Primăria face istorie – Momente și spițe (44)

            Centrul istoric al Bucureștiului, în felul cum a fost amenajat de edili: cât mai autentic, i-a umplut de bucurie și de admirație pe copiii din satul meu natal veniți cu clasa să viziteze Capitala.

            Smulși cu greu din noroaiele Botoșanilor și aduși cu autocarul la București, ei au regăsit cu încântare glodul de-acasă pe ulițele din centrul istoric. “Aceste podiști de lemn pe care le vedeți în chip de trotuare, le-am explicat eu, redau întocmai felul cum se circula acum două-trei sute de ani prin oraș“. Strădania edililor bucureșteni de a întoarce Capitala cât mai real în timp, la stadiul de târlă, cu Bucur tolănit pe mormanul de căcăreze, durează de ani de zile și încă nu e totul gata, va mai dura.

            Micii mei consăteni au înțeles că pe vremuri comerțul nu era atât de dezvoltat ca în zilele noastre și că Primăria a fost nevoită să alunge mulți negustori, să-i facă să-și abandoneze prăvăliile ca să fie totul ca în vechime. Pentru asta au fost tolerați în casele din centru, ani de zile, niște bucureșteni cu un stil de trai arhaic, pe care pocnetul delicat al clăbucilor de săpun îi sperie. Aceștia au avut grijă să degradeze treptat clădirile, să le afume punând tocăria pe foc, să le împută, încât lumea să le ocolească și deverul negustorilor să scadă. Domnul Mitică Pană, de exemplu, proprietar și croitor de lux, nu mai vinde rochii de mireasă nici pe jumătate din cât vindea înainte de a începe transformarea centrului în centru istoric. La terasa lui nea Titi, de pe Lipscani, unde sfârâitul micilor de o sută de ani nu mai contenește, numeri mușteriii pe degete. Localurile mai noi sunt goale. Proprietarii joacă table, se uită pe cer. Există două-trei terase unde generația internetului vine la ciubuce și cafele, câteva clădiri drese și fățuite frumos, semn că primăria mai are mult de dărâmat ca să readucă zona la starea ei de altădată.

            Copiii au avut prilejul să vadă cu ochii lor niște pompieri stingând un foc, copie palidă a acelor incendii care cândva pârjoleau cartiere întregi. Nu le-a plăcut că, în loc de tulumbe, pompierii aveau mașini și echipamente moderne, fapt ce nu putea decât să altereze atmosfera vetustă a ulițelor din centru. În schimb, au apreciat efortul poliției comunitare de a încuraja prezența cerșetorilor, ca în trecutele vremi, poate un chiar un pic în exces. Calicime murdară și animale murdare într-un decor stăpânit de un jeg istoric.

            În chip deosebit le-a plăcut grija cu care vechile pivnițe și temelii au fost dezvelite din pământ, fiecare cărămidă fiind considerată piesă arheologică și protejată, ca atare, cu sticle de plastic, hârtii, ambalaje de tot felul. Pentru că sticla era o raritate, multe geamuri au fost scoase și mai sunt încă multe de scos. Peste tot tencuiala a fost lăsată să cadă pentru ca vizitatorii să vadă cum se construia pe vremuri. Circulația mașinilor a fost interzisă. Dar s-au eliberat autorizații speciale și acum sunt tot atâtea mașini ca și înainte de interdicție, pentru ca acest element de modernitate să evidențieze prin contrast vechimea centrului. Animalele de pripas au fost lăsate să se înmulțească în voie. În aceeași măsură s-au rărit și trecătorii, populația Bucureștiului fiind mult mai mică acum două secole. Stăruința edililor va fi încununată de o epidemie de ciumă ca-n vremea lui Caragea și atunci transformarea va fi totală.

            Așa le-am explicat copiilor și ei s-au arătat încântați de lecția de istorie. Un singur lucru n-au priceput: de ce noroiul, mizeria și sărăcia, care în satul nostru sunt naturale, în București costă milioane și milioane de euro.