Pisica mea ar scrie mai bine decât mulți reporteri de azi

Simona Popa este studentă la jurnalism în Iași, tocmai a terminat anul I. S-a înscris la cursul de reportaj pe care l-am ținut primăvara asta la Școala de bune maniere literare de la Casa Pogor. Nu știu ce-a aflat despre reportaj de la mine, eu fiind convins că meseria asta nu se învață arătând cu degetul la tablă, ci numai făcând-o, dar eu am aflat despre ea cel puțin un lucru: că trage cu dinții și cu ghearele să devină ziaristă. Nu se vede altfel, altceva. Se zbate, tremură pentru fiecare posibil insucces, exultă la fiecare pas înainte. Plesnește de ambiție, dar îi mai trebuie muniție. Are timp să și-o însușească. Are și un nume deja consacrat, lustruit de buna mea prietenă Simona Popa, ziaristă de excepție, din garda veche. Va ajunge tânăra Simona Popa să lucreze în presă? Nu risc un pronostic:  vemurile-s grele, eu însumi, câine bătrân, sunt ținut la ușa măcelăriei. Dar dacă va ajunge, voi putea spune că a debutat pe site-ul meu cu acest interviu cerut de profesorii ei pentru lucrarea de sfârșit de an. Îl public aici, alături de interviurile altor aspiranți, ca un gest de încurajare.  (V. I.)

Reporterul Viorel Ilișoi n-a avut o copilărie fericită. Pentru că e pasionat de trenuri, în care vede un simbol al libertății, al evadării, al îndrăznelii de a te avânta în necunoscut, se poate spune că trenul vieții lui l-a dus pe de multe ori în stații nedorite. Condamnat și închis pentru un pamflet, apoi supus unor tentative repetate de racolare din partea SRI, a trecut cu succes unele dintre cele mai dure examene ale vieții. Faptul că a fost închis pentru un pamflet nu l-a demoralizat, dimpotrivă, l-a determinat să meargă mai departe, să lupte pentru visul său, ca mai apoi să poată coborî în stația numită „reportaj”. (Simona Popa)

Simona Popa ‒ Părinții v-au dat la casa de copii la o vîrstă fragedă. I-ați judecat vreodată pentru asta?

Viorel Ilișoi ‒ Nu. Am fost învățat că pe părinți nu trebuie să îi judeci. Așa am fost învățat de mic. De la vârsta copilăriei știam că pe părinți nu ți-i alegi, sunt un fel de dar divin și nu îi judeci orice-ar face. Mai târziu mi-am pus întrebări, le-am găsit și vinovății, dar tot de la ei am învățat iertarea și i-am iertat. E mare lucru să ierti pe cineva. Iertarea, a putea să ierti, nu e pentru oricine.

‒ Ați reusit să coborâți vreodată din trenul cu care ați vrut să fugiți de la casa de copii la Iași, la tatăl dumneavoastră?

‒ Am încercat de multe ori să fug de la Casa de Copii. Cu căruța, cu autobuzul, pe jos, cu trenul. Încercam să fug de acel loc, oriunde, alteori aveam o țintă precisă, să ajung la tata la Iași, de exemplu, sau să văd pe cineva de care îmi era dor sau despre care credeam că mă poate ocroti, că mă poate salva. Aveam impresia că dacă o să mă pun în umbra aceluia o să fiu în siguranță, departe de cămin, dar nu era așa. Unde să mă fi dus? Nu se putea evada. Întotdeauna mă duceau înapoi. Mă luau de urechi și mă duceau înapoi. Din păcate, la modul simbolic am coborât din mai multe trenuri în viață, am coborât înainte de a ajunge la destinație, asta fiind un fel de blestem românesc de a nu finaliza când te apuci de făcut ceva, de a nu ajunge la capăt. Sper să ajung la capăt măcar în câteva puncte, măcar pe cîteva linii esențiale din viață.

‒ Și care sunt acele linii?

‒ Scrisul, prima linie. Să scriu niște lucruri de care să fiu mândru. Să le închei și să-mi placă. Am multe proiecte literare începute și neterminate din cauza că nu am timp să mă ocup de ele. Sper să am răgazul să le termin, asta însemnând, tot la modul simbolic, ajungerea în stația finală și coborârea din tren. Pe urmă, sănătatea. Împăcarea cu mine. Celelalte nu sunt așa de importante.

‒ Ați debutat ca jurnalist în primele zile ale anului 1990. Ce sentiment ați avut în momentul în care v-ați văzut propriile creații tipărite pe hârtie?

‒ Acum am sentimentul rușinii pentru că articolul meu de debut era un articol prost; însă atunci nu știam asta. Aveam impresia că egalează ca importanță cu „Divina Comedie“ și încă jumătate din literatura lumii. Trăiam iluzia că ce scriam eu se va apropia cumva de literatură. Între timp m-am mai deșteptat și m-am lecuit de iluzia asta. Atunci era un sentiment care nu mi-a dispărut nici astăzi, un sentiment de mândrie, de împlinire. Deodată, văzându-mi semnătura în ziar, creștea si respectul față de mine, se umfla și sângele. Era o stare de plutire, mă simțeam cel mai tare om din lume când vedeam pe cineva că îmi citește articolul. E un sentiment pe care nu îl pot descrie cu exactitate, e ceva inefabil, dar îți pot spune că nu l-aș schimba pe nimic.

‒ În 1992 ați fost condamnat pentru delict de presă la trei luni de închisoare cu executare pentru pamfletul „Saddam Hussein se ascunde la Botoșani” publicat în numărul din 22 aprilie 1991 al săptămânalului „Tinerii revoluției” din Suceava. Ați executat doar 19 zile ‒ și asta ca urmare a scandalului produs de presa străină. Cum v-a influențat cariera de jurnalist timpul petrecut în închisoare?

‒ Mi-e greu să răspund la asta. E un episod dramatic din viața mea. Nici nu aș spune „carieră de jurnalist“. Nu am făcut carieră, am făcut o meserie, mi-am făcut treaba, atât. Și felul în care fac treaba asta e influențat cu siguranță și de acea întâmplare neagră. N-ai cum să treci prin așa ceva și să ieși neatins. Cât am stat în arest m-am gîndit să renunt la jurnalism cînd ies de acolo. Am avut gîndul ăsta.

‒ De ce?

‒ Tocmai pentru că ajunsesem la pușcărie. Ceea ce făceam eu nu era, nu trebuia să fie o infracțiune: scriam ce gândeam. Ce am scris eu venea din convingerea mea, nu era un pamflet conceput la comanda unui patron sau dintr-un oarecare interes îngust. Eu am scris așa cum credeam, așa cum reieșea din documentările mele de ziarist. Erau lucruri văzute cu ochii mei și păreri asumate. Si acum cred că am spus adevărul atunci, acolo. Procesul a fost o glumă proastă, ceva din lumea caricaturii și a distopiei. Și atunci, în celulă, m-am gândit că dacă mi s-a întâmplat o dată, mi se mai poate întâmpla și a doua oară, că așa sunt vremurile și că la asta te expune presa. M-am întrebat dacă merită să mă sacrific, să fiu închis pentru un articol sau să mă reprofilez. Asta a fost prima reacție, însă spre sfârșitul acelor zile de coșmar mi-am dat răspunsul că merită, că trebuie să merg mai departe. Chiar dacă presa noastră nu a reacționat în niciun fel. Abia la eliberare au scris câteva ziare niște note insipide la fapt divers. Dacă nu intervenea presa internațională, aș fi stat trei luni, cum zicea sentința. Vroiam să fac în așa fel încât toată lumea să afle prin ce trecusem și să nu i se mai întâmple niciunui ziarist așa ceva. Mijloacele mele erau puține. Ce puteam să fac? M-am apucat să scriu un roman intitulat „Paișpe”, paișpe fiind numărul meu de deținut din arest. L-am scris la vârsta de 24-25 de ani, însă nu mi-a plăcut. L-am ars, așa cum dintr-un bun obicei fac periodic cu toate lucrările mele, dacă nu apucă să se salveze prin publicare. Acum, la maturitate, am rescris romanul, cu totul și cu totul altfel, și am început să-l public în foileton în „Jurnalul Național“. Dar la un moment dat, de la episodul 57, adică de pe la jumătate, ziarul n-a mai vrut să-l publice.

‒ De ce n-a mai vrut? Ce s-a întâmplat?

‒ Nu mi-au spus niciodată și nici nu m-am interesat. Dacă nu vor, nu vor. N-o să le bag cu forța pe gât un text indezirabil. Cealaltă jumătate de roman e în sertar. Romanul e încheiat, adică firele se înnoadă la capăt, aș putea să îl public la momentul ăsta, în forma de acum, dar mai aștept, mai găsesc câte ceva de îndreptat. Am boala asta de a cizela textele la nesfîrșit.

‒ Si nu ati avut reactii din partea cititorilor? N-au cerut continuarea foiletonului?

‒ Nu. N-am avut. Erau câte 500-600 de cititori la fiecare episod, la unele peste 1.000, poate și 2.000, ceea e totuți foarte puțin pentru un site de ziar. Episoadele apăreau și în ediția tipărită, nu știu cât se citeau acolo. Probabil că nu se citeau și cred că de asta redacția a întrerupt foiletonul. A fost un experiment. Presa românească nu mai publicase roman-foileton dupa ’90, din câte știu eu ‒ voi, la facultate, trebuie să știți mai bine. Probabil și din cauza faptului că nu era un subiect la ordinea zilei. Ce-i interesează pe cititori că un ziarist e la pușcărie? Nu i-a interesat la vremea respectivă nici pe ziariști! Ce mă intrigă e că la un moment dat am avut o lectură publică în București, am citit din roman și a venit un public numeros, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că poate ziarul nu a promovat destul de bine foiletonul. Adevărul e că și eu îmi găseam greu textele pe site. Celor care au venit la lectura publică le-a plăcut fragmentul citit, unul substanțial, dar important e să-mi placă întâi mie. Dacă mie îmi place, poate să nu placă absolut nimănui de pe lume, că nu mă interesează părerea altora despre textele mele. Exigența mea față de propriile texte mă face să cred că dacă îmi place mie, înseamnă că e bun. S-ar putea să mă înșel, dar așa funcționez eu, așa scriu: autarhic, în răspăr, bâjbâind. Altfel nu pot.

‒ Patru ani mai tîrziu, în 1995, erați redactor la revista de cultură „Timpul”; un ofițeri SRI a încercat să vă recruteze pentru a furniza informații din Basarabia, unde mergeați destul de des și aveați relații în lumea literară. De ce ați refuzat?

‒ Daca aș fi fost solicitat să mă angajez la SRI, poate că m-aș fi dus, însă ei vroiau să fiu turnător și nu am acceptat pentru că asta e ceva împotriva convingerilor mele. Și la cămin, și în armată, în internat, peste tot, turnătorii erau dezavuați, marginalizați. În plus, aveam și o experiență personală cu Securitatea, o relatez în „Paișpe“, și lecturi proaspete și revelatorii despre Securitate si despre cât rău a facut turnătoria în țara asta. I-am refuzat spunându-le că dacă vor să îmi servesc patria sub mândrul nostru drapel, să îmi dea o însărcinare serioasă, ceva bărbătesc, nu să îmi trag prietenul de limbă și apoi să spun dincolo ce am auzit. Asta era o muncă pentru lichele, spirite mici, pentru oameni slabi, șantajabili, nu neaparat niște scursuri morale. UNii, săracii, erau șantajabili. Pe mine nu aveau cu ce să mă șantajeze. Nu aveam schelete în dulap, vinovății ascunse, așa că i-am refuzat.

‒ Pînă în 1998 ați publicat în aceeași revistă numeroase interviuri cu cei mai importanți oameni de cultură ai vremii. Ce v-a determinat să faceți trecerea de la interviu la reportaj, două specii diferite?

‒ Până în 1993, „Timpul” a fost un săptămînal social-politic-cultural. Apărea în toată țara, iar eu scriam acolo tot felul de articole: comentarii, articole de la evenimente, interviuri, relatări. Reportaje, nu prea. Din 1993 revista s-a transformat într-una de cultură, iar eu am fost unul dintre cei doi-trei reporteri păstrați în redacție din vechea echipă, mai numeroasă. La o publicație culturală nu prea aveai ce alege, nu practica toate genurile gazetărești. M-am dus aproape natural spre interviu, mânat și de o curiozitate înnăscută. Puneam întrebări ca să îmi alung curiozitățile, care se întâlneau undeva cu curiozitatea, cu așteptările cititorilor. Fără curiozitate, ca ziarist ești un mort viu, un robot, un atlet al rutinei. Îmi plăcea să citesc și să discut cu scriitorii despre cărțile lor și despre problematica mai largă a culturii în perioada aia de tranziție. Aș fi continuat să scriu interviuri, daca nu aș fi plecat din Iași. Dintr-un oarecare motiv biografic, a trebuit să mă mut la București. Acolo m-am angajat la un ziar, la „Național”, nu la o revistă de cultură, pentru că nu se putea trăi din asta. Salariile erau foarte mici: la „Timpul” aveam 250.000 lei, noroc că nu fumam, ar fi trebuit să mai fur de undeva ca să-mi ajungă de țigări. La “Național”, avînd în vedere faptul că eram începător printre strălucitele genii de pe Dâmbovița, mi-au dat salariul de două milioane de lei. De opt ori mai mult! La noul ziar, la început făceam de toate, dar am virat spre reportaj în foarte scurt timp pentru că era genul care se plia mai bine pe structura mea de sensibilitate, pe structura mea culturală. Aveam și exercițiul mai vechi al prozei și al poeziei, mă ajuta. Mă simțeam mai apropiat de reportaj decât de celelalte genuri jurnalistice. I-am spus redactorului-șef, Gheorghe Voicu, că vreau să scriu reportaj, i-am arătat cum scriu, i-a plăcut, și de atunci scriu exclusiv reportaj. Deci de reportaj m-am apropiat târziu, la 30 de ani. După chiar primul an am luat premiul Reporter numărul 1, acordat de Fundația Română pentru Jurnalism, condusă pe atunci de ziaristul și scriitorul Nicolae Cristache.

Premiul mi l-a înmânat Adrian Păunescu la o emisiune de la Antena 1. Premiul ăla poate părea un lucru neînsemnat, dar mie mi-a dat curaj. Îi sunt recunoscător lui Nicolae Cristache, de asemenea și lui Păunescu, care, chiar dacă am scris o dată un pamflet împotriva lui, nu s-a supărat pentru mult timp și m-a lăudat peste tot pe unde venea vorba de reportaj. Mi-a prins bine, recunosc. Mai nou, am început să scriu și povestiri la ziar, mici eseuri, comentarii, chestii, că nu prea mai e loc de reportaj, ziarele nu îl mai pot susține. Mai rău e că nici nu vor. Ăsta, ca să revin la o întrebare de mai înainte, a fost unul dintre trenurile vieții. Eram undeva într-o gară, a trecut un tren pe-acolo, m-a agățat cumva din viteză și m-a dus cu el spre țara asta numită reportaj.

‒ Ați optat pentru reportaj clasic și pentru munca de teren, specie marginalizată de mulți dintre directorii de mari publicații din pricina costurilor. Ce v-a determinat să faceți această alegere, asta pe lângă susținerea cititorilor de pe forum?

‒ La început scriam ficțiune, iar ziarul o vindea ca reportaj. Asta era o impostură și a mea, și a ziarului. Sunt lucruri pe care le regret, dar asta mi s-a cerut și asta am facut. Era o perioadă de mizerie cumplită în care trăiam cu un salariu umilitor. Am scris în impostură și în umilință până m-am îmbolnăvit psihic din cauza asta. În 6 ani nu plecasem o dată pe teren; mă duceam prin țară, dar pe banii mei, pe spinarea prietenilor. Bine, puteam să merg prin București, să scriu reportaje de acolo, dar mi se cerea să scriu o zi da, una nu. Cum să faci asta? Erau reportaje care cereau documentare de 3-4 zile, de o săptămînă sau mai mult, și atunci memoria și imaginația erau două surse la îndemână, absolut gratuite. Nu te costa nimic să inventezi ceva.

‒ Pentru a scrie un reportaj despre obezi, v-ați internat la Spitalul Parhon ca să intrați în contact cu pacienții. Ce impact emoțional a avut această experiență asupra dumneavoastră?

‒ Impactul pe care îl au toate reportajele asupra mea. De fiecare dată cunoști o situație nouă, un om nou. Nu contează dacă e ciung sau obez, cum o fi, cine-o fi, întotdeauna e o emoție anume. Am scris cîteva reportaje ingonito din mediile unde puteam să mă infiltrez. La obezi m-am dus pentru că eram eu obez. La coafeze nu m-aș fi putut infiltra, bătea la ochi. Am descoperit aceeași suferință pe care am descoperit-o la copiii bolnavi de cancer sau la zilieri. Sunt aceiași oameni, cu problemele lor. Și am avut aceleași emoții ca la toate reportajele. Dacă nu ai emoții față de subiectul pe care-l scrii, dacă nu trezește nimic uman în tine și îl tratezi rece, ca pe o sarcină de serviciu, o să îți iasă un text la fel de rece. Dacă ești deschis, textul va păstra ceva din trăirile tale și ai să simți că tremură pe hârtie, că vibrează. Eu sunt, din punctul ăsta de vedere, un trăirist. Poate e o abordare primitivă a reportajului, dar nici nu mi se pare că ar avea nevoie de dezlegări savante.

‒ 2014 este cel de-al doilea an în care țineți un curs de reportaj la Școala de bune maniere literare de la Muzeului Literaturii din Iași. Vedeți în oamenii cu care faceți training abilități pentru viitori reporteri?

‒ În unii văd, în alții nu.

‒ După ce faceți delimitarea?

‒ Unii au talent, alții nu au. Se vede imediat. Nu eu fac selecția cursanților, la înscriere, ci muzeul, ca organizator. Dacă ar fi să o fac eu, aș alege doar oameni care deja scriu reportaj, nu oameni care nu au scris niciodată. Lucrurile de bază se învață la școală, sau mai bine într-o redacție, apoi vii să-ți rafinezi metodele la cursuri. Deci ar trebui să am de a face doar cu oameni care deja scriu, mai bine sau mai prost, mai mult sau mai puțin.

‒ Și nu v-ați gândit să le propuneti celor de la muzeu să introducă această condiție?

‒ Ei sunt organizatorii, ăsta e conceptul pe care l-au adoptat. Eu sunt un oaspete, respect condițiile gazdei. Când voi organiza eu cursuri de reportaj, o voi face după regulile mele. Să le organizez, nu să predau eu, căci nu am talent didactic. Cum să îți explic ție cum fac eu când scriu, ce se pretrece în mintea mea de mie îmi iese cumva, iar ție altfel? Nu știu cum se face asta. Eu cred că meseria asta se fură. Vii, te uiți cum fac eu și încerci să faci la fel, o vreme, până îți capeți timbrul propriu, până îți găsești drumul. Ceea ce fac eu nu e un curs propriu-zis, să învăț pe cineva anumite reguli generale. Cine vine la curs la mine vine să îi spun cum fac eu, nu cum se face reportajul în general, ca specie, că asta se învață la facultate. E un atelier în care meșterul se pune la masa de lucru și ucenicii încercă să prindă de la el meserie.

‒Fiica dumneavoastră este pasionată de fotografie și de ceea ce înseamnă imagine. Nu v-ați fi dorit să vă calce pe urme?

‒ Nu neapărat. Mi-am dorit să aibă o pasiune, pentru că un copil fără pasiune e un viitor om ratat, e un copil foarte greu de crescut. E ca un tren care scapă de pe șine și se duce, pe bucăți, în toate direcțiile. Când ai o pasiune, ai o direcție, un suport pe care te miști și un motor care te împinge înainte. Pasiunea îți dă șansa să te ridici din pluton, să ieși cu un cap mai sus, să capeți personalitate, să începi să te respecți, să dai ceva celorlați. E doar o premisă, nu o certitudine. Trebuie să-i și jertfești ceva. Fiica mea are pasiunea asta a fotografiei. A fost un copil ușor de crescut, nu mi-a dat bătăi de cap. Avea preocuparea asta, pe care a transformat-o acum în profesie, eu n-a trebuit să fac altceva decît s-o las în pace, în primul rând, și s-o sprijin, să-i mai adaug șină sub roți. Uite, mă întorc mereu la tren… Mereu m-a fascinat trenul.

‒ Știu că sunteți pasionat de pisici, ba chiar aveți una favorită: Aglăița. La un moment dat ați menționat că din cauza faptului că nu aveați cu cine să lăsați pisica ați refuzat să ieșiți cu prietenii sau să călătoriți. Să presupunem că Aglăița s-ar îmbolnăvi și ați fi pus în situația de a nu mai putea scrie pentru ziar, ați face-o?

‒ E o presupunere nu prea bine sprijinită de realitate. A fost bolnavă și asta nu m-a împiedicat să lucrez. Pentru pisică am luat credit ca să-i plătesc operația, razele. Mi-am găsit timp să mă duc în fiecare zi cu ea la injecție, mi-am găsit timp și să-mi fac norma la ziar, altfel nu primeam salariul ca să-mi tratez pisica. I-am scris și ode. Dar de ce vorbim despre pisici? Iubesc animalele în general, nu doar pisicile. Bine, pe ele mai mult. Mi-ar fi plăcut să am la București și un câine, dar nu mi-a permis munca de teren, programul imprevizibil și spațiile mici în care am trăit. Am crescut la țară, mi-ar fi plăcut să am și o vacă, de ce nu?, dar nu încăpea în garsonierele tinereții mele. Cu Aglăița conviețuiesc de 15 ani. Comunicăm, mă înțeleg cu ea mai bine decât cu oamenii. Animalele ajung să semene cu stăpânii, nu așa se spune? Tot uitându-se la mine atâta amar de vreme, a învățat să scrie reportaj. Știu asta. Păcat că nu pot traduce în românește ca să dovedesc. Sunt convins că, dacă ar ști românește, pisica mea ar scrie mai bine decît mulți reporteri din ziua de azi, care se pisicesc și ei pe lângă șefi ca să primească o lefușoară. Câteodată stă lîngă mine, citește odată cu mine ziarele pe Internet și după câteva minute o ia la goană când vede în ce hal e presa românească, se ascunde în baie și începe să scurme isteric în nisip.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!