mic, cu două ochiuri, și o crăticioară cât pumnul plină cu mâncărică de cartofi. Ies aburi. Alături e o ceapă cu inima scoasă. Omul se pregătea să mănânce. E de neînchipuit cum ar putea face asta aici. Chiar dacă ar ignora mirosul de latrină, i-ar fi aproape imposibil să mănânce fiindcă nu are loc să deschidă gura, să mestece. Îl invit să luăm masa împreună undeva în oraș. Acceptă și, în spirit ecumenic, mă conduce la un restaurant chinezesc de pe lângă Grădina Icoanei.
– Scuzați condițiile. Aici stau numai când vin în București. În restul timpului stau la casa mea de lângă sfântul schit Pătrunsa, din Vâlcea, unde am găsit împăcare sufletească, dar de unde am fost izgonit de către frați cu lucrare netrebnică, izvorâtă din invidie și interese.
– Și acum mai ești călugăr sau nu mai ești?
– Din punctul lor de vedere, nu mai sunt. Dar eu sunt călugăr în fața lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Am în casa din Vâlcea un paraclis al meu, unde mă rog, dar vine și lumea să se roage acolo. Se roagă la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Eu am pictat-o. S-a dovedit izvorâtoare de mir. Am strâns jumătate de litru! Enorm! Cu acest sfânt mir am adus vindecare bolnavilor de la Colțea și din alte spitale.
Salvezi un om, salvezi o lume
- Omul fără amintiri
- La cerșit, ca să bea tata
- Printre ciudații cu plămânii în afară
- Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
- Libertatea, ca un abur de mâncare
- Cu mâna întinsă la Dumnezeu
- Dintr-o închisoare în alta
- Patimile după Costel
- Rătăcit între Biblie și Codul Penal
- Frați buni, de mamă și de Facebook
- Și pâinea l-a făcut liber
- Băiatul care aduce pizza
- Cimitirul de pe perete
- Păsărică și alți guguștiuci
- Fratele de pe mâna dreaptă
- Secretul fraților gemeni
- Viața amară a unui hoț de dulciu
- Libertate, haine grele
- Un continent de speranță
